Povestea Colegiului Național Iași spusă altfel. Dând filele pentru a înțelege cine suntem

Evoluția Colegiului Național, printre timpuri și printre oameni, printre vorbe nespuse sau rostite, printre documente grăitoare, printre clădiri și locurile nostalgice ale Ieșilor, printre dificultăți și bucurii… Colegiul Național, cel pe care îl cunoaștem astăzi la 190 de ani de la înființare și prin ale cărui holuri ne conturăm pașii devenirii, a cunoscut o evoluție îndelungată și sinuoasă, reușind însă, de fiecare dată, să își mențină statutul, să progreseze, să aducă  inovație, să fie el acela care făcea un pas, cât de mic, înainte și nu să-i lase pe ceilalți să i-l dicteze.

* * *

Eu pot vorbi doar din perspectiva elevului, a unuia sârguincios, născut la începuturile secolului al XIX-lea, dar prin mine sper să pot face să glăsuiască și un altul, la fel de sârguincios, la fel de temător, la fel de dornic de a înțelege lumea: un băiat trimis de tătuca la școală, ca să ajungă cineva.

În 1825, auzisem că, la insistențele marelui cărturar Gheorghe Asachi, s-a înființat, la Trei Ierarhi, o școală elementară. Gheorghe Asachi a răzbit, a luptat pentru învățământul în limba noastră românească și, datorită lui, la 23 ianuarie 1828, a fost înființat oficial Gimnaziul Vasilian, cu predare în limba română. Intram și eu în școala adevărată atunci. Numeroasele obiecte îmi stârneau interesul, cu precădere cele umaniste, dar nu pot spune că matematicile sau că științele îmi displăceau. Studiam cu nesaț materii precum, dacă îmi amintesc bine, limba română, limba latină, religia, filologia, logica, retorica, matematica, economia, moralul, geografia și mitologia. Îmi plăcea mult să învăț și mi-a părut rău tare când, înaintea sfârșitului primului an școlar, cursurile au fost suspendate din cauza epidemiei de ciumă. A fost rău și trist în acea perioadă, dar școala și-a redeschis porțile în 1830 parcă, iar în anul următor, în 1831, în urma Regulamentului Organic, școala noastră devenea subordonată statului.

Niciodată nu voi uita momentul examenului final public din 1832, care s-a produs cu o amplă manifestație școlară. Erau peste 120 de oameni acolo, boieri, cărturari și preoți, cu toții venind să ne privească. Aveam emoții și îmi tremura glasul, dar am susținut examenul bine și am demonstrat, alături de ceilalți colegi ai mei de gimnaziu, că învățământul se poate realiza și mai frumos, și mai productiv, dacă este predat în limba noastră… românească.

De atunci, de 35 de ani mă plimb pe același drum, mai întâi învățăcel al Gimnaziului Vasilian, iar acum admirator al Academiei Mihăilene, pe lângă care trec în mersul meu cu tramvaiul.  Încă de când eram eu însumi elev la Gimnaziul Vasilian, vorbeau profesorii despre o Academie care urma să fie organizată în componența gimnaziului. Ziceau că o să se studieze acolo științele superioare celor pe care le făceam în clasele elementare: filosofia, teologia și dreptul. Dar momentul punerii pe picioare a acestei noi instituții, moment nădăjduit de toți cei dornici de mers înainte și de schimbare, tot era amânat din cauza greutăților vremii. Cu toate acestea, știam că un prim curs de legi în limba română era ținut încă din 1830, căci faima lui era din ce în ce mai răsunătoare în rândurilor învățăceilor încă necopți, dar curioși și ambițioși. Foști colegi de-ai mei mi-au povestit fascinați despre  primul curs de filosofie din 1834, condus de Eftimie Murgu, Vasile Fabian și Gheorghe Săulescu, oameni care, deși și-au făcut studiile în locuri mult depărtate de orășelul nostru Iași, în țară sau în afara granițelor ei, s-au întors aici pentru a le împărtăși tinerilor din lumina minții lor. Nu au fost singurii. Ctitorii învățământului ieșean, Gheorghe Asachi și Mitropolitul Veniamin Costachi au trimis ulterior mulți alți tineri la studii în îndepărtata Franță sau la vestitele universități de la Berlin pentru ca, ulterior, ei să se întoarcă profesori iscusiți la Academia Mihăileană.

