M-am uitat întotdeauna la oameni cu fascinația și admirația primare, care nu corespund niciunui alt fel de a simți în lume. În cărți, întotdeauna am căutat extensii ale acestor stări pe care realitatea le întreținea luminoase și nenumărate. De aceea poate, întâlnirea cu Emil Brumaru m-a emoționat de fiecare dată cu o forță necunoscută care pulsează încă din amintire și pe care nu am reușit, de la moartea sa încoace, să o asociez în întregime fie personalității sale literare, fie bărbatului șugubăț pentru care lumea părea o mare poantă, deși împrumutase, spre sfârșitul vieții, nuanțele duioase, ceva mai sobre, ale meditațiilor și nostalgiilor. Pentru mine, de atunci, greutatea niciunei cărți mari nu a substituit frisonul acestei întâlniri cu literatura
Emil Brumaru vorbea întotdeauna despre lucruri fericite, esențiale, nu se ascundea după degetul sfioșeniilor contrafăcute, chiar dacă sinceritatea lui debordantă, dublată de o sensibilitate acută, de care nu se ferea, erau de o frumusețe incompatibilă cu realitatea. Scriitorii trebuie să fie orgolioși, mai spunea, trebuie să aibă vână, demnitate, să nu cadă în dizgrația compromisurilor.
Am crezut multă vreme că generozitatea, la fel ca bunătatea și blândețea sunt virtuți care îngheață, treptat, spre sfârșitul vieții, se ghemuiesc ca într-o scoică în fereala de abuzurile de neevitat întâlnite într-o viață neliniștită, mereu alertă. În Emil Brumaru, generozitatea, bunătatea și blândețea, jovialitatea, tinerețea erau înfloritoare tocmai atunci și ele ieșeau la suprafața cuvintelor cu o bucurie și vitalitate pe care adesea o zi agitată mi le răpește mie, unei tinere de optsprezece ani. În conversațiile cu el, dreptul la replică îmi era de multe ori răpit fie de perplexitatea mea, fie de avântul nestăpânit care îl domina atunci când vorbea despre cărți și oameni. Își așeza alături veșnicele pungi cu cărți sau pline de ce aducea de la piață. Odată luase cu el într-una dintre sacoșe un text printat de-al meu. L-a scos, mi l-a arătat și la așezat la loc, nicio mișcare mai mult. Strategiile sale de dialog erau atât de lucid-inteligente, încât semănau adesea cu un joc. După ce își cerceta cafeaua, se prefăcea uneori că mustră chelnerița pentru cine știe ce stângăcie și cu zâmbete sprințare, studiindu-mi reacțiile, revenea fericit la pasajul despre care vorbea. Avea despre personaje și romane convingeri de neînvins, de multe ori prăpăstioase, fataliste, care nu puteau exista și nici nu s-ar fi susținut cu aceeași vigoare în afara firii sale de cititor absolut, de cititor-trăitor. Am parcurs cărțile pe care mi le-a dăruit (2666, Lupul de stepă, Cercul mincinoșilor, Cerșetorul de cafea) în hipnoza cheii sale de lectură, redescoperind pasajele asupra cărora îmi atrăsese atenția, încercând să-mi caut propria cheie de lectură. Asupra multor romane însă, dostoievskiene cele mai multe, gândurile lui Emil Brumaru mă urmăresc încă, prin substanța lor definitivă, prin bucuria concluziei în care el trăia și asupra cărora se întorcea în consecvența unei eterne fascinații. În întâlnirea noastră fugară din Cafeneaua Piața Unirii m-a sfătuit să nu mă opresc din scris, dar să nu confund căile și modalitățile sale de cunoaștere. Își cerea învălmășit iertare că nu poate aduce cu el, de pe Cuza, toate cărțile pe care și-ar dori să le am. (Îl întâlnisem într-o pauză luată de la rearanjarea cărților sale din bibliotecă.) Vorbea întotdeauna despre lucruri fericite, esențiale, nu se ascundea după degetul sfioșeniilor contrafăcute, chiar dacă sinceritatea lui debordantă, dublată de o sensibilitate acută, de care nu se ferea, erau de o frumusețe incompatibilă cu realitatea. Scriitorii trebuie să fie orgolioși, mai spunea, trebuie să aibă vână, demnitate, să nu cadă în dizgrația compromisurilor.
Calitate ceva mai rară pentru cei literați, Emil Brumaru avea cultul lucrului firesc, cultul ritualurilor (ca nesfârșitul băut al cafelei), întâmpina cu bucurie lucrurile simple ale vieții pentru că reușea să le transforme, din mărunțimea lor, fie în zburdălnicii neașteptate ale minții sale, fie în privințe mari, esențiale, care le cuprindeau pe cele mici, absorbindu-le definitiv.
