Prevestirea, de Ioana Pârvulescu: în miezul oricărei povești stau față în față omul și cuvintele

Ca bobul de strugure sub talpa ta, și sucul dulce al vieții mi se scurge tot din pielița inimii. Doamne, limpezește-mă ca pe picătura de vin și dă-mi tărie!

Un bătrân venit de la capătul lumii. Obosit de lumea pestriță, gălăgioasă, infimă și infirmă, se întoarce căutând un zâmbet de care a fugit în tinerețe și un moștenitor. Sau poate un fiu. Un bărbat taciturn, iritat de prezența lui, dar respectând cu strictețe legile ospeției. Un tată absent – o moarte încă proaspătă, o rană pulsând. Legile vieții presupun legile morții. Și invers. Cuvinte ciudate, aducând cu ele aroma altor vremuri, evocând ceva ce trezește uimire. Bărbatul tăcut care e Iona nu se lasă purtat de parfumul vorbelor lui Iacob: tăcerea e plasa lui de siguranță. Un strigăt sfâșie după-amiaza și atunci s-a întâmplat miracolul: o fetiță alunecă în moarte de pe ghizdul unei fântâni, doi bărbați, fiecare în felul lui, o readuc la viață. Răutății lucrurilor de felul ăsta oamenii din Gat-Hefer îi spuneau voia lui Dumnezeu. […] Bunătății lucrurilor de felul ăsta oamenii din Gat-Hefer îi spuneau voia lui Dumnezeu. Răul și binele, întâmplarea nefastă și miracolul, curajul oamenilor și voia Domnului – rânduiala unor voințe care se preling și se încolăcesc răscolitor în lumea de aici. Care, fie că țin de oameni sau de Vocea celui de Sus, au nevoie de noi pentru a se împlini. Ce e al omului, așadar, și ce e al Domnului? Unde începe porunca divină și unde întâmplarea omenească? Vinovăția și ispășirea au multiple forme. La fel și nepăsarea, și bunătatea, și fericirile, și îndoielile. Dar în familia lui Iona lucrurile au stat mereu altfel.

Ceea ce a trăit Iona, ne spune una dintre vocile care îi duc povestea mai departe, a fost spus unui bărbat din teama de a nu fi pierdută istoria asta de necrezut, din spaima că nu va exista o fiică în familie care s-o ducă mai departe împreună cu inelul de argint și piatră de safir dăruit de Iacob Estherei și apoi purtat din generație în generație de întâia născută, păstrătoarea de drept a poveștii și povestitoare pentru cei care vor urma. La patru veacuri după moartea lui Iona ea a fost scrisă, dar aceea e o formă scurtă. Nu ea e povestea, nu în ea stă acea minunată istorisire, trecută ca ața prin gaura acului de fiecare tânără pe punctul de a deveni femeie – fără a se destrăma, ci îmbogățindu-se, unduindu-se ca peștele în apă, crescând și nemaiținând cont de ce e închipuire și ce adevăr, de ce s-a petrecut într-adevăr și ce a fost pierdut. Adică povestea care a ajuns să înghită adevărul și să scuipe afară ce poate fiecare să priceapă, povestea care e deopotrivă chit, monstru, leviatan care te ține captiv și nabi, profet scos la lumină pentru a mărturisi o credință.

Mere de aur în coșuri de argint sunt cuvintele, dacă le spui la timp.

Îmi place să cred că Ioana Pârvulescu a fost, la rândul ei, înghițită de această poveste biblică și apoi a ieșit la lumină pentru a ne spune o altă poveste. Nu pe cea a profetului Iona, ci pe aceea a lumii în care trăim, altoită pe trunchiul viguros al istorisirilor din alte vremuri și de pe alte meleaguri. E, în fapt, o poveste despre cine și cum suntem, despre nevoia noastră de credință și despre îndoielile noastre, o poveste despre femei și despre bărbați, despre iubirile care împlinesc și cele care risipesc, despre temeri și Frică, despre vocile de sus și cele din noi, despre orbi și Orbire, despre cuvinte și Cuvânt, rost, rosturi și rostuire. O poveste despre răutate, pizmă, lăcomie, fuga de responsabilitate, nerecunoștință, tâlhărie, indiferență, trufie, absența căinței, cruzime. O poveste despre înțelegere și bunătate, despre compasiune și speranță, despre forța care e în noi și despre micile bucurii de după încercările amare. O poveste despre un sat pierdut printre vii în Galileea, despre un port, Ioppe, despre măreața cetate Ninive și, mai ales, despre oamenii care au trăit sau ar fi putut trăi vreodată pe acolo. Nu întâmplător, una dintre cele care duc mai departe povestea își îndeamnă fiica: să ne bucurăm senini de basmul ăsta adevărat. Să ne bucurăm, într-adevăr, pentru că nu suntem primii care auzim Vocea și avem o misiune, fiindcă nu doar noi suntem puși la încercare, trădăm și suntem trădați, salvăm și suntem salvați, coborâm în întuneric și apoi suntem readuși la viață, ne pierdem și ne regăsim. Înaintea noastră a fost Iona, iar Esther a fost cea dintâi care i-a spus povestea. Iar aceasta a cutreierat veacurile, a devenit contemporană cu El Greco și cu marchizul de Sade, cu Eiffel și, mai târziu, cu cei aflați în pragul secolului 21 și s-a oprit, pentru moment, pe 02.02.2020 pentru a ajunge la noi și a păși mai departe, cu adevărurile ei limpezi și lucrurile tulburi ca mustul, cele pe care le faci vin cu închipuirea ta, că altfel la ce bun să mai spui vreo poveste? Ceea ce este minunat în această istorisire a Ioanei Pârvulescu este tocmai aroma ei. Buchetul subtil pe care limba vechilor profeți și adierea Cântării Cântărilor îl revarsă, amestecându-se cu limbajul dintotdeauna al poveștilor, cu credințe și reflecții asupra naturii umane și a destinului tuturor celor văzute și nevăzute. Și minunat, de asemenea, este cum în această istorisire despre tați și fii, despre Tată și poruncile lui, despre faptele și vocea unui bărbat printre alți bărbați se strecoară și își fac loc din ce în ce mai puternic prezențele feminine.

