Un prieten cât o viață și o moarte: Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa

Așadar, ne știam din vedere, nici nu ne ocoleam, nici nu ne sufocam cu dragostea. Și tocmai când stabilisem acest gen de distanță confortabilă, soarta a venit tăvălug pe noi. Și ce să zic, soarta doare ca naiba.

În volumul lui Hiro Arikawa, pornim într-o călătorie alături de Satoru și de motanul Nana. Ca orice personaj din cărțile care au cucerit lumea prin dramatism, Nana are la început o atitudine nonșalantă (și, desigur, o istorie în spate, fiind venit de pe străzi). După ce îl lovește o mașină, e adoptat de Satoru, alături de care stă 5 ani. Apoi ceva se schimbă: Satoru îl ia pe Nana și pleacă prin țară în dubița sa. Își vizitează vechi prieteni și, prin vocea lui pisicească a motanului, trăim pas cu pas viața lui Satoru, un bărbat nedreptățit, uitat și nevăzut, fiecare capitol arătând cum acesta gestionează tragediile din viața lui – de la despărțirea de cel mai bun prieten, la moartea părinților săi, zeci de ani mai târziu – acum alături de Nana.

Călătoria are ca scop găsirea unui nou stăpân pentru Nana. Motanul nu știe de ce trebuie să îl părăsească pe Satoru și îi respinge pe toți prietenii lui fără ezitare, într-o avalanșă de întâmplări amuzante. Așadar, parcurgem viața lui Satoru, povestită așa cum a fost și este văzută astăzi de prietenii săi din copilărie, din adolescență și din cele mai importante momente până la întâlnirea cu Nana. Un timp care se dovedește strict legat de ceea ce a devenit bărbatul, pe care l-a lăsat în urmă, dar cu care nu se împăcase cu adevărat.

Această călătorie îl schimbă pe Nana. Și aici ajungem în punctul în care asemănările cu alte cărți se sfârșesc. După fiecare vizită ratată, Nana e un pic mai înțelegător cu Satoru, cei doi își reajustează relația, prietenia lor ajunge la un alt nivel, iar Nana, din nonșalant și detașat, devine jucăuș și tot mai încrezător. Spre finalul călătoriei, e cu adevărat fericit și totul pare grozav. Totuși, după ce își „revede” întreaga viață, Satoru pare din ce în ce mai obosit. Privirea lui Nana începe să perceapă că nu poate să mai ridice lucruri, că e mereu slăbit, că e tot mai tăcut. În ultima parte, pentru cititor devine evident ceea ce motanul încă nu poate înțelege: Satoru este pe moarte.

Să fii cuminte!

Cuminte? Lasă vrăjeala! Nu mă părăsi! N-o să te iert niciodată pentru asta!

Să fii cuminte , nătăflețule! a repetat el.

Fraiere, întoarce-te! Întoarce-te imediat! Ia-mă cu tine!

Știi că nu vreau să plec, dar deja nu mai depinde de mine. Te iubesc mult, motan căpos ce ești!

Și eu te iubesc, fraiere!

Starea lui Satoru îl forțează să își petreacă ultimele zile la spital. Despărțirea celor doi nu este redată într-o modalitate originală, dar, știind ce s-a întâmplat din momentul plecării lor de acasă, ne este greu să ne imaginăm o lume în care Nana nu mai este alături de Satoru, în care s-ar putea despărți de bunăvoie de acesta. Și mie mi-a fost imposibil să-mi imaginez un sfârșit al călătoriei. De aceea, mi se pare că despărțirea, acest aparent final al călătoriei lui Nana alături de Satoru, este executată perfect, fiind unul dintre cele frumoase și mai emoționante momente ale cărții care descrie relația celor doi. Nana este acum cu Noriko, cea care a avut grijă de băiat după moartea părinților, devastată și ea de boala acestuia. El va rămâne cu ea după ce Satoru nu mai este. Întâi fuge, refuzând să accepte moartea prietenului său, sperând că va reuși să găsească o soluție pentru a fi alături de el până în ultimele clipe. Nici femeia nu vrea să-l vadă. Nici pe Nana, nici orice altceva putea fi asociat cu el. Nu poate să accepte că Satoru e mort, iar Nana nu poate să înțeleagă faptul că el nu mai este.

