Suntem în plină perioadă de testare a elevilor de clasa a IV-a, a celor care din toamnă se vor afla pe băncile celor mai competitive colegii și licee din Iași. O selecție dură, o competiție prin care sute de copii trec în fiecare an. Nu are rost să discutăm cum s-a ajuns la această situație, dacă există într-adevăr beneficii reale și pe termen lung și nici în ce măsură aceste concursuri reprezintă un duel al orgoliilor. Școlile de elită doresc să își selecteze elevii, încercând să descopere în tinerii candidați profilul care să se muleze pe exigențele fiecărei instituții în parte. Părinții au, la rândul lor, așteptări și visează la ceea ce e mai bine și mai bun pentru copiii lor, uneori sacrificând un an din existența acestora, gândindu-se la următorii și la investiția pe termen lung… Deci, an de an, emoțiile, orele de pregătire, speranțele și dezamăgirile se adună. E într-o anumită măsură un cerc vicios din care nu se poate ieși, iar gradul de dificultate a subiectelor crește direct proporțional cu numărul candidaților (peste 700 la matematică și tot atâția la limba română week-endul trecut la Colegiul Național „Emil Racoviță”). Dar nu aceasta este tema principală a acestor rânduri, așa cum nici următoarea observație nu se dorește decât o constatare: deși acești copii pot opta pentru concursul de matematică sau pentru cel de limba română sau pot participa (pentru a-și spori șansele) la ambele, adeseori cei care au obținut un punctaj foarte mare la matematică sunt priviți diferit, cota de încredere în inteligența lor fiind mult mai ridicată. De la învățători și profesori până la părinți și copii. Ce stă la baza acestui scepticism? Răspunsul ar merita el însuși o extinsă dezbatere, iar mentalitatea e dificil de schimbat. La fel de dificil este să-i explici unui copil de ce rezultatul la matematică al altuia e lăudat de doamna învățătoare, dar al lui, la limba română, trecut sub tăcere. Și acum ajungem la miezul problemei. Ce înseamnă și ce presupune un examen riguros la limba română la mijlocul clasei a patra? Să ne înțelegem: nu cred că o astfel de testare e garanția talentului, nu cred că există o măsură obiectivă de apreciere a aptitudinilor, nu cred așadar, în valoarea absolută a unui astfel de rezultat. De asemenea, nu exclud necesitatea muncii constante și nici importanța dozei de dresaj în obținerea unei performanțe. Doar că toate acestea pot conduce la un succes pe termen scurt și nu rezolvă problema de fond.
Când ne pierdem, ca părinți, dar și ca profesori de literatură, copiii? De ce simțim că ne scapă printre degete? De ce obțin performanțe, dar nu citesc? Și cum poate un copil să nu mai cunoască bucuria de a citi?
Când orele de pregătire, însușirea unor clișee în interpretare, inserarea unor „expresii frumoase”, învățarea pe de rost a unor noțiuni înlocuiesc lectura, cu greu mai poți valorifica ulterior creativitatea (nativă) a unui copil. Când doamna învățătoare uită să mai întrebe ce au mai citit elevii ei în ultimul timp (în ultima săptămână, dacă nu chiar în ziua anterioară – cum ar fi firesc!), când nu li se cere să își imagineze un alt final pentru o carte sau cum ar putea decurge întâlnirea lor cu personajul preferat, când există „lecturi utile” (adică lecturile copilăriei – cele ale copilăriei noastre și ale copilăriei părinților noștri) și atât, când reacția maturului în momentul când un copil spune că a citit Alchimistul sau Siddhartha sau Sărmanul Dionis sau Enciclopedia zmeilor este „Acestea nu sunt cărți pentru copii!”, atunci orice încercare de a-l forma eșuează încă înainte de a fi început. Când poeziile nu sunt citite cu voce tare, ci date la calup pentru a scoate „imagini frumoase” și a le învăța pe de rost, cum poți să faci un copil să mai cunoască emoția pură pe care textul o conține?
Nu există cărți ale copilăriei și nu există autori mari! Există doar o sumedenie de cărți, unele mai atractive la 10-11 ani decât altele, unele mai percutante, altele mai încifrate, unele ușor și plăcut de parcurs (dar care vor încânta pentru scurt timp și nu vor rodi), altele pe care le vor lăsa la sfârșit doborâți de efortul de a le fi dus până la capăt, poate neînțelese decât parțial, dar care se vor deschide mai târziu spre o nouă percepție. Nimic nu poate înlocui la această vârstă (de fapt, la nicio vârstă) lectura, nimic altceva nu-l poate face pe un copil „bun” la literatură, creativ, cu simțul limbii, cu intuiția interpretării unui text, cu plăcerea de a scrie!
