Și totuși, refuzul de a accepta cufundarea în năpastă a unui singur om avea să devină cu vârsta singurul criteriu veritabil după care cântăream justețea și sinceritatea celor mai frumoase crezuri umaniste. O piatră de încercare pentru fiecare proiect mesianic, pentru fiecare cuvânt evocând „în general” fraternitatea și milostenia.
Un moment care se opune uitării, legii acesteia a firii ce se îndârjește să ne demonstreze că nimic nu rezistă, că totul se pierde înghițit de provocările și de noutățile care nu încetează să ne asalteze. Un moment sustras asaltului întâmplărilor vieții, păstrând convingerea pe care un băiat o împărtășește altuia: degetele noastre pot atinge cerul. Și perplexitatea în fața explicației care nu ține cont de nicio lege a fizicii, dar e de o zguduitoare simplitate. Totul depinde de perspectiva din care alegi să privești realitatea. Cu soarele arzând la asfințit, în lumina arămie a ultimelor zile de august, se desprind – și după mulți ani din clipa în care s-au petrecut apropierea și contaminarea de un alt mod de a trăi decât cel comun – brațul acela de adolescent, degetele acelea subțiri care se întind spre azur, între dârele lăsate de trecerea unui avion. Și răsuflarea noastră tânără suspendată pe buza unei revelații modeste și amețitoare. Brusc și hipnotic, lumea pare a fi alta, schimbată de cuvintele unui băiat cu trup firav și ochi prea negri și prea mari, ochi de fată, ținta batjocurii și a agresiunii tuturor celorlalți copii, dar pe care ceea ce părea a fi doar un joc inocent îl leagă definitiv de un altul. Așa se naște o prietenie. Care, măsurată în timpul de zi cu zi, durează mai puțin de câteva luni. În celălalt timp însă, al adevărurilor ce rămân cu noi și care nu pot fi niciodată șterse, cel mult doar vag îndepărtate, prietenia aceasta își urmează cursul și se rotunjește pe durata unei vieți.
Am înțeles că viețile noastre se legănau mereu pe marginea prăpastiei și că, cu un singur gest, putem să-l ajutăm pe celălalt, să-l oprim din cădere, să-l salvăm.
Despre prietenie și despre zguduitoarele adevăruri umane, abia întrezărite atunci, însă nu mai puțin covârșitoare, vorbește naratorul celui mai recent roman al lui Andreï Makine, Prietenul armean. În el un om rememorează chipuri și întâmplări de demult, dar o face păstrând perspectiva copilului care a fost, a puștiului de 13 ani aflat într-un orfelinat dintr-un oraș siberian, cu câțiva ani înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, când mersul lumii și istoria se divizau încă în funcție de Revoluția din Octombrie: înainte de 1917, oamenii putreziseră, generație după generație, în cruzimea sclaviei, tenebrele Evului Mediu și infernul exploatărilor capitaliste. După 1917, istoria își începuse marșul triumfal spre viitorul luminos al comunismului. Dar nu pe acest drum luminos va înțelege copilul de atunci fragilitatea și frumusețea ce palpită pretutindeni. Nici îndârjirea și disperarea care își pot afla locul în sufletul unui om, nici capacitatea de a duce cu tine ceva din ce a fost și ți s-a luat, nici apropierea pe care doar tăcerea o poate crea după ce ți se dezvăluie oroarea de care omul e capabil, nici înfiorătoarea forță a iubirii nu i se vor revela alături de ceilalți puști și în ritmul de zi cu zi al unei vieți în care e multă sălbăticie și violență, ci în preajma lui Vardan, băiatul care, în clipa aceea de grație, îi dăruiește uimirea de a descoperi că cerul ne e la îndemână. Mâna aceea atingând cerul avea să devină un motiv secret de a-mi păstra speranța. Iar momentul acesta de o strălucitoare inocență se suprapune peste un altul, în care virilității în trezire a unui puștan și cruzimii disprețuitoare a unor bărbați i se opune gestul simplu al aceluiași Vardan de a ridica trupul frânt al unei femei, căzut între șine, și a-l sprijini până acasă. Trupul acela ca un pescăruș mare, murdar, buimac și distrus ce nu i-a provocat nici silă, nici milă, trupul pe care orice bărbat l-ar fi posedat fără rușine dacă nu ar fi fost atunci zdrobit de băutură. Apoi, privirea surprinzător de lucidă, plină de lacrimi, oglindind o tandrețe neîncrezătoare a femeii odată ce a fost dusă până în pragul casei.
Momentul acela rămâne pentru totdeauna în amintirea ta și asta e tot ce contează…
Alături de Vardan, în Fundătura diavolului, la periferia orașului, i se înfățișează treptat băiatului orfan regatul armean și se brodează, din șoapte și mărturisiri, povestea dureroasă a micii comunități de armeni, dacă cei zece oameni pot constitui o comunitate, și a exilului lor, a strămutării în locul nedorit de nimeni, printre alți dezrădăcinați, dar simțindu-se astfel mai aproape de ai lor, de cei care așteptau sfârșitul unui proces politic în închisoarea de pe malul Eniseiului. Pentru că, la 50 de ani de la comemorarea unei tragedii, câteva capete curajoase se gândiseră să pună bazele unei organizații clandestine și să lupte pentru a recuceri independența vechii lor patrii. Fascinația și misterul țării aflate la peste 5 000 de kilometri, în îndepărtatul Caucaz, se răsfrâng în mirosul amar al parfumului cu care femeia înveșmântată în negru, mama lui Vardan, încearcă să șteargă de pe fața băiatului urmele loviturilor primite pentru a-i apăra fiul, în montura de argint delicat lucrată a acelei sticluțe ce poartă amprenta altor timpuri, în frumusețea unor obiecte atât de diferite de funcționalitatea rece a celor deja cunoscute: șaluri ascunzând găurile pereților căsuței mizere, o pereche de cercei sclipind la urechile lui Gulizar, tânăra a cărei siluetă amintește de eroinele din Lermontov sau ale tânărului Tolstoi, curbura unui ibric de argint în care se prepară cafeaua – o frumusețe inutilă, singura care s-a opus de-a lungul veacurilor izgonirilor și exodului unui popor.
