M-am gândit că e timpul să scriu despre vechea mea viață. Când eu nu voi mai fi, lumea își va ține oare o secundă respirația? […] Nu știu unde plec și nu știu nimic altceva decât să pun lucruri pe hârtie. Mintea mea a îmbătrânit. Se mișcă greu, se lovește de mobile. […] Scriu în mintea mea și bucuria mi se prelinge pe obraji. Lumea de atunci se umple de viață. Alunec pe străzi fără dureri, fără teamă. Dimineața se naște cu chiot, înserarea licărește departe. Frica e o hârtie mototolită, pe fundul coșului. Trăiesc. Trăiesc.
A trăi depășește în intensitate starea de a fi. A trăi presupune mai mult decât a avea o rutină, cu locul de plecare și destinația mereu aceleași. Înseamnă, în primul rând, să simți viața pulsând în interiorul tău, să simți emoții de a căror prezență nu ai fost conștient până în acele momente definitorii. A trăi înseamnă, poate, să iubești – fără limite autoimpuse, fără nimic din ce ar opri ființa din a-și găsi adevărata împlinire. Totuși, trăirea nu promite niciodată paradisul, nu promite o viață lipsită de întuneric, nici veșnicia sau fericirea. Pentru că a trăi implică și a alege. A alege pentru ce trăiești cu adevărat sau pentru cine. Poate tocmai această alegere, greșită de multe ori, produce o ruptură în propria lume ce prinde formă în jurul Lumii Noi și al Lumii Vechi în Castelul din orașul meu. Această fisură tot mai profundă vine mereu însoțită de vinovăție, de durere și de suferință mută, pentru că pătrunderea în Lumea Nouă presupune, totodată, pierderea Lumii Vechi, determinând, de asemenea, dorința de întoarcere, de a putea trăi din nou și de a-ți schimba propriile alegeri. Romanul Castelul din orașul meu, scris de Ioana Bâldea Constantinescu, devine o istorie a unei lumi, dar și o istorie personală, o carte a alegerilor și a împlinirii niciodată complete. Devine, încă din primele pagini, o încercare de a transforma viața însăși într-o poveste în care Lumea Nouă și cea Veche să poată reprezenta un întreg încă o dată, măcar pentru câteva clipe.
Toate astea sunt eu. Și uite-mă aici, între sunt și am fost. La vârsta mea, nu se mai pune problema viitorului. Simți doar prezentul cum picură neîncetat, împovărător. Și te târăști așa, cu el, în direcția asta necunoscută.
În fiecare zi, aceeași rutină de dimineață. În fiecare zi, același chip în fața oglinzii. În fiecare zi, aceeași plimbare cu Spatzi, cockerul spaniol care, de această dată, este o ființă adevărată. În fiecare zi, salutul reciproc, aflat la etaje distanță, între tine și acel băiețel curios pe care nu îl cunoști, dar pe care îl cheamă Sebastian. În fiecare zi, te hrănești, de fapt, cu frânturi din trecut, căci prezentul nu este așa cum ți l-ai imaginat tu. Johannes Schell a trăit. Sau, poate, cel puțin așa a crezut. Are 74 de ani și a avut parte de o viață de care puține ființe umane se bucură. A trăit prin literatură și continuă să o facă, de altfel acestea fiind sigurele clipe în care acum, în Lumea Nouă, simte că, cel puțin în intensitate, își depășește simpla existență. Johannes Schell a ales – sau poate i-a fost impus de către propriile alegeri – să trăiască în trecut, în Lumea Veche, în acea lume în care, deși nu avea parte de faimă și de recunoștință, avea iubire și împlinire. În acea lume de care a ales să uite când a lăsat în urmă tot ceea ce a prețuit cel mai mult, dar aparent niciodată suficient, niciodată îndeajuns. Johannes Schell a uitat să trăiască odată ce a părăsit Lumea Veche, odată ce a părăsit trecutul. A uitat cum este să te simți confortabil în propriul corp, dar, mai presus de toate, în propriul suflet și în propria minte. A uitat cum arată viața în care sentimentul de vinovăție nu sapă în fiecare zi, în fiecare minut. Însă, oricât de tare și-ar fi dorit, nu a uitat niciodată că odată, de mult, a purtat alt nume și a simțit cu adevărat bucuria. Înainte de a fi ispitit. Înainte de cădere.
El așa trăiește, spune Clara încet. Cu povești. Așa face față./ Cui? întreabă fetița și își proptește mai bine tâmpla în sternul Clarei./ Vieții oamenilor… Hanno e ca un mic păianjen, știi? Țese mereu o pânză de poveste peste realitate. Așa supraviețuiește.
