Lumea e un zgomot de construcție neîncetat. (Gökçenur Çelebioğlu)
Dacă primești frumusețea lumii și ești răbdător cu aceasta, oferindu-i un spațiu și un timp unde să se așeze, să se acomodeze și să exploreze ea însăși locul în care a ajuns, vei vedea că frumusețea e parte din tine, iar atunci când începi tu singur să te plimbi prin propria interioritate, ajutându-te de anumite instrumente dobândite, vei ști că acolo există, trăiește și respiră poezia.
Pe cine poate un om să-ntâlnească/ în afara propriului sine? (Yevgeniy Breyger).
Acum, când gândurile au încetat să se înăbușe între ele chiar înainte de a fi consumate și când au început să (se) asculte, privesc zilele ce tocmai au trecut cu senzația unei nedreptăți. Cea de a IX-a ediție a Festivalului de poezie din Sibiu, „Poets in Transylvania”, a reușit să proiecteze și să surprindă o lume posibilă și impecabilă, pentru care s-a făcut o repetiție perfectă timp de câteva zile, o lume care ar putea fi mult mai blândă și mai primitoare dacă am lăsa să se audă poezia, dacă am asculta în noi înșine și în jurul nostru.
cine evită acum dureroasa lovitură cine mai caută poezia/ poezia. (Antonia Mihăilescu)
Festivalul a adus aproape vocile a douăzeci și patru de poeți din diferite țări, evidențiind atât contrastul dintre orientările, stările, temele și imaginile poetice, cât și punctele comune și esențiale unde acestea se întâlnesc și funcționează împreună, producând o apropiere umană înduioșătoare.
Nedreptatea despre care vorbeam vine din faptul că, după un asemenea festival, e din ce în ce mai greu să pășești din nou în realitate, să te întorci la lucrurile pe care obișnuiești să le faci zi de zi, uneori insuficiente și lipsite de bucuria simplă de a le avea. „Poets in Transylvania” n-a fost doar dovada că poezia chiar strălucește&salvează, ci a fost în sine o stare de care vrei să te ții strâns, să o prelungești la nesfârșit, ajungând să găsești tot ceea ce e mai uman în tine și să visezi până uiți de tine. (Greta Ambrazaitė).
Din acest motiv, cred că a citi poezie în propriul spațiu intim nu e întotdeauna suficient, ci e nevoie ca oamenii să simtă că aceasta trăiește, mișcă, zguduie, bandajează, că poezia încolțește din realitate și că realitatea în sine își are începutul în aceasta, că niciuna nu poate exista fără cealaltă și că dezechilibrele se resimt chiar atunci când încerci să ridici o barieră mult prea solidă, grea și de neclintit între ele.
Acum/ când se întâmplă lucruri îngrozitoare/ știu că se vor întâmpla mereu/ știu/ lumea se întâmplă (Artiom Oleacu)
Sibiul a fost un orășel luminat&luminos zilele acestea, cu muzică și poezie, zâmbete și îmbrățișări, lecturi și dialoguri în afara programului de festival, unde atât poeții invitați, cât și cei care au venit emoționați să îi asculte, își doreau să descopere mult mai mult din ceea ce se află în ei, în ceilalți și în jurul lor. A fost cel mai frumos exercițiu de admirație și de apropiere, dar și cel mai frumos exercițiu de a învăța să te plimbi printre stări și a accepta că, atât viața, cât și poezia (între care punem un semn al egalului măcar acum) există în interiorul unei dinamici fără de care nu ar putea funcționa. Poeții invitați au demonstrat acest fapt și, pentru câteva clipe, într-o sală mică dintr-un Sibiu și mai mic, cei prezenți au acceptat această mișcare a trăirii, aceste coborâri și urcușuri, uneori atât de blânde, alteori atât de abrupte.
