Prieten. Ce cuvânt. Mulți îl folosesc și pentru omeni pe care de-abia îi cunosc. Când, de fapt, e ceva nemaipomenit.
Momentul în care știi că te rupi definitiv de celălalt. Că viața lui și a ta nu se vor mai intersecta niciodată. Despărțirea de un prieten reiterând despărțirea mărilor de uscat. Simțind că abia atunci, văzându-l îndepărtându-se cu o povară invizibilă pe care o poartă între coaste, l-ai înțeles pe deplin, dar că e prea târziu. Că trebuie să-ți strunești impulsul de a-l urma. Fiindcă drumul lui nu e și drumul tău. Convins, totodată, că nici cel pe care ai ales să-l urmezi nu te va duce într-un loc mai bun, ci doar într-unul pe care ai fost nevoit să-l construiești singur. Din frică, din lașitate și din tânjirea după o țară despre care nu știi, la mai bine de un sfert de veac de când ai părăsit-o, dacă mai e cu adevărat țara ta. De care te temi și pe care o porți cu tine – un prunc sau un cadavru cu care nu știi ce să faci. Bărbatul pe care l-ai lăsat în gara din Londra pentru a lua un tren spre Paris și de acolo spre o casă de peste ocean pe care nu a văzut-o niciodată, dar e singura moștenire lăsată de tatăl lui, pornește din nou la drum. Șovăielnic, deja împovărat de ceea ce știe despre țara lui, care a fost, care încă mai este și țara ta, despre anii ce s-au scurs de la Primăvara Arabă și Revoluția libiană. Nenumăratele eșecuri și șanse ratate, răpirile și asasinatele, războiul civil, cartierele rase de pe fața pământului, rebelii ajunși la putere, toate i-au adus un tremur aproape imperceptibil al mâinilor, o urmă de îndoială vizibilă în ridurile din jurul ochilor, o privire circumspectă. Khaled își ia rămas-bun de la o prietenie care începuse să fie doar încercarea disperată de a păstra ceva ce deja se afla în descompunere, de a perpetua iluzia că nimic ireversibil nu se întâmplase între el și Hosam, că nu se aflau de o parte și de alta a unei granițe care făcuse revenirea imposibilă după ce acesta hotărâse să se întoarcă acasă. În Libia. După mulți ani de când tatăl său, acum grav bolnav, își renegase public fiul. La mulți ani după ce părăsise Libia, țara ca o glastră spartă pe țărmul sudic al Mediteranei, și, student la Trinity College, scrisese un text ce va schimba definitiv viața unui copil. După mulți ani de când Gaddafi conducea cu mână de fier una dintre cele mai sinistre dictaturi din lumea africană, deși acum regimul părea pe punctul de a se prăbuși. Acela fusese cu adevărat momentul în care apele s-au despărțit de uscat. Reîntâlnirea din prezent a celor doi prieteni în Londra nu face decât să consfințească ruptura. Pierderea iluziilor că ceva încă i-ar mai putea aduce unul lângă altul pe același drum.
Nimeni nu e mai capabil de minciună, nici nu are mai mare nevoie de ea decât cei care-și doresc să nu se despartă niciodată.
