Cred că în momentul actual nu mai sunt necesare prea multe formalități de prezentare pentru acest film, având în vedere premiul cu care a fost distins, cronicile apărute în numeroase publicații sau nota deloc neglijabilă pe care a primit-o pe IMDB (8.6 – cea mai mare obținută de o peliculă românească până acum). În introducerea mea, nu aș mai dori decât să îi menționez pe regizor, Călin Peter Netzer, și pe cei doi actori care “fac” filmul, Luminița Gheorghiu și Bogdan Dumitrache. Nu aș face acest lucru în mod normal, dar simt nevoia să le ofer 15 minute de glorie prin puterile mele alecartiene (dacă pot spune aș)a.
Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost libertatea de interpretare pe care o lasă filmul, lucru care într-un fel mi-a și îngreunat misiunea de a scrie despre el. Nu știu de ce, dar inițial era convinsă că trebuie să aleg una dintre ele. Totuși, această alegere nu cred că ar aduce vreun beneficiu filmului, din contra, l-ar simplifica inutil în loc să-l prezinte ca ceea ce este: o bucată de artă multifațetată care dă posibilitatea unui spectru larg de receptori să se regăsească în măcar una dintre ipostazele pe care le propune.
Chiar dacă nimeni nu poate să nu remarce sau să ignore drama maternă ce se desfășoară pe tot parcursul peliculei, cred că există totuși riscul existenței unora care să accentueze cu prea mult sârg latura de frescă socială. Desigur, nu voi afirma că aceasta nu este o componentă importantă a filmului atât din prisma mesajului pe care dorește să-l transmită, cât și din necesitatea existenței acesteia pentru o bună configurarea a personajelor, acțiunii și profilelor psihologice.
Acestea sunt desigur cele mai importante puncte ale filmului, dar nu acesta a fost ceea ce m-a impresionat cel mai mult. Sincer, cel mai important și reușit efect al filmului mi s-a părut acea constantă rupere internă a spectatorului datorată nereușitei, perfect motivate, de a-și canaliza empatia alături de un personaj pentru mai mult de câteva scene sau nici atât. Situația, destul de simplă în sine, ar trebui să aibă, în mod teoretic și pur rațional, o moralitate clară, în care distincția dintre arhetipala și antagonica pereche bine-rău este cum nu se poate mai bine delimitată.
Chiar dacă nu suntem de acord cu intreprinderile mamei sau cu modul în care o tratează propriul copil, nu cred că putem evita implicarea emoțională alături de ambele „tabere”. Desigur, nu trebuie neglijată nici a treia și cea mai vătămată parte, cea a părinților copilului ucis pentru care avem cu siguranță o doza de empatie rămasă, dacă nu chiar mai multă.
Finalul meu este abrupt, asemănător cu cel al filmului: Mergeți la film, el oferă o cheie de perceptive mai bună decât o pot face eu. Comentariile mele despre titlu și modul de surprindere al cadrelor îl puteți citi în următorul număr „Alecart”. See you there!
Foto: Pagina oficiala a filmului Pozitia copilului
