Să n-ai impresia că citești un roman. Fiindcă ceea ce scriu este purul adevăr. Și scriu ca să înțeleg ce s-a întâmplat.
Într-un subsol, printre ruinele provocate de bombe, cu zgomotul exploziilor tot mai aproape – până când și el va înceta să se mai audă, ca și cum întreaga lume s-ar fi redus la o ciudată bucată de pământ părăsită, lipsită de viață și de orice speranță – o fată scrie, adunându-și ultimele puteri în actul acesta de a împărtăși cuiva ceea ce se întâmplă în jurul ei, de a prelungi, până când pasta albastră a pixului va deveni străvezie sau i se vor termina ultimele foi de hârtie, povestea pe care a trăit-o, povestea desenelor și a literelor ce colorează și îmblânzesc realitatea, ce se construiește, în cercuri concentrice, din alte mici și dureroase întâmplări ale vieții ei. Din locul unde a fost adusă pentru a fi un timp la adăpost, dar unde a devenit captivă, doar un petic de cer alb, albastru, vinețiu, negru se poate zări și bucăți mici, ca niște fâșii altădată vii, acum cenușii, de viață. Sau de moarte. Într-o zi, o pisică costelivă umblând printre dărâmături, altă dată, un câine căruia îi poate număra coastele, ducând în bot o mână de copil cu degetele intacte, doi băieți cărând fiare vechi și ierburi uscate cu care să se hrănească. Aproape de sfârșit au rămas trei muște, un câine și eu. Cinci ființe care trăiau în locul acela. Uneia dintre muște îi rupe aripile pentru ca, o clipă, ceva din transparența lor cu vinișoare negre să capteze, poate, un pic din strălucirea luminii și a culorilor de altădată. Sau ca să vadă, din nou, cum arată moartea, cine știe? La sfârșit, lângă ea rămân doar jumătate din lama ruginită a unui cuțit și sfoara întărită cu care îi fusese legat brațul de zăbrelele ferestrei, sfoara care a devenit la rândul ei o lamă de cuțit înfiptă în pielea mea. La sfârșit, e vegheată doar de silueta Micului prinț care ține în mână planetele. Cele pe care a călătorit el însuși și cele pe care fetița și le-a imaginat lângă ele, cele patru planete secrete ale ei. Pe mâna lui întinsă vin Alice, elefantul, pisica zâmbăreață, iepurele alb, vulpea roșie și șarpele. De pe mâna lui întinsă, cealaltă realitate, cea în care ea își făcea culcuș și în care se învăluia ca într-un cocon moale și dens, o ajută să își întoarcă privirea de la ceea ce știe că va urma.
Lasă-ți inima să coboare spre picioare și fă din ea o minge fermecată.
După povestea mamei care a dispărut, după povestea fratelui care a dispărut, după povestea lui Hassan, băiatul căreia i-a fost încredințată pentru a o duce undeva unde să fie în siguranță și care a dispărut, după povestea tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit și au dispărut, după toate acestea, rămâne o singură certitudine: Și eu sunt o poveste care o să dispară.
Rima este o fetiță care nu se poate opri din mers, pe care mama o ține mereu legată cu o sfoară de mâna ei sau de pat, care are creierul în picioare, refuză să își miște limba pentru a vorbi, dar, câteodată, fără a ști de ce sau pentru cât timp, recită versete din Coran și atunci toți sunt înfiorați de frumusețea glasului ei; o fetiță despre care mama le spune tuturor că e nebună, care, atunci când simte frica, țipă și își mișcă incontrolabil capul, dar care știe să citească și să scrie de la cinci ani, desenează nespus de frumos și scrie povești cum niciun alt copil nu poate să o facă.
Fiecare întâmplare poartă în ea propria mișcare, asta e ceea ce îmi spun. Întâmplarea cu pricina nu trebuie neapărat închisă într-un cadru, putem colora întâmplările astfel încât imaginea lor să devină parte dintr-un tablou mai mare pe fiecare pagină, iar liniile negre cu colțuri ascuțite ar putea să dispară și locul acestora să fie luat de culori.
