Prevestirea: despre povestea care trebuia să fie spusă

Câștigătoarea din acest an al Premiului Național de Proză „Ziarul de Iași” pentru cea mai bună carte publicată în anul 2020 este scriitoarea Ioana Pârvulescu, premiu acordat pentru volumul Prevestirea, apărut la Editura Humanitas, roman foarte apreciat în rândul alecartienilor, dovadă numărul mare de cronici scrise în Alecart și bucuria minunatei întâlniri cu autoarea pe Zoom, pe care o puteți (re)vedea AICI.

***

Încă din primele pagini ale romanului Ioanei Pârvulescu Prevestirea, suntem purtați într-o călătorie în care binele și răul, adevărul și misterul, tații și fii, cuvintele și tăcerea se contopesc. E călătoria lui Iona, cel înghițit și apoi eliberat de pește, dar e și călătoria cititorului, înghițit de povestea nemuritoare pe care a lăsat-o în urma sa marele profet și care acum devine pretext pentru o nouă poveste. A cărei forță se trage și din frumusețea copleșitoare a cuvântului pe care Ioana Pârvulescu l-a făcut să recupereze miezul viu al gândului cu sens.

Noi tot timpul căutăm o poveste…

În contrast cu ritmul rapid al vieții cotidiene, omul caută să se scufunde lent într-o poveste prin care să se abandoneze povestitorului, căutând libertatea în lumea propusă de acesta. Prevestirea e mai mult decât rezultatul imaginației și reconstituirii unui fragment din Vechiul Testament, e de fapt, povestea care schimbă oameni, e povestea care te umple și te scurge de viață simultan. E povestea lui Iona, cel căruia Dumnezeu i-a încredințat misiunea de a prezice prăbușirea uneia dintre cele mai puternice cetăți, măreața Ninive, dar e și povestea noastră, a fiecăruia din noi, care mergem latent spre o prăbușire ce nu necesită prevestire. E despre tați și fii, e despre regi și slugi, e despre frică și curaj, e despre lumina din întunericul sufletului și, de ce nu, e și rugăciune, dar e și păcat. E povestea care redă tensiunea dintre dreptate și milă, e povestea ce nu reduce oamenii în cei buni și cei răi, cei aleși și cei păcătoși, e povestea mea și a ta și, totodată, nu e povestea niciunuia.

Țin să cred că Ioana Pârvulescu a fost împreună cu Iona tot timpul, l-a urmat în Gat-Hefer ca să-i acompanieze tăcerea, l-a însoțit pe corabie, pe ploaie, pe furtună, a fost înghițită și ea de pește, devenind o parte din povestea personajului său. A fost cu el, propunându-și să-i cunoască sufletul și, în cele din urmă, prin numele lui ce o să rămână împreună cu povestea lui, dusă din om în om, să modeleze sufletul tuturor ființelor. În noua poveste pe care Ioana Pârvulescu o spune se țese realitatea ce a supraviețuit uitării, adică o altă realitate, a cărei forță se trage nu din adevărul a ceea ce s-a întâmplat, ci din acela a ceea ce s-ar fi putut petrece. Atunci, în timpurile lui Iona, și acum, cu fiecare dintre noi recuperându-i povestea. Aceasta, care e rezultatul puterii vocilor ce au dus-o mai departe din generație în generație împreună cu inelul de argint cu piatră de safir al Estherei, fiica lui Iona, prima povestitoare prin care povestea a devenit nemuritoare.

Așa, cu povestea întărită, spusă mereu de câte două ori, din fiică-n fiică, știm sigur că strămoșul nostru nu va fi uitat. În timp, istorisirea aceasta transmisă din gură în gură a îmbrățișat și a asimilat noi experiențe, noi trăiri și valori. E un alt fel de a înțelege că nevoia de poveste e adânc înscrisă în noi, căci e acea nevoie fundamentală de a cunoaște, dar și de a ști că nu suntem singuri, că suntem înțeleși de ceilalți; este nevoia de a învăța din experiențele și încercările altora de a găsi un rost vieții. Felul în care se duce mai departe povestea prin conexiunile create între generații ne vorbește că în miezul Prevestirii se află un suflet cu îndoielile, plăcerile, nemulțumirile, speranțele și ambițiile personale, o minte care caută un sens al vieții și un trup care se luptă să-și găsească echilibrul în mijlocul furtunii. Mai mult decât atât, misiunea de a nu lăsa povestea să moară este deschizătoare de drumuri… drumul către trecut, către rădăcini, drumul către Tată și, nu în ultimul rând, drumul către tine însuți.

[Citește AICI și AICI alte două cronici ale volumului Prevestirea!]

Prezență, tăcere și uitare. 

