Zeppelin, un roman de aproximativ 220 de pagini, intersectează două secole, două lumi aflate în contrast. E un roman despre tradiție și modernitate, din a căror contopire rezultă, în primă fază, o perioadă în care progresul își face încetul cu încetul apariția, un timp nou, marcat însă de rămășițele unei mentalități arhaice. E un roman despre un Oraș, identificabil pe harta României, însă căruia autorul decide să nu îi dea un nume, Oraș ce se dezvoltă prin prisma unor personaje ce cresc atât de frumos sub modul seducător de a scrie a lui Adrian G. Romila – pe de o parte viguros, ferm, pe de altă parte, sensibil, armonic.
Ziarist și absolvent al unei facultăți de istorie, tânărul Andrei Toma, personajul principal, are un statut promițător în ierarhia socială a Orașului, până în dimineața zilei de 3 mai 1910, în care descoperă (cel puțin așa susține cu îndârjire) un schelet al unui uriaș, pe malul apei, în timpul unei banale partide de pescuit. Descoperirea lui, catalogată de societate drept o nălucire, îi va schimba complet viața: imaginea publică se va deteriora, șansele de a se căsători cu „Anastasia cea capricioasă” (oricum incerte) îi sunt distruse complet, însă, cel mai important, îl transformă încet, dar sigur, pe el.
„Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o prea mare și nu încăpea deloc sub cer.”
Romanul începe cu un citat din Biblie, din Facerea, prin care introduce elementul-cheie al eposului încărcat de sens: „În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime”. Primul capitol este, de fapt, prima istorie, o Facere transfigurată, în care apare un Dumnezeu stângaci, ce nu știe a-și modela propria creație, apelând la înțelepciunea ariciului. Un Dumnezeu lipsit de curaj, căci o trimite pe albină, „iute și iscoditoare”, care, primind un răspuns aspru („Dacă Dumnezeu e Atotputernic și Atotștiutor, trebuie să se descurce!”), îl „spionează” pe arici. Aflând soluția, „Dar nu i-ar trece prin minte să strângă în mână pământul, ca un boț, ca să-i iasă niște dealuri, niște munți, ceva lacuri și prăpăstii, acolo!”, am văzut un Dumnezeu ce răsplătește păcatul, binecuvântând albina.
Epilogul romanului este o prelungire a prologului și m-a făcut să-mi dau seama, abia atunci, din păcate (sau din fericire), că, practic, autorul mi-a oferit încă de la început „miezul” întregii construcții narative. Oare nu am vrut eu să-l văd? Sau Adrian G. Romila scrie în așa fel încât îți dă impresia că te lasă de izbeliște (ori te „aruncă”, mai bine spus) într-un loc și într-un timp ce, aparent, nu au nicio legătură evidentă cu nimic din ce urmează? Aș opta pentru a doua variantă și din acest motiv regret faptul că ochiul meu nu a fost suficient de vigilent să prindă mai devreme ceea ce era acolo de la bun început. Să vadă cum crește acest început, nu să-l primească (din nou) abia prin prisma finalului.
Unde vedem că istoria înseamnă o linie curbată și ceva de ținut minte
Unul dintre gândurile lui Andrei Toma este că „Istoria îmbracă adesea aspecte imorale și dă subit peste tine, fără să te întrebe dacă ai chemat-o sau dacă meriți. Numai îmblânzirea ei prin poveste o face așa de frumoasă, de fascinantă, de bună de transmis mai departe.” Își dorește să scrie un adevăr, nu o poveste: „ceva original, o carte mare, o istorie ADEVĂRATĂ a Orașului, care să-l facă celebru”, însă începe a scrie, paradoxal, o poveste adevărată, așterne pe foaie literatură: „Cu tocul muiat în cerneala proaspătă, reuși să aștearnă, satisfăcut, prima frază. Ea urma, cumva, o veche poveste românească, alta și totuși aceeași. Era un început bun pentru o poveste, în care vor intra, la un moment dat, uriași”.
Trebuie să recunosc că nu sunt o mare pasionată de istorie (cel puțin, nu eram), însă în acest roman am descoperit și alte fațete ale acesteia, am realizat că istoria este ea însăși subiectivă în mare parte și că ea capătă nuanțele celui care a scris-o. Și da, am reținut mai multe date istorice decât am făcut-o vreodată la ora de istorie!