Rima trăiește în Damasc și cunoaște prea puțin din ceea ce înseamnă lumea din afară. Doar atât cât îi putuseră permite puținele ieșiri cu mama, zilele petrecute în biblioteca școlii unde aceasta este îngrijitoare, discuțiile tot mai aprinse dintre mamă și fratele mai mare și ceea ce poate zări pe fereastra din camera unde locuiesc. Astfel încât ceea ce descoperă în ziua în care, după mai bine de doi ani în care nu-și părăsise casa, mama decide să o ducă în vizită la Sitt Suad e o lume stranie, ale cărei granițe fluctuante, absurde, par desprinse din cartea lui Lewis Carroll despre Alice. Doar că nu o lume plină de magie, ci una cu reguli stranii, colcăind de violență și de moarte. Pe care inițial privirea inocentă a fetei nu o înțelege, o decupează ca pe niște fragmente dintr-un film ciudat, ce vor deveni curând singura realitate pe care o va cunoaște. Ieșiserăm doar ca să mergem până la Sitt Suad, unde mama făcea curățenie… La Sitt Suad, care mă învățase să scriu și să citesc și care făcuse din mine tot ceea ce sunt. Ieșiserăm doar… și luaserăm până acolo un autobuz mic și alb. Trebuia să fie doar o călătorie, așa cum fuseseră alte zeci înaintea ei. Aceasta însă nu e o călătorie de maturizare, nu e un drum către ceva ce s-ar putea numi salvare sau speranță. E o înregistrare, din perspectiva unei fetițe vulnerabile și diferite de ceilalți copii, a unei realități cuprinse de oroare și a descoperirii a ceea ce înseamnă a te afla în mijlocul războiului.
Am închis ochii din nou. Am murit de mai multe ori. În fiecare minut, muream altfel, apoi mă întorceam la viață. Nu mai eram în stare nici măcar să deschid ochii.
E 2011, Rima trăiește într-un oraș în care manifestațiile îndreptate împotriva lui Bashar-al-Assad, Președintele, așa cum îl știe fetița din fotografiile de pe pereții din biblioteca școlii și din sălile de clasă, se transformă în revolte care sunt înăbușite violent și apoi în bombardamente, atacuri armate, distrugerea unor cartiere întregi, atacuri chimice și masacrarea civililor. În ochi goi, chipuri pământii, trupuri bătute cu bestialitate pe trotuare, spitale-închisori în care sunt aduși cei ostili regimului și rudele lor, toți supuși violenței și torturii, femei cu chipul acoperit de hijab-uri negre și trupuri ascunse de burka, păzite de bărbați ce le apără onoarea cu pușca, tineri abia ieșiți din copilărie, cu fețe acoperite de primul puf negru, plecând să tragă cu pușca pentru a-și apăra familiile, cadavre așezate unul peste celălalt, copii mutilați, cartiere întregi rase de pe fața pământului, case bombardate, avioane din care se prăvălesc bombe. Imaginea infinită a ororii refăcută din imaginile care se lipesc de retina fetiței, din ceea ajunge să trăiască, din crâmpeiele pe care le poate zări și pe care nu le poate înțelege pe deplin, dar care își vor dezvălui treptat adevărul în drumul pe care îl face legată de mama, apoi de fratele ei și de Hassan sau în locurile unde ajunge pentru un timp. O imagine care se desprinde din povestea pe care o consemnează Rima: povestea ei țesută din alte bucăți de povești ale vieții pe care a trăit-o până când gâtul ajunge să i se usuce, capul să i se învârtă spasmodic, degetele nu o mai ajută să deseneze literele, iar țipătul îi arde buzele.
Frica este fără început și fără sfârșit. Foamea se potolește odată cu actul de a mânca, cu greu îți mai amintești apoi senzația. În schimb, frica rămâne în tine ca un arc care leagă tălpile de mușchiul inimii.