Între momentul în care un copil ascultă la radio o povestire în bucătăria micuță a familiei din Berghanzi, într-o casă care azi nu mai există, în miros de portocale, presimțind ceva despre cât de insidios funcționează o dictatură, despre acomodarea cu răul și puterea de a spune „Nu” și seara de peste mulți ani când se desparte de prietenul său într-o gară la mii de kilometri de casa în care crescuse se scrie destinul unor oameni și o prietenie. Pe ea o rememorează Khaled în drum spre apartamentul londonez în care stă cu chirie de peste un sfert de secol, poposind pentru câteva clipe prin locurile în care s-a petrecut devenirea lui – și a lui Hosam, și a lui Mustafa – și s-a clădit, cu urcușuri și intermitențe, o prietenie. Cea dintre trei libieni în exil. Cea dintre trei oameni ale căror vieți s-au ciocnit dramatic și providențial. Trei bărbați care au încercat să trăiască fără țara lor. Expulzați dintr-un paradis transformat în infern, dar care pentru ei a continuat să-și păstreze aroma și nostalgia în exact aceeași măsură în care nu a încetat să zămislească umbrele a ceea ce ar fi putut fi fiecare dacă. Și aici e un șir nesfârșit de „dacă” pe care îl implică fiecare întâmplare și fiecare alegere făcută. De bună voie sau din constrângere. Într-o țară care ar fi trebuit să fie doar un popas, dar s-a dovedit o capcană și o scăpare. În ceea ce înseamnă exil. Dintre ei trei doar Khaled nu are curajul de a se întoarce. Romanul lui Hisham Matar recuperează viața lui și a celor pe care i-a iubit. Suferințele și spaimele. Lumea pe care a părăsit-o și cea pe care a fost nevoit să o construiască. Adună pierderile și câștigurile. Nu caută înțelegere, ci doar clarificare. Înălțând punți între copilul care a fost Khaled și bărbatul care a devenit, între casa din Berghanzi și apartamentul din Londra, între sufletul lui și viețile celor ce i-au fost prieteni.
E o naivitate să ne imaginăm că ne-am eliberat de istorie, e ca și cum am crede că ne-am eliberat de gravitație.
Prietenii mei e un roman despre dezrădăcinare și exil. Despre traumă și construirea unei identități peticite, de care te agăți cu disperare. Printre străini. Nemaiștiind cu adevărat cine ești. Tânjind după casa în care ai crescut, după familia ta, după țara ta, după limba ta. Fugind de ele. Mai întâi ca să-i protejezi pe ai tăi și să fii sigur că rămâi în viață, apoi fiindcă simți că nu te poți întoarce fără a trăi din nou pierderea. De data aceasta a ceea ce ai ajuns să fii. Dorind să fii acceptat, să poți să ai cu adevărat o viață, nu doar să fugi de ceva și să te ascunzi. Nereușind niciodată pe deplin. Gura mi-era și plină, și goală în același timp. Goală pentru că nimic din ce era în ea nu avea formă sau sunet sau contur. Și plină de tot ceea ce simțeam atunci și simt și acum. Că nu mă pot întoarce la ce mi-aș dori să mă întorc, pentru că și eu, și locul ne-am schimbat, și că oricât de plăpând și de modest ar fi ce am construit aici, am muncit pentru asta din toate puterile, și că, dacă plec, mi-e teamă că nu voi avea voința să mă mai întorc, iar atunci mă voi pierde din nou și, cum m-am mai pierdut înainte, voi face tot posibilul să nu mi se mai întâmple, și că nu știu dacă asta e lașitate sau curaj, și nici nu-mi pasă, și am decis fără să decid, pentru că e singura mea opțiune, să țin pasul cu zilele, să dorm când îmi face bine să dorm și să mă trezesc la timp pentru a mă ocupa de muncă și de oamenii care se bazează pe mine. Pierdut pentru ai lui, simțindu-se el însuși pierdut, Khaled e un bărbat sfâșiat, lipsit de sentimentul apartenenței, simțind că ce a construit nu e suficient de trainic și că ce ar fi putut avea a ratat. E lașitate sau curaj în moliciunea gândului că se va întoarce, în nenumăratele ocazii ratate, în biletele de avion niciodată cumpărate, în amânările îmblânzite când cheia se învârte în broască și se lasă cuprins de prezentul în care trăiește? Câtă disperare e aici? Câtă neputință? Câtă rușine? Toate astea m-au făcut să cred cu tărie că nimeni nu ar trebui să plece vreodată de acasă.
Am ascultat o poveste care nu s-a mai șters niciodată din minte și care, îmi dau seama acum, mi-a condus viața spre momentul de față.