Nu am putut să ratez, în data de 16 iunie 1835, mult așteptatul moment al deschiderii oficiale a Academiei Mihăilene, care se organizase pentru început în casele lui Petrache Cazimir de pe lângă biserica Talpalari. Mi-au rămas adânc în minte discursurile entuziaste ale profesorilor și privirile curioase ale viitorilor studenți. Atmosfera de atunci îndreptățea speranța tuturor în vederea dezvoltării învățământului, el fiind un mijloc unic al fericirii patriei.

De atunci și până acum am privit sau, cel puțin, am zărit poarta Academiei în fiecare dimineață. Din 1838 îi tot vedeam pe studenți trecând grăbiți spre casele serdarului Alexandru Anastasie Voinescu, semn că și acelea deveniseră blocuri ale instituției. Arcul ce se construia între ele a fost dus la bun sfârșit abia prin ’45, lăsând, odată cu inaugurarea lui, strada lipsită de viață. Nu la fel era și în interiorul Academiei, unde în fiecare zi se ducea o bătălie pentru apărarea a ceea ce se construise cu atâta dârzenie și înfocare. Cu aceeași forță atacau însă în acele vremuri și spiritele conservatoare, dușmane și potrivnice creșterii în înțelepciune a poporului și deșteptării acestuia. Din nefericire, pentru o scurtă perioadă de timp, Academia Mihăileană a fost jertfa luptei dintre curente, intrigi și interese. Într-o zi friguroasă din iarna lui 1842 am văzut privirile decepționate ale câtorva zeci de studenți care tocmai fuseseră anunțați de întreruperea cursului de istoria românilor, susținut de M. Kogălniceanu. De parcă nu ar fi fost de ajuns, în acel timp, vestea că părintele învățământului, Mitropolitul Veniamin Costache, se retrase din funcție zguduise deja din temelii Academia și lumea elitei culturale ieșene. Tensiunile se concentrau și situația era din ce în ce mai precară. Lovitura cea mai mare venise tocmai din partea domnului Sturdza, care, în încercarea de a împăca taberele de războinici, a dispus dezorganizarea Academiei Mihăilene. Pe zi ce trecea, tramvaiul spre strada Arcului era din ce în ce mai gol, cu din ce în ce mai puține discuții filosofice de tineri înfocați și tot mai puține chicote de bucurie când acesta oprea în dreptul fostului Hotel Petersburg. Mare mi-a fost tristețea când am aflat că iubita mea Academie fusese înlocuită de colegiul cu predare în limba franceză al profesorului Malgouvern.

Nici pentru o secundă însă nu am încetat să sper că într-o dimineață voi vedea din nou arcul împânzit de elevi și profesori români, dornici de iluminare. Acest moment nu s-a lăsat foarte mult așteptat, căci, odată cu venirea la tron a domnului Grigore Alexandru Ghica, Academia Mihăileană a revenit la viață, întrunind profesori iluștri, personalități marcante ale culturii românești (Dimitrie Gusti, Teodor Codrescu, August Treboniu Laurian sau Grigore Cobălcescu). Din 1849 și până astăzi, în 1867, Academia a înflorit perpetuu, iar conflictele, luptele de principii și curente nu au făcut decât să întărească și mai mult caracterul național al instituției și să le dea membrilor ei putere de propovăduire a cunoștințelor și dragoste față de acestea.

Eu îmbătrânesc, viața-mi se apropie de crepuscul, pe când această minunată școală e abia la începutul unui frumos drum. Sunt un om al trecerii, mai mult un spectator, care cândva, de mult timp tare, a fost actor. Mai cunoscuți și mult mai remarcabili decât mine sunt însă, Petru Poni sau Anton Naum, primul – om știință, al doilea – filolog, care, elevi fiind la Academia Mihăileană, s-au reîntors, peste timp, în postură de profesori la aceeași școală, care între timp s-a transformat în Liceul Național. Martori a două existențe distincte, dar fundamentate pe aceeași temelie, ei sunt grănicerii ce au luptat dublu pentru evoluția Academiei. Sub ochii mei, aceasta s-a transformat într-o școală emblematică pentru cultura ieșeană de la stadiul în care nu reprezenta decât o completare a învățăturilor Gimnaziului Vasilian.