Peștele roșu sau Zeppelin-ul
Titlul desemnează un obiect ce devine pregnant, esențial pentru locul și timpul de atunci, 1910-1912. Este numit de oameni „pește roșu”, iar în căutarea dovezilor pentru a descifra misterul uriașilor, Andrei Toma descoperă „peștele colorat în roșu, singurul desen colorat de acolo, cu o înotătoare pătrată minusculă […] semăna perfect cu zeppelin-ul lui Aron Mureșanu”. Zeppelin-ul este privirea asupra tradiției și a modernității deopotrivă. E o lume nouă, e pește, cu o multitudine de simboluri: al apei în care trăiește, al fecundității și al renașterii, al metamorfozei. Este forța vitală a noului secol, forța ce revoluționează, schimbă percepții, „privită în lung, de sus, eventual dintr-un zeppelin, istoria, cu cele de crezut și cu cele neverosimile, îi părea o singură poveste“.
Prietenie, povești și pâine caldă
Prietenia cu prospectorul străin nu îi favorizează imaginea tânărului ziarist, însă joacă un rol esențial în parcursul său. „Între ei se legase de la prima vedere o amiciție caldă, o simpatie reciprocă, ca între prietenii de-o viață, în ciuda anilor care-i despărțeau.” (am aflat în final de ce!). Mi-au rămas impregnate în minte imaginile serilor în care stăteau împreună la taifas: „Prospectorul și ziaristul și-au împărtășit până la-nceputul primăverii lui 1911 cunoștințele, opiniile și visurile.”, „ […] camera rezervată la Hotelul Continental, localul lui Quirsfeld, Regalul, crâșma lui Goldenberg, cazinoul de pe Cozla deveniseră tot atâtea locuri de stat la căldură, la vin și la vorbă.”
În drumul către aflarea adevărului (ori măcar a unei părți din el), Andrei Toma descoperă povești bătrâne, transmise prin viu-grai, dar nu lipsite de o substanță vie, de o sămânță de realitate. Ușurința cu care autorul a reușit să creeze o atmosferă tradițional-românească m-a fascinat și mi-a dat senzația că mă aflu într-un spațiu familiar, acasă, unde o vedeam pe bunica în aceeași imagine: „O văzură afară, în fața cuptorului de lut, unde avea de copt câteva pâini rotunde. Se întoarse spre ei și le făcu semn să intre fără grijă, câinele ei numai lătra, nu făcea rău oamenilor […] Scoase tăvile cu pâine, puse una pe o tavă de lemn, o rupse în bucăți aburinde și o aduse musafirilor. – Luați, pâine bună, din făina mea, din cuptoru’ meu!”
Contururile Orașului în plină iarnă mi-au amintit cu nostalgie de copilărie și de datinile românești: „În Oraș puteai gusta din vechimea sărbătorilor care-și păstrează culoarea mai bine decât în alte părți: sănii împodobite, colindători în costume tradiționale, măști înspăimântătoare și grupuri pestrițe de urători.”, autorul reușind remarcabil să redea atmosfera autentică a anilor de început de secol XX.
Istorii ce rămân apocrife
Dincolo de numeroasele povești sau istorii (spre final, termenii devin într-un fel sinonimi, se suprapun, își împrumută nuanțe), misterul uriașilor rămâne… un mister. O taină ce a reconfigurat un loc, o lume, o mentalitate. Finalul m-a luat, mărturisesc, prin surprindere, având o cu totul altă imagine în minte. Astfel, „povestea” mi-a rămas în suflet ca un amalgam de senzații și stări, de la liniște, bucurie, emoție, nostalgie, până la surpriză și revoltă spre final, purtându-mă când prin întuneric, când prin lumină, la fel cum Andrei și mama sa căutau stăruitor dovezi într-un beci (cei care au citit cartea știu despre ce vorbesc).
Mulțumesc, Adrian G. Romila, pentru acest gram de mister inserat în cotidianul previzibil, pentru povestea care m-a purtat în lumi prea puțin știute, pentru forța pe care am simțit-o emanând dinspre ea și care m-a ținut prizonieră la granița dintre realitatea „reală” și umbra ei posibilă.
*Andra Anițoaie, proaspăt redactor Alecart, este elevă în clasa de filologie a Colegiului Național Iași.