Plecarea a venit în urma unui vis. Cel de a-și face familia mândră și de a studia literatura. O pasiune trezită în el de cuvintele unei povestiri ascultate când avea 4-5 ani. Citită de Mohammed Mustafa Ramadan. Jurnalistul de la BBC care, câteva luni mai târziu, va fi asasinat în Londra după ce a ieșit de la serviciu, într-o moschee. O soartă asemănătoare cu a lui Solim el Lazi, întemnițat la întoarcerea în țară, torturat și ucis. La fel ca mulți alții – jurnaliști, poeți, scriitori. Pe care mâna lungă a regimului Gaddafi îi găsește și îi pedepsește pentru curajul de a demasca ceea ce se întâmplă în Libia. Acolo unde un regim își sugrumă copiii – un Cronos vorace care a înțeles că orice opoziție trebuie eradicată din fașă. Care vrea moartea oricărui gând și a oricărui cuvânt liber. Povestea scrisă de Hosam Zowa, o alegorie a relației torționar-victimă, dictator-popor îngenuncheat, dar și a forței de a te opune i-a pătruns în vise lui Khaled și i-a adus conștiința a cât de fragilă e normalitatea, a cât de relativă. La 18 ani, student în Edinburgh, alege să participe alături de un alt libian din Berghanzi, Mustafa, la protestul din fața Ambasadei Libiei din Londra. Fără a ști cu exactitate de ce trebuie să fie acolo, cu gândul că va pleca, atras totuși de forța dezlănțuită a celor prezenți. Convins că mitraliera de la fereastra ambasadei va rămâne mută. Cu două gloanțe străpungându-i apoi pieptul. Lui și altor tineri. Legându-l definitiv de Mustafa, singurul care știe ce s-a întâmplat cu adevărat, rănit și el, singurul care înțelege cum e să ți se fi răpit definitiv orice legătură cu vechiul sine, cu țara ta. Transformat brusc într-o persoană indezirabilă regimului. Ascultând de pe patul de spital vocea celui ce l-a condus departe de casă, Hosam Zowa. Voiam ca el să adune toată durerea noastră din 1969, de la începutul dictaturii, până în prezent și s-o arate întregii lumi. Voiam să rupă tăcerea, tăcerea care învăluia nu doar morțile și încarcerările și disparițiile, ci și micile acte de cruzime și umilință, perceptibile, de când mă știam, în tot ce mă înconjura – arhitectura, asfaltul însuși, pâinea, vocile cântăreților și ale poeților – mai ales ale poeților. Dar vocea lui Hosam șovăie. Un laș, a spus Mustafa. Vor mai trece unsprezece ani până când Khaled și Hosam Zowa să se întâlnească și să se recunoască. Să devină prieteni. Până când Khaled va afla că și acesta fusese atunci în Londra, în fața Ambasadei Libiei. Că, în ciuda diferențelor de temperament și a alegerilor pe care le fac, ceva mai puternic îi leagă: țara pe care atât el, cât și Hosam și Mustafa, o poartă mereu în ei. O rană. Un loc interzis. Vor trece și mai mulți până când Mustafa va deveni unul dintre liderii rebelilor care au luptat în Revoluția din februarie 2011, la mai bine de un sfert de veac de la atacul armat din St. James`s Square. Iar lui i se va alătura Hosam. Nu și Khaled.
Posibilitatea întoarcerii e un mit și tot un mit e că, odată trăită, dezrădăcinarea e mai ușor de îndurat a doua oară.