În Prevestirea, tăcerea are locul său bine definit. Cuvintele lui Iona erau mere de aur în coșuri de argint, fiindcă ele curgeau din tăcerea lui Dumnezeu și tot ele aveau menirea de a-i conduce pe oameni către aceeași tăcere. Căci creația și sensul ei, prezența în lume, moartea și uitarea nu pot fi explicate prin cuvinte. Cuvintele nu cuprind taina. Dimpotrivă, contemplația în tăcere, simțirea inimii, lumina care străbate tainic mintea sunt cele care dau frânturi de răspuns. Iar Iona presimte acest lucru. Se bucură și se teme de cuvânt, se confruntă cu trădarea, alegere plecarea și revine către adevăr.

Cuvânt sau tăcere. Cuvânt și tăcere. Iona și cuvintele lui Dumnezeu. Iona și vocea vocii. Prin asta era diferit de ceilalți. Vorbele lui aveau putere. Așadar, cuvintele lui Iona fie că sunt efecte ale inspirației dumnezeiești, fie, pur și simplu, alcătuiri ale unei minți unificate și ancorate în transcendent, conduc spre sacru și fiind atât de rare, adună, întăresc și înduhovnicesc. În cele din urmă, nici cuvântul, nici tăcerea nu au valoare în sine. Cot la cot cu profetul Iona, călătorind pe corabie cu înțeleptul Iacob, agerul Elișa și luminosul Abiel, am înțeles cât de ușor Cuvântul poate deveni vorbă, iar tăcerea se poate transforma în agitație lăuntrică nemărturisită. Iar cine tace când este bine să tacă și cine vorbește la momentul potrivit, acela a descoperit calea către Dumnezeu, drumul către semeni și drumul către sine.

O călătorie în viață: o încercare de a-L (re)crea pe Dumnezeu.

Prin vis sau prin viziune, prin vocea interioară sau prin vocea altui profet, Dumnezeu coboară către sufletul uman spre a-l modela și spre a-i arăta calea cea dreaptă. Ceea ce a reușit Ioana Pârvulescu în cartea sa a fost să creeze un moment în care m-am aflat față în față cu Dumnezeu, cu propriile mele frici și cu ceea ce sunt.

 Poți să ierți? Mă ierți? Poți totul. Sunt cuvintele lui Iona care în adâncul neputinței sale încearcă să intre într-un dialog cu Tatăl de care și de ale cărui cuvinte fugise în tot timpul călătoriei sale pe corabie, ba chiar în tot timpul călătoriei sale prin viață. Rugăciunea lui Iona aflat în beznă, aflat în neputință, rugăciunea aceasta recuperată de Ioana Pârvulescu, este o poezie de o simplitate izbitoare, de un zguduitor adevăr uman, o poezie a sufletului și a cugetului vulnerabil și încrezător totodată.

 Lasă-mă să-ți strig din adâncurile mele, pentru că doar în marea mare a sufletului meu m-am înecat, doar valurile inimii mele m-au înghițit: am nevoie de tine! Vino! Scapă-mă! Vindecă-mă! De mine să mă vindeci, eu îmi sunt boală, tu îmi ești vindecare! Rostită cu puterea gândului, murmurată în șoaptă ori strigată din credința că astfel va ajunge mai grabnic la El, rugăciunea este vectorul care orientează și suspendă ființa dintotdeauna și de oriunde s-ar fi aflând întru Dumnezeu. Iar în ultimă instanță, rugăciunea lui Iona funcționează drept cea dintâi poveste întemeietoare, reprezentând codul prin care se desecretizează secretul adânc al ființei.

E Prevestirea autodistrugerii sufletului uman…

Ioana Pârvulescu nu a vrut niciun moment să așeze în centrul Prevestirii, cuvântul apocaliptic ce ar trebui să pedepsească mândra cetate Ninive și omul. Chiar dacă omul duce în spatele său câțiva ani și o catastrofă. Chiar dacă omul poartă în sine o apocalipsă ce bolborosește ca un vulcan gata să izbucnească și să verse foc și lavă. În miezul noii povești despre Iona stă Iona în măsura în care fiecare suntem într-o anumită măsură Iona. În miezul noii povești stă Iona și stau toate personajele și toate vocile care îl înconjoară pe acesta, toate călătoriile și întâlnirile lui, toate istorisirile urmașelor lui despre ceea ce i s-a întâmplat, toată nevoia lor de adevăr și de poveste.

Prevestirea nu e atât romanul lui Iona, ci mărturia vie că doar povestea rămâne, purtată din voce în voce, prin lumi și generații, peste timp și ajunsă la noi fiindcă odată, într-un timp și într-un loc anume cineva a auzit o voce și a ales să o urmeze.

***

În acest an Premiul „Ziarul de Iași” pentru debut l-a obținut Antonia Mihăilescu, pentru volumul note din secolul kitsch, apărut la Editura Tracus Arte. Prima cronică a volumului Antoniei a apărut tot pe Alecart și poate fi citită AICI.

(*Ecaterina Grosu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!