Înainte de Johannes Schell a existat Hanno. Înainte de cunoscutul scriitor și antropolog care s-a oferit pe sine lumii a existat un băiețel ce a trăit din și prin povești. Un băiețel care nu a știut ce înseamnă cuvântul ,,tată”, dar care a înțeles ce înseamnă iubirea și că fiecare ființă umană are mai mult decât o mamă. Lumea Veche i-a aparținut lui Hanno și tuturor celor pe care i-a iubit. I-a aparținut lui Omi, bunica îndrăgostită de basmele fraților Grimm, care avea mereu cu ea acea carte veche, verde, ce ascundea printre paginile sale adevăratele taine ale lumii și ale magiei create de om. I-a aparținut mamei sale care, mereu iubitoare și totuși distantă, i s-a dedicat în fiecare clipă, de fiecare dată. I-a aparținut mătușii sale ce părea să joace rolul celei de-a treia mame, mereu determinate să schimbe totul în bine, să transforme haosul în liniște. Pentru Hanno, Lumea Veche sau, mai bine spus, prezentul său a reprezentat paradisul, locul în care tristețea și neliniștea nu existau. A fost locul clădit complet din poveștile spuse de Omi, cea fără de care lumea părea să nu aibă sens sau magie. Lumea Veche l-a însoțit și la București, când, student la Facultatea de Litere, a ajuns să trăiască prin și pentru literatură. Însă alături de această dragoste ce nu părea să aibă limite, exista o trăire pe care nu o putea explica sau înțelege. Simțea liniște, o seninătate ce îl lega de cea care, încă din copilărie, a reprezentat o extensie a sa în moduri în care doar un suflet pereche poate fi. Certitudinea fericirii a luat naștere prin prezența acelei fete – stranii, miraculoase -, pe care a cunoscut-o cu mulți ani în urmă, când era doar un copil, și pe care a revăzut-o în prima seară din viața sa de student, pe străzile Bucureștiului. Întruchiparea acelei vulpi ce îi apărea mereu în vise, tânăra ce purta un nume pe care îl va păstra pentru totdeauna în minte, ființa în jurul căreia era convins că își va construi întreaga viață, întreaga fericire și împlinire. Clara.
Unde sunt îngerii?/ Care îngeri, iubito?/ Îngerii. Unde sunt? Îngerii care trebuie să vină să mă ia… […] / Stai cuminte, puiule, stai cuminte… Fetiță bună…/ Fetiță bună… Oare Frau Schell nu știe că ea e rea? Că locul ei e sub pământ? Ar vrea să-i spună, dar sunt prea multe cuvinte. Adoarme din nou. Se visează ghemuită în iarbă, pui de vulpe culcușit în coada lui. Simte vântul de primăvară cum îi ridică blănița în vârtejuri pe creștet. Firele de iarbă se unduiesc în jurul ei și lumea întreagă e o enormă vizuină verde și răcoroasă. E atât de bine…
Clara nu a aparținut niciodată nimănui, niciunui loc, nici măcar ei înseși. Nu a fost privită nicicând ca fiica ce era la un moment dat, nicicând ca un copil ce are nevoie de dragoste pentru a putea vedea lumea în culori. În schimb, a fost cea care a rămas în urmă, acea ființă ce nu a avut niciodată un rol al ei, trăind de fiecare dată în umbra celorlalți – în umbra fratelui mai mic, mereu adorat. A devenit, după moartea acestuia, o ființă al cărei unic scop era acela de a fi ignorată, de a scăpa de pedeapsa de a fi încă aici. În ochii mamei, Clara nu e nimic mai mult decât un obiect ce părea să îi amintească constant de ceea ce a pierdut, un obiect ce putea fi rănit până la sânge, atât de des și atât de mult încât moartea să devină în timp posibilitatea de a cunoaște și de a simți fericirea. Însă, în mod surprinzător, viața și destinul nu au permis asta. Petrecându-și o vară aproape întreagă alături de Omi, ea a înțeles și a învățat ce înseamnă liniștea și dragostea. A învățat că sub nuanțele întunecate ale lumii există de fapt și lumină, multă lumină – pe care a ajuns să o vadă apoi în ochii fiicei sale Martha – un nume ce îi amintea de cea care, doar în câteva săptămâni, a ajutat-o să privească viața altfel. Fetița cu acei ochi care nu au fost niciodată ai ei sau ai unui bărbat pe care l-a iubit, ci ai domnului Wolf, respectatul (și sinistrul) profesor universitar.
Vocea ei se amestecă în respirația mea din ce în ce mai zorită. E caldă vocea ei. E fuior de vară în anotimpurile care mi se tot schimbă pe dinăuntru. O ascult și mă simt o sălbăticiune mică. Fără grai, fără adăpost. Știu că e ceva în ea gata să mă ia cu totul, să măture zările cu mine. Mă tem și nu mă satur, mă hrănesc din teama mea. O sorb ca pe apa vieții. Cuvintele alunecă în coșul cu vișine. Privirea se duce după ele și atunci cele două culori ale ochilor dispar sub gene cum nu am văzut niciodată. E un freamăt ca de trestie acolo, e mătase de porumb în chip de umbrar. Sunt mut și ferecat în uluiala mea.