Despre aceste călătorii nu pot vorbi decât prin poezia celor care au salvat lumea pentru un timp, căci Nu ar trebui să fie atât de greu să iubești lumea. (Mihaela Moscaliuc)
Trecutul? L-am ținut în mâini doar în trecere, dar era al meu./ Serile petrecute cu Trecutul erau cele mai bune: atât de mult/ din zi a trecut/ și atât de puțin a mai rămas. (Scott Cairns)
Una dintre cele mai vizibile nevoi a fost cea de a recupera trecutul universal și personal – modalitate de îmbrățișare a propriei identități, de recunoaștere a acesteia în prezent. A spune umbra, a spune ceea ce ne-a mai rămas,/ resturile vocii și ale suspinelor (Mario Bojorquez). Vorbind despre noi, nu putem spune decât ceea ce am avut și trăit deja, acea coajă de memorie ce se usucă treptat, însă care rămâne, în esență, aceeași. Călătoriile nu duc spre nicăieri decât atunci când se produce acostarea, așa cum ne spune Scott Cairns prin poezia sa. Există nevoia înaintării din și prin blocaj, nevoia de a lăsa propria construcție să continue, de a clădi un nou trecut și de a ști să arunci câte o privire în urmă și să faci asta iar și iar. Piciorul ăsta vrea să prindă rădăcini. Ridică-l din pământ,/ să nu se-oprească./ Piciorul ăsta vrea să facă aripi. Pune-l jos. (Antoine Cassar). Mersul, care e pentru inimă ca sarea în bucate, poate fi înțeles ca metaforă a continuării, umbrită de un trist sentiment al încercării de a mima timpul, de a porni la întrecere, știind că în graba aceasta mereu cineva va fi mai rapid, iar omul, mai aproape de sfârșit. Granița fragilă dintre a șterge și a imprima amintirea, trecutul, este anulată tocmai prin poezie, o formă a eliberării, dar și a reconstruirii. arde tot ceea ce ignor despre mine/ cele pentru care nimeni nu mă bănuiește (Mario Bojórquez).
Situată de cealaltă parte a supraviețuirii, greutatea de a învăța să uiți, de a lăsa amintirea să se dezlipească și de a o păstra deoparte conduce spre incapacitatea umană, firească de a face față lumii înconjurătoare atunci când nu poți privi decât prin prisma acumulărilor. Timpul, chiar dacă le ia pe toate cu sine, nu are puterea de a curăța.
Măcar de n-ar fi tragicomic când/ zici că n-am nicio problemă/ Cu schimbarea, doar că nu vreau să fiu aproape de ea când/ se întâmplă. (Alexandru Bulucz)
Omul se află simultan într-un blocaj și-n mijlocul unei schimbări, astfel încât descoperă deseori marginile stării de a trăi, inadaptarea, multiplele posibilități de a întâmpina o realitate mincinoasă. Totul e vechi și sfârșit aici, cuvintele, amintirile,/ ideile oamenilor absenți (Florin Iaru). Din acest motiv, refugiul niciodată nu va putea fi în prezent, ci implică a te agăța de ceva, a avea repere. capul meu e o continuă încercare de a-mi găsi casa,/ Aș da orice pentru căldura dintr-o bucătărie. Dacă pentru Greta Ambrazaitė există un spațiu familiar, blând, sigur, pe Yevgeniy Breyger, spațiul satului îl menține prezent: Câmpuri-câmpuri. Păduri–animale./ În gând pălește o amintire. Se prelinge în vânt, așa cum se întâmplă și la Alexandru Bulucz: când dealurile te-nconjoară ca brațele/ întinse spre cer.
Dificultatea de a ieși în lume este precedată de spaima ca imaginea noastră să nu ajungă reală la celălalt, să nu fie ceea ce considerăm noi adevărat pentru că totul e camere de securitate/ care ne difuzează (Greta Ambrazaite). Realitatea e o aparență. POEM DESPRE APARENȚE O cutie goală de chibrituri e o catedrală gotică. O plajă un pătrat la răsărit. Iadul e pavat cu pietre și bunăvoință. Doar că lumina nu ajunge acolo, pentru că ia o pauză printre ruine. (Jakub Kornhauser). Realitatea nu e cuminte&prietenoasă&tare. Realitatea stă sub semnul ororii, cum să accepți că e o mamă tânără/ târâtă dintre dărâmături? (Claudiu Komartin). Alarmele,/ Alarmele stăruiau,/ Să sune pentru a vesti durerea fiecărei inimi./ Nimeni nu s-a trezit, nimeni nu s-a repezit spre fereastră (Burhan Sonmez). Războiul mi-a apărut în vis: cu păr întunecat,/ Negru sub unghii, piele întunecată, bătături. (Grigory Semenchuk). Realitatea te îngrădește, te face mic și laș. Tu adopți aceeași atitudine față de tine. E important să înceteze povestea cu barza și să începem o/ revoluție împotriva mamelor care nu ne-au vrut dar au fost/ lașe. // O cultură a abuzului/ naște femei care nu mai vor să nască/ nu mai vor să ia parte la abuz. (Miruna Vlada).
Catastrofele personale se împletesc cu cele universale. Suntem cu toții 80% „le am și eu pe ale/ mele”, restul/ apă și calciu (Anastasia Gavrilovici). Oamenii au nevoie să simtă că cineva îi înțelege, că cineva este acolo și, uneori, ca ceilalți să simtă cum se apropie dezastrul, fără a-l lăsa să se desfășoare, însă, așa cum spunea Vasi Prode în poezia sa, nimeni nu observă prezența durerii până când/ nu e activă, iar dacă zilele astea ar fi un cutremur/ nu cred că cineva s-ar gândi/ că e chiar cutremurul (Veronica Ștefăneț).
