Poezie & experiențe de viață în filmul „Primăvară, vară, toamnă, iarnă și… iar primăvară” (2003, regia Kim Ki-duk)

O călătorie prin ciclurile vieții și ale naturii, un poem vizual care se prelungește infinit, Primăvară, vară, toamnă, iarnă și… iar primăvară (2003, regia Kim Ki-duk) explorează fragilitatea relațiilor umane și impactul timpului asupra sufletelor noastre în procesul maturizării spirituale.

Piatra din inimă

În primăvara filmului, răsare o floare fragilă a inocenței. În mijlocul unui lac liniștit dintre munți se află o casă în care locuiesc un băiețel și un călugăr. Cel mic învață să se roage, să strângă plante pentru mâncare și se pregătește să pășească pe urmele învățătorului. Aceștia călătoresc zilnic cu o barcă din lemn, pentru a ajunge la un lac dintre stânci, la pădurile din apropiere. Indiferent de vârstă, totuși, nu putem fugi de cruzimea oamenilor, de cruzimea noastră, de răutatea pe care orice copil o poartă în suflet atunci când nu are suficientă experiență. Băiatul torturează, în joacă, un pește, o broască și un șarpe, legându-le fiecăruia o piatră de gât, care îi împiedică să se miște. Încă îmi amintesc de râsul strident al băiatului, ce vedea totul ca pe un joc în care oamenii câștigă și sunt cei mai puternici, iar animalele trăiesc doar pentru distracția, pentru amuzamentul lor. Învățătorul nu îl ceartă, dar în noaptea aceea îi leagă o piatră de spate cu o funie, exact cum a făcut el animalelor, iar a doua zi dimineață, cel mic descoperă greutatea pe care o poartă. Acesta nu se poate deplasa și cade mereu din cauza pietrei, dar niciodată nu și-o dezleagă de pe spate. Învățătorul îl trimite să găsească animalele și să le elibereze, dar, dacă vreunul este mort, îl avertizează că va căra toată viața în inimă piatra pe care o are în spate. Este frecventă imaginea urcușului, a căutării neîncetate care își schimbă perspectiva odată cu trecerea timpului și cu trăirea experiențelor. Băiatul găsește cele trei animale și le eliberează, dar peștele și șarpele sunt morți. El resimte vinovăția – îl apasă păcatul deteriorării Paradisului. Chinul este amuzant pentru copiii care nu au conștiință, dar durerea propriilor fapte îi îmblânzește. Felul în care s-a comportat copilul mi-a adus aminte de inocența și lipsa de experiență ale băiatului din poezia lui Ion Barbu După melci, care nu a știut cum să folosească magia, descântecul ce l-a făcut pe melc să creadă că a ieșit soarele:

– Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint…
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale… 

Copilul repetă actul genezei prin puterea cuvântului, descântecul este arta ce are forța de a repeta actul primordial divin, iar în acest fel, băiatul devine un mic creator. Totuși, el știe că acel cântec este doar iluzia unei lumi promise… Titlul poeziei reprezintă căutarea, nevoia de a descoperi. Urcușul discipolului arată, în egală măsură, dorința de cunoaștere, desfacerea vieții din moarte. Și copilul din film plânge atunci când își dă seama că a stricat Paradisul, iar celui din poemul barbian i se face frică și se află între starea de vis și realitate. Existența copilului din poezie este corelată cu ritmurile naturii când viața iese din moarte: ninsoarea devine un simbol pentru declanșarea forțelor morții care luptă cu cele ale vieții. Melcul iese către viață și trece prin moarte, iar pământul și apa sunt legate de forțele primordiale; un loc neatins de soare este un loc al morții. Ambii copii se află la începutul cunoașterii, ies din monotonia vieții obișnuite, iar primăvara din film și postul Paștelui din poezie sunt momente în care oamenii se purifică spiritual și așteaptă învierea – băieții își pierd inocența suferind din cauza morții necuvântătoarelor al căror destin tragic va fi păstrat în amintirea primei suferințe. Cunoașterea prin durere este un urcuș, iar în acest proces al devenirii, moartea și suferința sunt inevitabile.