Cartea se încheie cu Nana și mătușa lui Satoru jelind alături de toți cei reîntâlniți în această călătorie și cu Nana, care are în sfârșit un nou cămin. Mirosind florile, el vorbește cu cel pe care l-a iubit și îi laudă prietenului său viața de motan călător, zicând cât de entuziasmat e să i se alăture la un moment dat lui Satoru.

Cel mai important aspect al acestei cărți este, evident, călătoria lui Satoru. Ideea unei ultime aventuri cu cel mai bun prieten al tău alături mi s-a părut incredibilă. Toate reușitele, căderile și faptele eroice ale lui Satoru ne sunt arătate de către prietenii acestuia și analizate de Nana. Este clar de la prima vizită că el fusese un băiat impulsiv, neastâmpărat, generos, ajungând să-i poarte pe toți cei pe care îi cunoștea în aventuri de neuitat. Asupra acestor lucruri reflectează Nana, neștiind că acum va fi, de fapt, ultima aventură a tânărului.

Într-un mod ingenios, Hiro Arikawa surprinde cum Satoru de lângă Nana redevine Satoru din poveștile spuse de prietenii săi: persoana tristă, modestă și lipsită de certitudini se întoarce la glume și la buna sa dispoziție. Romanul reușește astfel să arate frumusețea tinereții care, în oameni ca Satoru, nu dispare niciodată, în ciuda dezamăgirilor și a loviturilor primite de-a lungul vieții.

  Sper ca, într-o bună zi, toți cei plecați înaintea mea și toți cei de după mine să se întâlnească pe câmpul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.

Romanul lui de Hiro Arikawa tratează moartea ca pe o despărțire, ca pe un obstacol temporar ce e înțeles cu timpul. În cuvintele anterioare e ultima oară când îl auzim pe Nana, gândurile lui fiind în contrast puternic cu tragedia penultimului capitol, în care toți deplâng despărțirea de Satoru. Nana de acum e senin, împăcat cu ideea călătoriei lui Satoru, care, deși pare că s-a sfârșit, continuă în inima tuturor celor pe care i-a ajutat. Împăcat, așadar, cu ideea morții și a ciclului vieții ce, deși inițial crede că îl va face să trăiască abandonul, înlocuit cu o nouă pisică, cum a făcut el însuși când i-a luat locul lui Hachi, își urmează ritmurile. La final, Nana, motanul mereu zburdalnic, alintat și jucăuș, ajunge pregătit să se reîntâlnească cu stăpânul său.

Mi se pare că mai mulți puști (dar și adulți) ar trebui să citească Memoriile unui motan călător deoarece surprinde cum călătoria începută la naștere nu trebuie să se termine în moarte. Când Satoru l-a luat pe Nana cu el, a dorit să-i găsească un stăpân, încercând să-l protejeze de moartea sa iminentă. Dar atunci când îl vede alături la spital, îi mulțumește că, în ciuda lucrurilor pe care le-au îndurat, singuri și împreună, nu l-a abandonat. Știe că cineva îi este mereu aproape, că între ei există ceva ce nu se va sfârși nicicând. Căci, în această călătorie de viață și de moarte, Nana a fost mereu lângă Satoru.

Sunt sigur că prin cei ca Nana, nu vom muri cu adevărat, pur și simplu, vom trăi în gândurile, în gesturile și în amintirile celor ce ne însoțesc în mica, dar frumoasa dubiță care ne poartă pe cărările vieții.

 

(*Andrei PALAGHIA este elev în clasa a VI-a la Colegiul Național Iași. Anul trecut, la FILIT, a prezentat public, în cadrul Întâlnirii Alecart Junior cu Dan COMAN, volumul Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi  și participă activ la toate evenimentele Alecart organizate de liceeni, deși e doar în clasa a VI-a.)

**În fotografia -copertă a acestui articol realizată de Catrinel Pîndaru ne reîntâlnim cu faimoasă pisică neagră a profilor noștri de la Alecart. Si ea – personaj în Ușa, una dintre povestirile volumului Coliziuni.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!