Nu poți lăsa în urmă ce-i menit să te urmărească/ ocupă locul liber de lângă tine, se strecoară în fiecare conversație,/ te pândește în praful de sub pat. (Runa Svetlikova)
Cel mai acut sentiment, identificat prin prezență, lipsă, pierdere sau nevoie, rămâne iubirea, cu variațiile sale. Totul se impregnează de prezența celui iubit, obiectele devin iubire. Toate știu totul despre tine. Clanța ești tu. Ciorapii ești tu. Mucii ești tu. (Florin Iaru). Nu am nimic, te am doar pe tine./ E greu de înțeles./ Dar e adevărat. (Grigory Semenchuk).
Pentru Yevgeniy Breyger, „ea” este mama, Niciodată n-a fost plantat ceva care să-și determine/ singur creșterea, iar pentru Mihaela Moscaliuc, mama Pune linguri de cafea, ținând socoteala cu voce tare, și/ toarnă lapte pentru clătitele copiilor. Poezia Mihaelei este despre părinți, copii, despre trecerea de la o ipostază la cealaltă, despre orfani, despre o liniște care vindecă și despre o liniște care sfâșie, despre tot ceea ce îți lasă în gură atât un gust dulce, cât și gustul gutuilor. Versurile lui Artiom Oleacu caută ajutor, sunt vocea care strigă disperat, în absență, un tată: dragul și iubitul meu tată/ iartă-mă/ iartă-ne/ că ne adresăm doar când ne este greu/ când tata și mama nu înseamnă același lucru, în timp ce Dominykas Norkunas amintește moartea unei alte figuri masculine, de data aceasta pe cea a bunicului.
Există momente când întorci capul pentru o clipă și nu mai găsești lumea/ unde-o știai (Claudiu Komartin), Nu e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol/ din pat/ unde dragostea apare și dispare ca o eczemă (Anastasia Gavrilovici), când simți dezechilibrul, schimbarea, când în lipsa celor iubiți descoperi că cerul, caii,/ totul și durerea/ pot fi transformate în scris. (Gökçenur Çelebioğlu). Lumea din jur se schimbă, însă nu poate nărui nimeni cafeneaua unde v-ați întâlnit. Nimeni nu poate renova un spațiu care nu a fost încă demolat emoțional. E destul de stupid să îți iei adio în avans/ eternitatea asta cu rupturi mici/ frânturi reale într-o marmură falsă (Semyon Hanin), însă Spune-le că nu-ți amintești nimic în afară de iubirea mea, Mereu acolo ca luna/ Deasupra Maltei, României, Republicii Dominicane (Michael Waters).
Așteptăm ca durerea să se potolească, luând forma norilor./ Continuăm să căutăm orice cuvânt care vindecă orice rană. (Gökçenur Çelebioğlu)
Pentru toate rănile, poezia devine pansament, cuvântul mângâie, suflă, acoperă. Poetul este un agent sub acoperire atât de bine integrat,/ încât superiorii lui l-au uitat./ Pe poet îl deprimă dronele și Obama./ Poeta este un radio, ea traduce lumea în tuburile sale/ interioare (Pejk Malinovski).
Festivalul de poezie de la Sibiu, Poets in Transylvania, a demonstrat că oamenii își pot traduce interioritatea, gândul, sentimentul, că doar prin cuvânt mai există o șansă de a prinde ceva real care există dincolo de realitate. Punctul de mijloc dintre a nu trăi și a nu fi mort încă nu/ înseamnă oare scrisul, Monk? (Alexandru Bulucz).
Citind versurile poeților, am simțit că îmi lipsește vocea lor, traseul pe care îl urmează de la un cuvânt la celălalt, însă fascinația a fost aceeași. Acum am senzația că am trăit totul, iar cea mai mare tristețe e la fel de frumoasă ca cele mai fericite clipe pentru că poezia are această putere de a prelucra și de a mângâia, de a îmbrățișa, de a face firești toate trăirile. Și nu e minunat cum doar cuvântul poate îmbrăca lumea? tot ce e posibil are loc înăuntrul inimii mele (Vasi Prode). Iar pentru a apropia două inimi avem nevoie de poezie.
Pentru că într-un festival mare, parafrazându-l pe Noica, cel din Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel, este vorba despre un personaj extrem de puțin interesant la prima vedere, dar pentru care totuși profeții au făcut religii și poeții, cum au fost cei de pe scena de la Sibiu, cărți: este vorba despre tine. Și te întrebi: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?”
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