Dansul șerpilor

Băiatul devine tânăr, iar primăvara se transformă în vară. Vara stimulează căldura pasiunii și dorința descoperirilor. În mijlocul naturii sacre, povestea evoluează, revelând lupta dintre instinctul erotic și disciplina spiritului. O mamă împreună cu fiica ei bolnavă ajung la învățător, iar el acceptă să o vindece și îl lasă pe tânăr să o ia pe fată în expedițiile zilnice în pădure. Pe niște pietre încălzite de soare, băiatul observă doi șerpi care se împerechează și este fascinat de mișcarea lor energică și unduitoare. Masculinitatea și dorința de dragoste devin pregnante și prin prezența unui cocoș pe puntea casei, adesea în momentele în care tinerii se află în același cadru. Într-o plimbare la lacul dintre stânci, cei doi se lasă purtați de instinctul erotic. Învățătorul observă schimbarea fetei și consideră că a venit timpul ca ea să plece, deși băiatul se împotrivește. Însă ca ascet în devenire, el trebuie să accepte că pasiunea duce la suferință într-o lume a iluziilor și că trebuie să se elibereze de instinctul posesiunii. Deocamdată, însă, violența pornirii erotice îl determină să fugă împreună cu fata, luând cocoșul și o statuie a lui Buddha, ce simbolizează învățăturile pe care le-a căpătat până atunci de la îndrumătorul său. Situația e similară celei din Siddhartha lui Hermann Hesse: cel ce se inițiază trece prin aceeași experiență a confruntării cu instinctul erotic de care trebuie să se elibereze, pentru a dobândi înțelepciunea; fiul de brahman este într-o continuă căutare a sinelui și absoarbe fascinat experiențele prin care trece, viețile diferite pe care le trăiește. După învățăturile primite de la Gautama, un spirit ce l-a vegheat toată viața, pleacă la vestita curtezană Kamala, care-l învață tainele dragostei și devine negustor, pentru a-i fi aproape, căci Kamala dorea ca el să poarte haine scumpe și să fie bogat. Prin învățăturile dobândite până atunci, fiul de brahman îi arată Kamalei că falsitatea lumii se află în jocurile de noroc și în negoț și, chiar dacă înainte a fost șaman, poate trăi o viață profundă în care se poate cunoaște:

– Și cu toate acestea, dragul meu, tu ai rămas tot un șaman, cu toate acestea nu mă iubești, tu nu iubești pe nimeni. Nu-i așa?

– Se prea poate, spuse Siddhartha, obosit. Sunt și eu la fel ca tine. Nici tu nu iubești – căci altfel cum ai mai putea să practici dragostea ca pe o artă? Poate că oamenii de felul nostru nu pot să iubească. De așa ceva nu sunt în stare decât oamenii-copii; aceasta e taina lor.

O imagine care mi-a rămas întipărită în minte este cea în care stau întinși și se uită împreună la stelele ce par a avea o traiectorie fixă. Nici oamenii nu duc o viață liniștită, dar nu se pot rătăci dacă urmează calea stelelor; nu putem fugi de destin și nici de cerul de deasupra noastră, iar izvorul din noi, din ființa noastră, va curge dacă urmăm ceea ce ne-a fost dat să trăim. Siddhartha cade totuși în capcana jocurilor cu zaruri și simte că lumea a pus stăpânire pe el, că inima nu se mai află în sine, că s-a pierdut în acel cerc al plăcerilor și oglinda din dormitorul său îl arată îmbătrânit, plin de păcatele care-l cutremură și care îi zdrobesc ființa. Într-o zi totuși, în care moartea s-a cuibărit în el, a decis să părăsească locuința Kamalei, care a închis porțile palatului după plecarea sa și a eliberat o pasăre dintr-o colivie de aur, precum Siddhartha care nu s-a mai întors, simțind că sufletul lui va pieri dacă va rămâne captiv în acea viață.