O poveste despre frică. Despre încercarea de a o domoli, de a o controla, de a o supune. Și o fată punând între sinele ei fragil și frică, între sine și realitatea devastatoare a morții din jur arabescurile colorate ale unor fragmente de poveste din care și-a brodat în imaginație viața. Și realitatea planetelor secrete care au făcut-o suportabilă. Căci, asemenea Micului prinț, și ea este ciudată și vulnerabilă, și ea ajunge să plece din camera care îi era casă, și ea pare a rămâne prizonieră pe o altă planetă, se împotmolește pentru un timp în această lume absurdă și străină din cauza violenței pe care nu o poate înțelege întru totul, dar pe care o vede pretutindeni în jur, și ea caută o ființă de care să se agațe și să-i aducă mângâiere, să-i îmblânzească singurătatea și sălbăticia. Doar că povestea Rimei, spre deosebire de cea a Micului prinț, e una a întâlnirii cu moartea, a privirii îndreptate către această moarte ce cuprinde din ce în ce mai multe trupuri, care împietrește chipul mamelor ce își țin copiii fără suflare în brațe, în trupuri care par că dorm, albastre-cenușii după ce gazul toxic revărsat din avioane a fost inhalat, în strigătul de recunoaștere a atotputerniciei lui Allah, în corpurile sfârtecate de bombe. Rima vede moartea, îi simte suflul și densitatea și încearcă să-i dea o formă inteligibilă, să consemneze ceea ce este în jur și ceea trăiește. M-am gândit să desenez moartea. […] Totuși, nu puteam să-mi închipui cum să desenez moartea. Acum, după ce am văzut-o, știu că este o foaie albă care se transformă ușor într-una neagră, după ce capătă treptat nuanțe tot mai întunecate, pentru a redeveni albă în câteva secunde. Moartea înseamnă acele secunde de întuneric în mijlocul cărora apare un punct roșu. Acest mic punct roșu este poarta de intrare către moarte. Lui îi opune Rima scrisul ca formă de a păstra ceea ce a fost, de a mărturisi altuia, unui necunoscut, celui care speră că îi va găsi foile cu poveștile din viață ce au adus-o aici, gândurile, lumea ei stranie de copil, populată de culori, de forme, de litere, de povești cu susul în jos. Lumea pe care și-a construit-o în timpul în care singură, legată de piciorul patului sau de zăbrelele unei ferestre, trebuia să îi dea un sens. Și cealaltă, care s-a ivit brusc în viața ei și care îi face să dispară pe toți cei pe care îi cunoaște sau îi întâlnește pentru un timp. Iar aici, așteptându-l pe Hassan, am ales din nou răul cel mai mic. Continui să aștern pe hârtie sensul lucrurilor care se petrec în jurul meu.
La urma urmelor, nu suntem decât niște păpuși din lut, care se sparg și se împrăștie cât ai clipi. E de ajuns o mică fisură și trupurile ni se dezintegrează.
Ceea ce este zguduitor în romanul lui Samar Yazbek este opțiunea de a vorbi despre realitatea începutului războiului civil din Siria prin ochii unui copil. O fată abia trecută de granița fragilă dintre copilărie și maturitate, cu o acută sensibilitate, inteligentă, plină de imaginație, diferită de ceilalți copii. Care nu are o reprezentare a cauzelor, nu judecă și nu înțelege tot ceea ce descoperă în afară și a cărei viață este brusc sfărâmată de o întâmplare banală (călătoria alături de mamă pe străzile din Damasc, oraș aflat sub asediu, cu puncte de control, violență gata să se dezlănțuie la cea mai mică încălcare a regulilor) care o poartă într-o realitate dureroasă, absurdă și terifiantă. E o falie ce se cască tot mai adânc între viața pe care o cunoscuse fetița până atunci, pe planetele secrete de care se înconjoară, printre desene și culori, printre litere și personajele cărților citite, lumea în care fiecare lucru se transformă în cer și cealaltă în care ajunge să pășească și pe care va încerca să o descifreze ducând cu ea ceea ce fusese lumea ei interioară de până atunci. Până când degetele nu vor mai avea puterea de a trasa litere și povestea se va apropia de sfârșit.
Dureros, pulsând de fragilitate și de cruzime, Fata care nu se putea opri din mers vorbește despre ceea ce se întâmplă lângă noi, deși poate părea departe, fiind un strigăt de ajutor și purtând convingerea că doar mărturisirea și consemnarea ororii pot naște speranța ca lumea să fie un loc mai bun. Traducerea Laurei Sitaru reflectă o prospețime și o frumusețe sfâșietoare, sfărâmate brusc, ce răzbat din fiecare gând ce scoate la suprafață inocența ultragiată pe care doar vocea unui copil diferit de ceilalți o poate imprima realității trăite și nu întotdeauna pe deplin înțelese. Fără a se întreba vreun moment de ce, glasul Rimei îi obligă pe cei care se apleacă asupra poveștii ei să caute răspunsuri. Pentru care, deocamdată însă, nu a venit timpul.
[Citește AICI o altă cronică a romanului Fata care nu se putea opri din mers, de Samar Yazbek, autoarea cu care vom intra în dialog miercuri, la ora 15, în Sala J a Muzeului „Vasile Pogor”. Alături de Samar Yazbek, miercuri ne vom întâlni și cu scriitorul sloven Goran Vojnovic.]
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart și profesor MERITO la Colegiul Național Iași, va modera, alături de Emil Munteanu, Întâlnirile Alecart la FILIT al căror program poate fi consultat AICI.)