Clara a fost pentru Hanno încă din primele clipe ceva mult mai mult decât o prietenă. A fost un contur ce impunea să fie privit din umbră, în libertate neîngrădită. În copilărie, Hanno a înțeles – sau poate doar a intuit – că în această lume există ființe care te pot face să simți, fie și fugitiv, aceleași trăiri ce iau naștere prin intermediul poveștilor. Clara a fost și a rămas o sursă nesfârșită de gânduri și de bucurie. Nu iubire, pentru că Hanno nu a putut înțelege niciodată cum funcționează aceasta sau, dacă a înțeles, nu a putut să o exprime așa cum ar fi trebuit, așa cum i s-ar fi cerut. Când a revăzut-o pentru prima dată după mulți ani pe străzile luminate doar de felinare ale Bucureștiului a trăit aceeași uimire de la început. Când a zărit-o, printr-o coincidență, în casa lui Wolf, profesorul său, a trăit din nou liniștea și acel sentiment ce rămas adânc în sine timp de o viață – ceva mai puternic decât dragostea. În fiecare seară petrecută alături de Clara, aceasta părea o întruchipare contemporană a lui Dortchen, soția lui Wilhelm Grimm și dragostea neîmpărtășită a lui Jacob Grimm. Clara este cea de la care se așteaptă de fiecare dată o continuare a poveștii, ba chiar nașterea uneia. Pentru Hanno, ea devine această poveste ce nu pare să aibă început și final, care continuă chiar și după moarte. O poveste care va supraviețui prin Martha, fiica celei pe care o iubește și a iubit-o timp de o viață. Și pe care a trădat-o.
Aici, sub ochiul rotund de geam, mamiferele se transformă în Säugetiere, papagalii lui Hanno se cheamă die Papageien, cocoșul-de-munte este der Auerhahn. […] Martha își ridică ochii până în tavanul înalt și neregulat, își imaginează liane spânzurate de grindă, o junglă mică și foșnitoare în care ea și Hanno sunt exploratori, zoologi, îmblânzitori de duhuri indigene.
În lumea care contează cu adevărat, nu în cea a realității, Martha a fost fiica lui Hanno, iar Hanno a fost tatăl Marthei. Poveștile aduc oamenii mai aproape decât ar putea legăturile de sânge să o facă vreodată. Poveștile care preschimbă realitatea, poveștile care schimbă ființa umană în personaje. Hanno i-a creat Marthei propria lume, propriul castel – văzut de cei din jur, acesta nu era nimic mai mult decât o simplă casă asemănătoare celorlalte de pe aceeași stradă. Însă, pentru ei, casa se preschimba în castel, iar castelul devenea o lume a basmelor și a romanelor, un univers al lucrurilor posibile și imposibile, cu animale fantastice și vrăji bune. Hanno i l-a dăruit Marthei pe Spatzi, iar cuvintele și imaginația lor i-au dat viață și au ajutat-o pe fetiță să își creeze propriile povești cât timp îi citea basme nemaiîntâlnite, rostea cuvinte în germană sau îi spunea despre momente din istorie în care omul a fost cu adevărat liber. Aceasta a fost Lumea Veche a Marthei. Ea a depășit limitele unei copilării obișnuite. A depășit în egală măsură și realitatea, cel puțin cea pe care majoritatea ființelor umane o cunosc. Pentru că Martha împreună cu Hanno au creat propria lume, propriul lor castel ce părea să promită eternitatea.
Deznădăjduită. Face scrisoarea bucăți, fuge în camera ei și se trântește pe pat. […] Ce rost are? […] Casa cilindrică se îndoaie din genunchi și plânge puțin în pernă. Spatzi redevine ce a fost de la bun început. O glumă. Un cățel imaginar.