Ritualul purificării

Toamna, călugărul și elevul devin martorii vieții trecătoare, ai regretelor și ai pierderilor/ risipirii. Culorile calde și melancolice oglindesc nostalgia și maturizarea, iar timpul își lasă amprenta asupra peisajului și a personajelor. Porțile acelei lumi se deschid cu imaginea bătrânului care poartă în brațe o pisică și își petrece timpul rugându-se și făcând diferite ritualuri. Într-o zi, află din ziar că discipolul său este căutat pentru uciderea propriei soții. În acel moment, aude că cineva îl strigă – este chiar elevul lui, complet schimbat: are o față obosită și vizibil întunecată de răutate. Din cauza durerii, a orgoliului rănit și a dorinței de răzbunare care îl macină, încearcă să se sinucidă printr-un ritual în care se închide lumii și, simbolic, își pierde toate simțurile. Își acoperă urechile, ochii și gura cu hârtii lipite pe care este inscripționat cuvântul ,,închis’’. Omul, astfel, se retrage/dispare și nu poate scăpa de el și din el. Totuși, adultul se forțează, iar învățătorul îl găsește, îl bate pentru ceea ce voia să facă și îl leagă cu o funie care-i rănește pielea în semn de pedeapsă. Pentru a se liniști după tumultul evenimentelor trăite, maestrul scrie cu vopsea neagră pe ponton forma unor caractere din ‚,The Heart Sutra’’, care sunt niște învățături budiste despre înțelepciune, ce se aplică într-un alt fel de realitate, și îl pune pe adult să scrijelească semnele cu același cuțit cu care a comis crima. Între timp, detectivii îl găsesc, dar învățătorul îi roagă să-l aștepte să termine, pentru a-și liniști sufletul. Adultul a încercat să scape de greșeala pe care a făcut-o, dar nu se poate arunca în prăpastia morții atât de ușor. Calea maturizării spirituale nu permite să te arunci în moarte după o asemenea greșeală, fugind de vină și de tine însuți, așa încât el muncește până la epuizare, decupând caracterele. Cadrele surprinse – chipul obosit al bărbatului, oaza de liniște dintre munți, acea casă care pare singura de pe Pământ, dar totuși desprinsă de urâțenia lumii – alcătuiesc un tablou copleșitor  al purității vieții, precum și al chinurilor omenești. După terminarea ritualului, detectivii îl iau și se întorc în lumea obișnuită, pleacă din acel colț de Paradis. Învățătorul își simte sfârșitul aproape și efectuează același ritual de desprindere de lume, dându-și foc pe barcă. Flăcările răsar în aer și intră în contrast cu puritatea apei, iar un șarpe iese de sub luntre și se întoarce în casă, pentru ca blândețea învățătorului să lumineze acel spațiu. Oglinda nu ne reflectă doar imaginea exterioară, ne arată și ce se află în interiorul nostru, cum ne vedem noi pe noi și cum ne-am dori să ne vedem. Cufundarea în experiențele vieții este obligatorie pentru modelarea spiritului, iar maturizarea tânărului ucenic budist implică o cunoaștere brutală a iubirii și a morții, a orgoliului și a vinei, tot așa cum artistul în devenire, Gură-de-Aur, personajul din volumul Narcis și Gură-de-Aur își umple sufletul mai întâi cu extazul pasiunii inspirate de frumusețea feminină, iar apoi gustă amărăciunea bolii fatale și groaza morții:

 Jerpelit și pârlit se întorsese iarăși acasă, din mica sa escapadă în care își pierduse nu numai calul, traista de drumeț și talerii, dar mai irosise și altceva: tinerețea, sănătatea, încrederea în sine, roșeața din obraji și forța din priviri. Totuși imaginea îi plăcea: acest flăcău tomnatic, bătrân și fără vlagă, din oglindă, îi era mai drag decât Gură-de-Aur cel de odinioară. Era mai bătrân, mai vlăguit, mai jalnic, dar mai puțin aprig, mai împăcat, te puteai înțelege mai bine cu el. Râse și strânse una din pleoapele veștede.