Trăia în obsesia adolescenței, mai presus de orice fel de complex al vârstei, credea în libertățile egale pe care numai literatura le poate face să existe. Lupta împotriva sclaviilor intelectuale, împotriva întovărășirii aleatorii, avea înrădăcinată foamea de compatibilitate umană tinerească, era atent, de o vigilență tăioasă, îndrăzneala lui studioasă poposea întotdeauna asupra detaliilor pe care le purica până la fragilitate. Avea pofta neascunsă a exceselor și literatura le scuza întotdeauna, ca o figură maternă, încăpătoare. Ultima dată când am discutat, îmi lăsase o sacoșă de cărți în grija librarului de la Humanitas, sub jucăușa amenințare că, dacă nu le culeg și nu le citesc cât mai repede, el tot ar afla. Îmi ghicea fâstâcelile și le para înaintea mea. Mă împingea lângă volume imposibile, mă sfătuise să citesc Biblia ca pe un roman. Sunt multe sfaturi de care încă nu m-am apropiat, dar pe care nu le-am uitat, ca pe toate cuvintele încărcate de credință. Într-una dintre ultimele întâlniri, am așteptat împreună, în Piața Unirii, tramvaiul meu. Eu, tăcută ca de obicei în prezența lui, nu dintr-o umilință contrafăcută, nici dintr-o prețiozitate studiată (de altfel, sunt sigură că, dacă Emil Brumaru ar fi simțit din partea mea marginea unor astfel de porniri atitudinale, s-ar fi îndepărtat cu rapiditatea cu care a venit către mine. Venera onestitatea, purtările stupide îi repugnau, deși el însuși era un om hipersensibil, un purtător al adevăratelor emoții uriașe.). Atunci, în stația de tramvai, și Emil Brumaru devenise tăcut. Clipea curios și se uita împrejur. Mi-a mai povestit doar drumul lui până acasă, despre cum își cumpărase două cărți de care se va apuca după ce-și face de mâncare. Calitate ceva mai rară pentru cei literați, Emil Brumaru avea cultul lucrului firesc, cultul ritualurilor (ca nesfârșitul băut al cafelei), întâmpina cu bucurie lucrurile simple ale vieții pentru că reușea să le transforme, din mărunțimea lor, fie în zburdălnicii neașteptate ale minții sale, fie în privințe mari, esențiale, care le cuprindeau pe cele mici, absorbindu-le definitiv. Când tramvaiul a plecat odată cu mine, Emil Brumaru începuse și el să meargă, cu sacoșele mari atârnând de o parte și de cealaltă, având și înfățișarea și aerul unui hobbit pierdut, care se îndreaptă totuși către o țintă. Încercam atunci să deslușesc în fizionomia lui mărturisirea pe care mi-o făcuse nu doar mie, ci și în interviuri și gazete, că, mergând și privind în jurul său pe stradă, compune, descâlcește, reformulează versuri. Chipul lui vorbea parcă mai puțin despre asta și mai mult despre umanitate. Când l-am privit așa, din mers, l-am văzut și pe bunicul meu, cu poantele lui nenumărate, cu ușurătatea felului său de a fi cu care salvează viața, dar i-am văzut și pe oamenii pe care mi i-aș dori alături, cei nedescoperiți și pe cei din mintea mea.
S-ar cuveni, cred, ca Sala de Festivități a Colegiului Național Iași să-i poarte numele, măcar ca un răspuns firav la bucuria cu care Emil Brumaru revenea de fiecare dată (cât încă mai era invitat) acolo, în întâmpinarea tinereții.
Când i-am spus că sunt eleva Colegiului Național, mi-a vorbit despre cenaclul pe care îl ținuse, cu ani în urmă, acolo și despre regretul că acum școala îi e străină, că nu mai cunoaște pe nimeni. Nu i-am spus atunci, dar amintesc acum că figura lui Emil Brumaru e, într-adevăr, străină școlii pe care a absolvit-o. Alte interese mici s-au învălmășit, obiective ale imediatului care în larga perspectivă nu vor mai însemna nimic. S-ar cuveni, cred, ca Sala de Festivități a Colegiului să-i poarte numele, măcar ca un răspuns firav la bucuria cu care Emil Brumaru revenea de fiecare dată (cât încă mai era invitat) acolo, în întâmpinarea tinereții. Pentru că pe ea am reîntâlnit-o și eu, într-o dimineață de iarnă, în holul primăriei, și i-am oferit flori.
*Articolul Ioanei, scris în timpul liceului, este preluat din volumul Să fim anonimi ca dovlecii. Povești cu Emil Brumaru, volum coordonat de Nicoleta Dabija și apărut la Editura Muzeelor Literare, Iași, 2020. Volumul poate fi comandat AICI.