Mai mult decât Mustafa, Hosam e pentru Khaled un mijlocitor. Între sine și acasă, de fapt, între sine și lume. Asta e ceea ce face un scriitor. Chiar dacă nu va mai publica niciodată nimic în afara volumului în care se află povestirea miraculoasă de odinioară. Totuși, odată întors în Libia, email-urile trimise lui Khaled nu sunt nimic altceva decât mărturii și mărturisiri, adevăruri învăluite în căldura cuvintelor și a lumii de acasă pe care prietenul lui o face vie și i-o pune la picioare. Încercând să-l determine să se întoarcă. Înțelegând că nu o va face, alegând în cele din urmă să ia el însuși din nou calea exilului, dezamăgit de anii de violență și de atentate sângeroase de după căderea regimului. Când Mustafa și Zowa vor părăsi Londra întorcându-se în țară, fiecare mânat de alte imperative, Khaled simte acut sfâșierea. Simțeam zăpăceală și o gelozie la limita nebunei; îmi doream și să fiu acolo, și ca ei să fie încă aici. Pe Khaled nimic nu îl poate vindeca. Nici depărtarea, nici voința, nici Londra, nici Hannah. Adevărata boală era fără nume și incurabilă. Nici măcar întoarcerea. Fiindcă nu mai este băiatul care a plecat. Khaled nu este nici asemenea lui Mustafa, nici asemenea lui Hosam. Nu are nici încrâncenarea primului, voința lui de a se arunca definitiv în luptă, nici iubirea care îl salvează pe Zowa. El are doar un gol ce nu poate fi umplut, căci ceea ce a primit nu s-a potrivit, iar a o lua de la capăt e prea târziu. Ce îi rămâne? O promisiune făcută sieși, mereu amânată. Devenită treptat minciună. Un gând menit să-i aducă alinare. Alungat de puterea obișnuinței. De soliditatea a ceea ce are, care e mai compactă, palpabilă, de nezdruncinat decât orice vis sau amintire sau dorință. Oricât de ademenitoare ar fi. Unii ar numi asta lașitate, alții doar supraviețuire sau adaptare.
Arată-mi-te, mama mea, vino după mine, îți sărut tălpile.
O dureroasă cartografiere a exilului este romanul lui Hisham Matar. A unor realități lăsate în urmă și a dificultăților pe care le presupune integrarea, a permanentului decalaj între vocea inimii și cea a rațiunii, a tânjirii după ceva fără nume și a lovirii de imperativul realității. O analiză lucidă a psihologiei celui constrâns să rămână departe de patrie, dar și a alegerilor necesare – întotdeauna individuale – pe care cel în exil le face când întoarcerea devine posibilă. E un roman al prieteniei și al solidarității departe de casă. Atunci când înțelegi că există întrebări salvatoare, oameni providențiali, prietenii solide. Care îți sunt alături și cărora le ești în preajmă în momente de răscruce. Ca profesorul Walbrook, Ranan, Hannah. Atunci când înțelegi că în oglinda celor care îți sunt semeni în dezrădăcinare, ca Hosam și Mustafa, ai devenit tu însuți. Diferit de ei, dar având ceva ce nu vi se poate lua niciodată indiferent de calea pe care va alege fiecare să meargă. Hosam ajunge să înțeleagă și să pună în cuvânt pentru prietenul lui acest dat. Ce le-a luat plecarea din țară? Apartenența la o lume. Ce le-a dăruit? Singurătatea – chiar și atunci când decizi să te întorci, chiar și atunci când îți pui viața în slujba viitorului și a ideii de libertate. Nu în ultimul rând, Prietenii mei e o denunțare a unui regim criminal, a felului în care funcționează o dictatură, a mecanismelor de control și de manipulare. Prinderea lui Gaddafi și linșarea lui în ciuda încercării anumitor facțiuni de a organiza un proces corect amintește de un șir întreg de prăbușiri ale unor dictatori la fel de siniștri. Am devenit în acel moment o singură ființă, o fiară sfâșiind și mușcând cu o foame neostoită, a cărei pradă nu putea avea decât o singură soartă. De-aceea n-am fi putut să-l lichidăm cu un singur glonț în cap. Trebuie să știi asta. În caz că imaginile ți-au lăsat o impresie greșită. Tu și cu mine am detestat întotdeauna violența. Dar Gaddafi a fost sfâșiat de ceea ce ne-a sfâșiat și pe noi. Atât furia, cât și dezacordurile noastre. Ale celor care căutau dreptatea în lege și ale celor care o căutau în răzbunare. Așa cum în întrebarea Dar ce le-am făcut lor?, rostită de omul care a deținut aproape jumătate de secol puterea, între timp doar un bărbat hăituit, înspăimântat de moarte, e aceeași totală, profundă, uluitoare neînțelegere a realității în care se zidește orice dictator. Complex, dureros, de neratat, Prietenii mei – în traducerea Alexandrei Coliban – vorbește despre oameni și sufletul lor, despre exilul propriu-zis și cel interior, răscolește adevăruri și caută să se opună uitării.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
