Prematur sau dezmânierea contururilor tabu ale vieții

Miruna Vlada* inițiază în Prematur o revoluționare a scrisului de la noi, decopertând disfuncționalitățile domestice asupra cărora domnește tăcerea, luptând pentru dezambiguizarea cântarului instinctelor. Asumarea neîntâlnirii cu maternitatea se face fără a apela la tentația revanșei, pentru că ar fi degradantă transformarea ei într-o nouă reușită numai bună de bifat în to-do list. Fără a trage concluzii definitive, ne arată că reflexul de a ne pripi și de a interveni în viața altora rămâne un neajuns pe care încă îl sădim și de care nu ne vom vindeca până când nu vom înțelege că fiecare își prioritizează alegerile, neexistând o ordine ideală sau reușite fără de care ne pălește relevanța. Politicul și așa, în diferite colțuri ale lumii, prin incompetență și lașitate, pune în pericol, aruncând ca la darts cu decizii și inițiative abrupte, șansele și așa mici de a ne rămâne fideli nouă înșine.

un palmares de funcții devine treptat un apogeu al copleșirii

Cei care pot deveni părinți, dar nu vor și cei care vor să devină părinți sunt puși pe talere opuse nu de către ei înșiși, ci de tabere încă neconciliate, care nu au înțeles, voluntar sau involuntar, că binele comun nu se obține niciodată apelând la coerciție. Așa cum există meserii pentru care este nevoie de vocație (a fi preot, profesor, medic), întocmai și cei care devin părinți nu ar trebui să o facă din pură întâmplare, instinctiv sau pentru că e la modă, ci știind că din acel moment  încolo de ei depinde încă cineva, cineva pe care îl pot ajuta să-și găsească menirea sau pe care îl pot inhiba, cu sau fără să-și dea seama. Obrazul societății capătă pete tot mai proeminente pe măsură ce trece timpul și avem așteptări preconcepute de la cei din jurul nostru, fie ei în viețile noastre o vreme îndelungată sau fugitiv. Nu apucăm să întrebăm prea multe, că vin deja interogațiile „decisive”: ai copii, planifici să ai? de ce da, de ce nu? motivele sunt religioase, financiare, filosofice, ecologice? Problema intervine atunci când încercăm să îl convingem pe celălalt să aleagă la fel ca noi, tot ceea ce nu e în acord cu deciziile personale fiind respins din automatism.

nu ai job, nu îți poți permite un copil/ai job, nu ai timp pentru un copil/e imnul generației noastre

Dimensiunea tranzacțională a asumării sau a refuzării rolului de părinte este surprinsă fără ocolișuri.  Cu toate că suntem obișnuiți că o femeie e indicat să devină și mamă sau un bărbat ar fi bine să devină și tată, Miruna Vlada demonstrează că transformarea acestui statut în imperativ cască o prăpastie între cei care vor și pot, cei care vor și nu pot, cei care nu vor și pot și care nici nu vor, nici nu pot. Cioburile aruncate în spatele celei/celui care a decis să fie child-free sunt desprinse cu grijă, fără încrâncenare, fără a continua tradiția împroșcatului cu noroi, ci punând-o la zid, dovedind prin statementuri perfect articulate inutilitatea și nocivitatea acesteia (Tot ce vede un copil se imprimă în el neuronal ca într-un indigo). Prelungirea termenului de valabilitate al intrării prin efracție în viața celuilalt are consecințe despre care se vorbește puțin, dar ale căror incizii se regăsesc în adâncimile celor ce s-au conformat până la anularea dreptului de a-și rostui existența (părinți prea puțin apți să-i crească, analfabeți emoțional/deficitul acesta de parenting e tot scadența din comunism).

Făcând subtile reculuri, cea căreia nu îi este frică să se ia la trântă cu miturile ce planează asupra vieții personale rașchetează prejudecățile, arătând că relațiile pe care le construim se năruiesc atunci când apar fără o conștientizare în prealabil a încrengăturilor pe care se bazează. Groaza paralizantă pe care o declanșează posibilitatea ca apariția noii generații să nu însemne altceva decât perpetuarea rateurilor deja produse arată că va mai dura până când vom putea cu toții să facem alegeri neînsoțite de o  peliculă de vinovăție. Reproșurile aduse sinelui sunt  de o duritate neiertătoare, vivisecția realizată fiind una totală, care nu ratează nicio urmă de putregai. E un proces ce necesită o echilibristică fină, care poartă prin văgăunele afective și prilejuiește dezamorsarea îndoielilor (Să fac un copil pentru bonă? pe bune? Să muncesc pentru salariul bonei? exclus) și rememorarea imaginii unei Bibi închisă în trup ca într-un corset (corpul meu copil stă în corpul ei bătrân corpul ei copil stă în corpul meu bătrân).

Traducerea corpurilor e imposibilă

Ne întrecem în reușite care țin de viața personală în la fel de mare măsură precum în aspecte care țin de parcursul profesional și ne scoatem la iveală mecanismele defensive atunci când ne simțim provocați (eu sunt generația fetițelor cu minte de Barbie,/ajunsă în Ro în anii 90 fără Ken. el a apărut mai târziu și costa mai scump).

Corpul ține în el istoria. și apoi apar tot felul de eczeme. istoricul e un dermatolog al nației.

Corpul văzut ca obiect de îmbrăcăminte, pe care societatea crede că i se cuvine să-l condiționeze, să-l oblige să devină bun comun, care nu se mai subordonează „aparținătorului”, ci vocilor vehemente, greu de redus la tăcere. Despre nașterile timpurii și cele la vârste înaintate, ambele denigrate cu fiecare prilej, despre privirile răuvoitoare care ne urmăresc ca nu care cumva să facem ce ne dorim, ci ceea ce suntem învățați să ne dorim.

În centrul volumului se află desfășarea rânduielilor impuse din afară, fără a înăspri asperitățile preexistente. Libertatea de alegere nu se aplică unilateral, ci devine o mantră pe care, dacă le-o refuzăm celorlalți, desființăm chiar conceptul pentru care s-a luptat vreme de atâtea secole. Povara pe care încă o imprimă trecutul recent, cu dorința sa maladivă de creștere forțată a natalității, cu impulsul constant de a trata simptomele, nu boala în sine, de a polei realitatea, fără a ține cont de faptul că ea se șterge la prima smucitură serioasă (dar noi rupem chingile/asta e super-puterea noastră/ a mamelor născute din Decretul lui Ceaușescu).

Prin croșeuri sardonice, după poposirea între aceste coperți devenim cu un pas mai aproape de maturizarea cognitivă și afectivă pe care încă nu am reușit să o punem în locul ataraxiei generalizate.

 

*Miruna Vlada este unul dintre poeții invitați la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, care va începe mâine și al cărui program poate fi consultat AICI.

 

(Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este una dintre decaristele bacalaureatului de anul acesta. Din păcate, nu poate participa  la Festivalul „Poezia e la Bistrița”, trebuie să se pregătească pentru adimiterea la facultate care va avea loc curând, dar, prin această cronică, este alături de noi. Mulțumim, Alina, succes la examen! )

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!