Și chiar dacă povestea mea se sfârșește aici, evoluția Liceului nici pe departe.

* * *

Din 1864 și până în prezent, Colegiul Național (Liceul Național) a realizat și realizează un învățământ de calitate în ciuda perioadelor de restriște, a tulburărilor și permanentelor schimbări. După Mihail Sturza și Grigore Alexandru Ghica, Al. I. Cuza a fost cel care a jucat un rol important în ridicarea culturală a neamului românesc și, implicit, în organizarea în spirit modern a liceului. Un rol poate și mai important l-au avut cadrele didactice ale Colegiului Național, care contribuiau activ la elaborarea programelor și proiectelor educaționale naționale prin propunerile pe care le făceau Ministerului. Mai mult decât atât, pentru profesori, o prioritate o reprezenta reglementarea și organizarea eficientă a procesului de învățământ și evaluare. În acest scop, ei au dispus, în 1865, la nivel local organizarea examenelor, acestea urmând să fie desfășurate la începutul lui ianuarie, cu subiecte elaborate de profesori și cu prezența directorului care se putea implica prin adresarea de întrebări. Un proiect național care să prevadă organizarea examenelor a fost elaborat abia după 7 ani.

Progresul constant al instituției a determinat autoritățile să propună înființarea celui de-al doilea liceu în 1895 – Liceul Internat „Costache Negruzzi”. Ulterior apar din ce în ce mai multe instituții, organizarea lor fiind dirijată de documentele emise la nivel central. Cu toate acestea, Colegiul Național a rămas cea mai importantă instituție de profil din Moldova. Aici au continuat să se formeze personalități culturale și o parte din elita politică a țării.

Cu ocazia centenarului Academiei Mihăilene, a fost realizată monografia De la Academia Mihăileană la Liceul Național. În perioada următoare, în anul 1944, în urma operațiunilor militare, liceul a fost evacuat la Făget Lugoș, pierzându-se o parte din bibliotecă, în același an reîntorcându-se și reluându-și activitatea atât profesorii, cât și elevii. Dacă până în 1855, școala a avut diferite denumiri, între 1955 și 1977, s-a numit Liceul Mihail Sadoveanu. În 1978, s-a revenit la denumirea de Liceul Național. Despre numele Colegiului Național, prima instituție de învățământ în limba română din Moldova, profesorul de istorie și directorul din acea perioadă, Dumitru C. Ciuta preciza: denumirea de Liceu Național nu s-a născut într-o viziune naționalistă, nici dintr-un orgoliu național, ci numele de Național a izvorât dintr-o necesitate obiectivă, cu rădăcini în societatea românească din acea vreme, el simbolizând victoria deplină a limbii române în învățământ.

Colegiul Național, cel pe care îl cunoaștem astăzi, are și el strămoși, amintiri – unele plăcute, altele mai puțin, fotografii de familie, momente memorabile, de curaj, de verticalitate, de unicitate. Printr-o alegere personală ori a destinului, ne aflăm astăzi aici, lăsăm o urmă, așa cum au lăsat și alții, așa cum o vor face mulți după noi. O casă aproape sau departe de acasă, Colegiul Național e leagănul nostru de melancolie și de zbor. Așa a fost pentru generațiile anterioare, așa este și trebuie să fie pentru fiecare dintre noi și pentru cei care, fără s-o știe încă, vor fi aici după ce noi vom descoperi și alte lumi.

Notă: Pentru realizarea acestui eseu am consultat Recreații Matematice an XIII, nr.2, an IX, Nr.1, an IX, nr.2, rubricile Școli și dascăli, îngrijite de prof. dr. Adriana Radu, respectiv, Colegiul Național Iași, 1828-2003, coord. Vasile Buznosu și Gheorghe Sandu.

* Articol preluat din Suplimentul Alecart „190 de ani” care va fi lansat luni, 22 ianuarie, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.