În romanul lui Hermann Hesse, spiritul călător al lui Gură-de-Aur nu poate rămâne captiv între zidurile bisericii din Mariabronn. El și Narcis, călugărul care îi devine și prieten, chiar dacă au firi diferite, se completează perfect, sunt două jumătăți de cerc, ce formează unul fără imperfecțiuni. Narcis îl încurajează pe prietenul său să plece și, chiar dacă le va fi dor unul de celălalt, trebuie să-și urmeze destinul. Gură-de-Aur caută o prezență maternă în femeile de care se îndrăgostește și de care își dorește să se apropie, pentru a-și regăsi mama pe care a pierdut-o. Acesta, în călătoria vieții, ajunge la o biserică, unde este fascinat de o sculptură a Fecioarei care-l emoționează. Chipul ei sculptat perfect și ochii din marmură care parcă îi sclipesc îi conferă Fecioarei o puritate aparte, devenind o mamă eternă a tuturor oamenilor, a artistului din el, a lui Gură-de-Aur. Datorită experiențelor prin care a trecut, Gură-de-Aur a putut crea sculpturi și, în final, ansamblul pentru altarul mănăstirii la care s-a întors; fără suferință, nu poți deveni creator. Sau nu te poți întoarce acasă, pe insula sufletului, în singurătatea pregătită mereu de un maestru care știe când să se retragă din viața ta, din viață.

Sub privirea Maitreyei

Iarna, rece și nemiloasă, aduce cu ea confruntarea cu propriile umbre și înfrângeri. Pe un fundal alb pur, filmul explorează greutatea tăcerii și a izolării, amintindu-ne că până și în cea mai rece iarnă, semințele speranței pot să încolțească. Omul matur se întoarce în acest loc neatins de urâțenie și descoperă spiritul învățătorului, alături de care va trăi. Găsește o carte, pentru a studia despre ritualuri, iar în semn de recunoștință sculptează o statuie a lui Buddha din gheață și o așază sub o cascadă. Într-o noapte friguroasă, o mamă acoperită cu un văl își aduce copilul în brațe pe apa înghețată a lacului și rămâne la casa omului matur, pentru ca pruncul ei să crească în acel loc frumos și să continue, de fapt, ciclul maestru – discipol. A doua zi, omul matur o găsește moartă, fără a-i vedea chipul, ce trebuie să rămână un mister.

Secvența urcușului se repetă, ascensiunea învățătorului care și-a schimbat perspectiva odată cu maturizarea celui care poartă din nou greutatea în spate și ține în brațe o statuie de o finețe rară, numită Buddha Maitreya, care anunță renașterea, sfârșitul unei lumi vechi, nașterea uneia noi și continuarea infinită a ciclului anotimpurilor și al vârstelor umane. Noi înșine urcăm odată cu inițiatul, cădem uneori, dar ne ridicăm și nu renunțăm, ne luptăm cu noi înșine, pentru a continua și a ne continua.

Într-o nouă primăvară, amintirile înfloresc și experiențele se reiau. Învățătorul locuiește alături de copil, căruia îi mărturisește tainele călugărului, iar brutalitatea, inevitabil, se repetă. Copilul torturează în joacă aceleași animale și râde macabru de chinul pe care îl provoacă. Iar noi suntem transpuși sus, alături de Buddha Maitreya la răsărit, care veghează casa de pe cel mai înalt munte, așezată pe o piatră și așteptând stingerea universului de iluzii.

Primăvară, vară, toamnă, iarnă și… iar primăvară este o simfonie poetică, o călătorie plină de înțelepciune și frumusețe, în care fiecare anotimp devine un capitol într-o carte a existenței umane. O poveste a sacrificiilor, a durerii, a bucuriei dragostei și a trăirii pure a omului.

 

*Teodora Giugula, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași. Filmul Primăvară, vară, toamnă, iarnă și… iar primăvară a fost discutat în cadrul opționalului „Cinematografia de artă și literatura”.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!