Cuvintele erau tot ce aveam. Le iubeam pentru că veneau de la tine.

De aceea, Prevestirea (editura Humanitas, 2020) e și un elogiu adus tuturor mamelor ai căror fii pleacă în lume, o înfruntă, se pierd și se regăsesc, se întorc sau uită să mai revină, lăsând în urma lor mame, fii și fiice, doruri și îngrijorări, resemnări sau rugăciuni, vise prevestitoare sau doar o poveste. Femei care să le poarte mai departe stirpea și rostul, amintirea și vocea. Peste multe veacuri după ce Iona a fost înghițit de monstru (peștele uriaș sau propria frică) și eliberat la capătul celor trei zile, cea care spune povestea încă se mai întreabă dacă rugăciunea lui sau cea a mamei lui este aceea care a ajuns la Dumnezeu. Peste timpuri, monstrul acesta nu mai e văzut altfel decât ca în tabloul lui Jan Bruegel cel Bătrân, un monstru care avea ochii Sfintei Magdalena penitentă sau ochii Mariei rugându-se pentru fiul ei și în care se oglindește chiar chipul Tatălui: acolo înăuntru, în ochiul stâng al balenei, mic de tot în măreția lui, era Dumnezeu. Un monstru care te înghite, te ține prizonier un timp pentru a te arunca într-o nouă existență. Fie ea viață (dacă din pântecul uriaș, și întunecat, și umed al fiecărei mame, vegheați de lumina unui tată a ieșit orice făptură), fie o moarte – dacă alegem să credem că din trupul balenei prin care plutim (și pe care o numim realitatea noastră) suntem azvârliți apoi într-o nouă ordine. Că e mamă, viață sau lume, fiecare dintre acești monștri ne ține un timp captivi și apoi ne aruncă spre ceva, ne preschimbă în altceva, ne transfigurează. Că e mamă, viață sau lume, fiecare dintre acești monștri e o Ea. Tatăl, bărbatul, fiul sunt deopotrivă voci, depărtări, fapte, misiuni care trebuie împlinite. Și despre toate acestea tot femeile vorbesc. Iar când ele lipsesc, povestea poate fi spusă pentru un timp, dar doar pentru un timp, de un El. Dar ea va reveni întotdeauna pe buzele urmașelor lui Esther. Fiecare cu nemurirea lui… Și de la poveste se ajunge la cuvânt. La Vocea pe care o aude Iona și care-l trimite să vestească în Ninive pieirea cetății, de care vrea să fugă și care vorbește apoi prin el, la cuvântul-rugăciune care a umplut coaja goală a vorbelor cu miezul viu al duhului, la frica de forța lor ce poate schimba realitatea și aduce copleșitoarea spaimă: Cine-s eu ca să am dreptul să schimb prin cuvinte lumea, când mi se pare strâmbă?, la cuvintele neîmplinite ale unui proroc care însă ajung să-i salveze pe toți. Rostul cuvântului nu e, așadar, să pedepsească, ci să facă ochii să vadă, urechile să audă și inimile să asculte, de aceea și vorbele lui Iona rostite în cetatea Ninive construiseră vieți, nu distruseseră ziduri.

A te apleca asupra unei povești atât de cunoscute și a o rescrie implică întotdeauna un risc. Cu atât mai mult cu cât se pune față în față Povestea cu povestea, vocea care ascultă Vocea și glasul uman. Cum istorisirea despre profetul Iona e deja istorie sacră, celorlalți nu le rămâne decât să vorbească despre cei din jurul lui Iona, despre lumea lui și spaimele, și speranțele, și deșertăciunile, și zidirile ei. Și prin ei și ale noastre, căci iarăși, vorba unui personaj, a spune o poveste înseamnă a te lega de o tradiție. Iar tradițiile sunt bune… chiar dacă acum faci nazuri și nu-ți pasă de ele, pentru că te leagă de lume atunci când nicio altă legătură nu te mai ține. Aceste mici ancore care fac povestea vie și o poartă peste mări și țări se regăsesc toate în Prevestirea Ioanei Pârvulescu, în care nu Iona se află în prim-plan, ci cuvintele care l-au adus până la noi.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Foto: pictura din fundal este semnată de Ioniță Benea.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!