De unde să știe însă părintele ce și cum să-i dea copilului să citească? Îmi vine să spun că orice e la fel de potrivit, dar lucrurile trebuie nuanțate. Părintele așteaptă de cele mai multe ori soluția miraculoasă. Care, desigur, se lasă așteptată.
O astfel de soluție, nu miraculoasă, ci reală, am descoperit în paginile unei culegeri care propune 70 de întâlniri cu textul literar. Sunt 70 de fragmente din cărți pentru toate gusturile, care pot fi parcurse de orice copil în formare. De la cărți clasice (semnate de Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Wilhelm Hauff) la cele apărute în ultimii patru-cinci ani sau chiar recent: Cui i-e frică de computer?, Despre scris, dar cel mai mult despre iubire, Cercul mincinoșilor (Jean-Claude Carrière), Caterina Categoric (Patrick Modiano! – „Vai, voi auzi probabil, dar acesta tocmai a luat Premiul Nobel în toamnă, cum să înțeleagă un copil așa ceva?!”), Harun și marea de povești (Salman Rushdie). Cu fragmente provocatoare, incitante, într-o călătorie de regăsire sau de descoperire a lui Apolodor, a pisoiului Arpagic, a lui Arik, a lui Făt-Frumos din lacrimă, într-o alăturare a scriitorilor contemporani (Ioana Nicolaie, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu) și a celor „indispensabili” (Agârbiceanu, Vladimir Colin, Otilia Cazimir, Antoine de Saint-Exupéry – „Vai, dar eu am citit Micul prinț în liceu, cum să înțeleagă un copil așa ceva?!”) cartea în cauză nu e o sumă de texte și atât și nu e nici într-un caz o culegere de teste pe care să o parcurgă cineva doar de dragul unui examen și atât.
Fragmentele alese nu doar că incită la lectura integrală a cărților, dar ele constituie punctul de plecare al unor exerciții în care accentul cade pe creativitate, pe exprimarea unui punct de vedere personal, iar cerințele care vizează limba/gramatica decurg firesc din acestea. Compunerile sunt absolut delicioase! Au gust de înghețată, de fructe proaspete, propun întâmplări al căror erou să fie fiecare dintre ei, îi prind pe acești copii în jocul provocărilor. Și nu pot trișa pentru că cerința nu îi lasă. Pot alege să scrie cuminte, dar, lasă libertatea celui care se bucură de cuvinte să devină el însuși scriitor! Sugestiile de abordare și de rezolvare a cerințelor se parcurg cu ușurință, iar adresarea la persoana a doua face din elevi partenerii unui dialog persuasiv, fără excese teoretice și într-un limbaj clar și concis. În aceeași direcție, a subtilei persuasiuni pentru lectură se înscriu și „gândurile”/indicațiile de la sfârșitul fiecărui test, unde copilul descoperă alte piste de lectură, sugestii de filme și exerciții de creativitate, unde i se propune să coreleze literatura cu desenul, colajul, să se gândească la „rețete pentru o lume mai bună”, să deschidă un album de artă sau un dicționar, să realizeze propriile clasamente, să inventeze jocuri de cuvinte, să asocieze sentimente unor elemente din natură. Adică să exploreze, să viseze, să fie liber! Nu travaliul lipsit de bucurie, ci literatura ca joc, adică exact ceea ce lipsește acut din procesul lor de formare! Miza nu mai este în acest caz obținerea unui anumit punctaj, ci apropierea liberă, dezinvoltă și creativă de text. Nu de litera, ci de spiritul lui.
Parcurgerea acestei culegeri nu reprezintă garanția succesului în competițiile despre care vorbeam, dar cu certitudine, va trezi în cei care o deschid o altă percepție asupra literaturii. Urmând „rețeta” celor 70 de întâlniri cu textul literar, copiii și elevii noștri nu se vor da de trei ori peste cap și se vor transforma în Feți-Frumoși gata să învingă „balaurul” de la poarta liceului în care visează să ajungă, dar simt că vor deveni mai curioși și mai liberi, știu că vor învăța să se bucure și să ne bucure.