Posibilitatea de a te distanța și de „a ieși din cercul desenat pe asfalt”. Chiar cu riscul de a nu fi luat drept „normal”.
Țara aceasta fabuloasă e adusă mai aproape de frânturi de povești, se pierde în negura timpului, are strălucirea luminoasă a muntelui Ararat, se dezvăluie pe bucăți, ca mici cioburi care scânteiază scoase la suprafață de cuvintele cu sonorități stranii ale mamei lui Vardan și ale celorlalți armeni. Există însă în această epopee o zonă de tăcere și de suferință, un gol pe care niciun murmur nu îl poate umple: în fresca pe care narațiunea ei o întregea tușă cu tușă, începeam să zăresc un fragment pe care-l lăsase neatins, o zonă de neliniște și de tăcere pe care o ocolea revenind spre un trecut cu regate și tronuri. Cele două fotografii pe care privirea băieților întârzie adeseori, din care se desprind siluetele unor bărbați și ale unor copii, eleganța sobră a unui timp încă îndurător, demnitatea încrezătoare a doi capi de familie și chipul unei fetițe înțepenite în brațele mamei, strângând în mâini jucăria, o păpușă cu mâinile împreunate în mod curios, ca și cum s-ar ruga cu fervoare și stăruință… își au povestea lor, redusă de murmurul febrei la cele câteva cuvinte ale lui Vardan: A luat păpușa aia cu ea în deșert… Datorită păpușii am reușit s-o identificăm. Când din drama unui milion și jumătate de oameni se va desprinde și cea a celor două familii, genocidul armean (la fel ca moartea milioanelor de evrei, la fel ca viețile altor milioane zdrobite de stalinism) nu va mai avea sonoritatea stearpă a unui număr, ci va dobândi consistența pe care doar adevărul unor vieți trăite o poate avea. Când povestea, Vardan părea un om care merge prin beznă protejând flacăra pâlpâitoare a unei lumânări. Și astfel, realitatea de atunci devine realitatea celor doi copii, la fel ca toate realitățile pe care vara și toamna petrecute alături le aduc în viața lor odată cu poveștile care își găsesc matca dinspre singurătatea și durerea unor suflete spre ceilalți. Sunt povești despre monștri ce se ascund în om, povești din care se revarsă absurdul, cruzimea, nedreptatea. Din care însă reverberează uneori, pentru o clipă suspendată în eternitate, o limpezime luminoasă. Așa cum se întâmplă când un bărbat cu o cicatrice urâtă pe față își amintește de pasărea care și-a luat zborul din lagărul siberian. Fiecare dintre deținuți era în pasărea aia, era chiar pasărea aia, ei toți care ținuseră pe rând, la cald, sub braț, singurul ou salvat dintr-un cuib aflat într-un copac doborât și care acum trăiau sentimentul libertății prin ea, cea care învățase să zboare și pleca departe. Câteodată, mă gândesc că asta a fost, poate, singura victorie adevărată a vieții mele. Sau ca povestea profesorului lor de matematică, a vieții lui profund fisurate și care ar fi putut să se sfârșească în acest orășel atât de departe de Moscova tinereții lui, dacă într-o seară ciotul în care se transformase în război brațul lui nu ar fi atins cicatricea din sufletul lui Shamiram și, la câteva luni de la plecarea armenilor, el nu ar fi decis să urce în trenul care mergea spre Caucaz. Sau ca povestea pe care o va anticipa silueta mândră a lui Gulizar, pierzându-se la orizont în timp ce încerca zi de zi să-și vadă soțul aflat în închisoare. O poveste despre iubirea care nu tremură în fața gloanțelor, despre un moment de fericire deplină furat lumii și nedreptății ei. Toate aceste povești vorbesc despre o alegere pentru care doar prea puțini sunt pregătiți: Să posezi sau să visezi. Vardan visează, în timp ce micul lui prieten rămâne să descopere singur care este drumul pe care copilăria lui, acum pe punctul de a se risipi, îl va urma în anii maturității.
Era, poate, de ajuns să ne adunăm, într-o zi de septembrie, sub un ceas solar care, cu orele sale lente, ar fi suspendat agitația, întotdeauna neîntemeiată și prea limbută, a pretinsei „mari” Istorii.
Impregnat de poezie, pledând subtil pentru valorile umanismului care astăzi par tot mai desuete, îngropate fiind în provocările unui timp ce ne amintește tot mai des că istoria e nemiloasă, romanul lui Andreï Makine e o odă adusă frumuseții care așteaptă să răscumpere prea multa suferință și nedreptate din viețile fiecăruia. E o încercare de a capta și de a păstra frumusețea și tandrețea, bucuria simplă ce se află în noi și în jurul nostru și pentru care nu e nevoie decât de miracolul apropierii de un altul, al privirii îngăduitoare și al răbdării pentru a învăța să ne facem viața suportabilă.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