În clipa în care Hanno a plecat din viața ei, castelul în care până atunci erau doar ei trei și Spatzi, castelul care părea să ascundă în ungherele sale cele mai fermecate părți ale lumii a început să își piardă din strălucire. Camerele în care se piteau jungle și animale fabuloase, pereții ce păreau asemenea căsuțelor din basmele Fraților Grimm se dovedesc a fi lipsiți de lumină, simple dormitoare în care tapetul pătat de vreme nu avea nicio poveste de spus. Plecarea lui Hanno a alungat-o pe Martha din paradis și i-a risipit încrederea că bărbatul i-ar putea deveni tată. Tatăl care continua să îi trimită scrisori despre aventuri la care ea nu va mai lua parte niciodată. Clara a reprezentat o continuare a Lumii Vechi pentru Martha imediat după plecarea lui Hanno, însă, după moartea ei neașteptată, provocată de puternicul cutremur din anul 1977, Lumea Veche s-a ruinat pentru totdeauna. Intrată în Lumea Nouă alături de o familie ce nu a fost niciodată a ei, trăind în casa lui Wolf, Martha cunoaște și înțelege ce înseamnă cu adevărat singurătatea. Înțelege că ceea ce a iubit în trecut, ceea ce a dat naștere fericirii nu se va mai întoarce niciodată, așa cum nici Hanno nu o va face. Întâlnirea cu mama și mătușa lui Hanno o aduce în colțul de lume, acum pustiu, în care Clara și bărbatul pe care l-a considerat tată au învățat ce înseamnă cu adevărat poveștile. Totuși, sentimentul de abandon, senzația că oriunde se află răul o însoțește nu au părăsit-o niciodată. Frica de a se apropia de oameni, de a iubi cu întregul suflet a devenit din ce în ce mai puternică. Poate tocmai din acest motiv nu a reușit să îi fie niciodată mamă lui Theo, fiica ce a continuat să îi reproșeze timp de o viață distanța și absența, cea care a devenit la rândul ei mama lui Sebastian. Martha a iubit, iar acea iubire a rănit-o de fiecare dată. Martha a iubit și tot ceea ce a iubit a fost pierdut la un moment dat. Odată cu poveștile lui Hanno.
M-am plimbat prin toată lumea, am studiat felul în care poveștile ne circulă pe dinăuntru, se contaminează de mizeriile pe care le strânge mintea omenească, de geografii și toxicități ideologice și uneori, doar uneori, de o inexplicabilă splendoare umană care sparge cuvintele în așchii de stele. […] În secunda asta enormă a prefacerii am iubit o ființă ca de pe alt tărâm și am fost tatăl unei copile care m-a iubit. Ce dacă nu era a mea? Eu eram al ei. Am plecat ca un laș. […] Nu există muzică să-mi sune pe dinăuntru mai puternic decât vina. Nimic nu-i dă volumul mai jos. Nimic nu mă mai poate face tatăl care nu am fost, iubitul care nu a plecat, fiul care nu a mințit, bunicul care nu sunt.
Din dorința de a amâna clipa în care va trebui să ia o decizie fermă, din cauza fricii de a renunța la viața pe care a avut-o atât de mulți ani, din lașitate, din vinovăție, Hanno a pierdut-o pe Martha. Martha a lui pe care o revede la una dintre prelegerile sale. Martha a lui pe care nu reușește să o ajungă din urmă. Martha a lui care se pierde încă o dată în lumina Lumii Vechii. Hanno a crezut că va fi ultima dată. A ales să se ascundă printre desenele ei, frumos înrămate, aflate pe pereții castelului care acum îi aparține. Însă destinul sau poate vulpea care i-a urmărit timp de o viață pe el și pe Martha i-a adus în sfârșit împreună. Într-un moment aproape neașteptat, dar la care s-a visat mult, Lumea Veche s-a reîntâlnit cu cea Nouă, devenind din nou un întreg. Târziu, într-o rezervă de spital, Martha și Hanno s-au reîntâlnit după decenii, între ei aflându-se femeia care i-a adus încă din prima clipă împreună, femeia-vulpe, femeia-lumină, femeia-rană. Silueta fantomatică a Clarei.
Prin toate poveștile te caut. Peste tot […] În China am dat peste o fabulă (lucru ciudat, știi, poveștile cu animale sunt rare acolo). ,,Vino cu mine”, îi spune vulpea tigrului. ,,Vei vedea că și oamenii și fiarele îmi știu de frică mai aprig decât se tem de tine.” Și tigrul a urmat-o, iar oamenii și fiarele au fugit din fața vulpii, de teama tigrului din spatele ei. ,,Vezi?”, striga vulpea, ,,sunt cu mult mai temută decât tine!”/ Și tigrul a crezut-o. A crezut-o, înțelegi?
Romanul Castelul din orașul meu, scris de Ioana Bâldea Constantinescu, este o poveste a poveștilor, un basm al destinelor individuale și al destinului unei comunități – cea a sașilor. E o încercare de înțelegere a trecutului ce îți aparține, de vindecare în clipele în care speranța nu mai există și un omagiu adus literaturii – singura care salvează, care are puterea să preschimbe realitatea într-o lume proprie, care mântuiește.
- Citește AICI și o altă recenzie a volumului Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea Constantinescu, autoarea cu care vom intra în dialog în cadrul Întâlnirii Alecart din 20 februarie!
(*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național.)
Foto: Ioana Fînaru
