Un film, două perspective: Primăvară, vară, toamnă, iarnă și iarăși primăvară

Un film sud-coreean pe cât de simplu, pe atât de profund – de o profunzime aproape violentă aș putea spune. Nu, nu are explozii sau împușcături, efecte speciale adăugate pe calculatoare performante, dar e zguduitor, fiind o meditație asupra spiritualității budiste și a vieții. Cred că toți cei care vizionează Primăvară, vară, toamnă, iarnă… și iar primăvară*, regizat de Kim Ki-duk, vor experimenta emoțiile complexe care fac ca viața să fie văzută ca un adevărat traseu spiritual. Povestea simplă se desfășoară în interiorul și în jurul unei case mici care plutește pe un iaz de munte. Putem percepe încăperea chiar ca pe o mănăstire budistă, având rolul de loc spiritual al călugărului care ne permite să observam calitățile tranzitorii ale vieții de zi cu zi. Simbolurile care sunt evidențiate în film fac trimiteri mai ales la budism, însă ele pot fi interpretate dintr-o perspectivă mai largă. Astfel, pe fundalul natural montan, element esențial, fiecare cadru devine un element din tablou, fiecare dintre cele cinci părți reprezentând o perioadă din viața unui om cu lecțiile asociate fiecărei etape. Într-un film dominat de simbolismul imaginilor, se poate afirma că orice și oricine funcționează ca o metaforă. Lacul cu apele sale liniștite transmite o stare de iluminare, în timp ce mânăstirea amintește de eul fiecăruia care stă în tăcere și solitudine. (Raluca Lupu)

Filmul emoționează prin abundența de simboluri, abordând tema profundă a ciclicității vieții. La nivel vizual, pelicula impresionează atât prin complexitatea imaginilor, prin contrastul dintre cadrele panoramice și cele restrânse, prin coloana sonoră specifică Orientului, cât și prin trăirile interioare oscilante și oscilatorii ale personajului aflat într-un impas existențial. Astfel, este înfățișată modalitatea în care orice ființă, oricât de mult ar vrea să se sustragă lumii căreia îi aparține, revine instinctual la originile sale. Am văzut întreg filmul așezat sub semnul unei idei generale, așadar sub semnul apartenenței, al relației omului cu divinitatea și, implicit, cu el însuși. Interesant este că niciunul dintre personaje nu are o identitate proprie la început, acțiunea fiind centrată strict pe fluența vieții protagonistului și pe cum aceasta este dezechilibrată în momentul în care are loc etapa de maturizare a acestuia. Astfel, odată ce protagonistul – un tânăr confuz și impulsiv – se deschide spre lume, este necesară această dureroasă desprindere de cele învățate pentru ca el să poată să (re)devină o nouă ființă. Evoluția (sau, mai bine spus, involuția, având în vedere faptele din final) este surprinsă gradat, într-o perfectă armonie cu natura, respectiv, sub forma desfășurării celor patru anotimpuri. Este, așadar, un film despre ultimaturile pe care trebuie să le înfrunți, despre reîntoarceri și regăsiri, despre nevoia de a reveni de unde ai plecat și de a contempla asupra a ceea ce ai devenit. (Delia Ghemeș)

Primăvara: Dar, dacă vreunul dintre animale este rănit, vei căra piatra aceasta în inimă pentru tot restul vieții…

 În primăvara, prima parte a filmului, acțiunea se concentrează asupra călugărului și a băiețelului care, chiar dacă nu are încă nici 10 ani, învață deja căile budismului. Primăvara este o meditație profundă și sofisticată asupra capriciilor condiției umane reflectate în cursul anotimpurilor. Băiatul și călugărul merg să adune plante din pădure pentru a le folosi în arta lor vindecătoare, însă copilul, inspirat de curiozitatea și de cruzimea copilăriei, leagă o sfoară în jurul unui pește și o piatră mică de celălalt capăt pentru a face ca peștele să înoate greu și începe să râdă privind suferința animalului. Face la fel și cu o broască și cu un șarpe, însă nu știe că bărbatul l-a urmărit și că îl supraveghează. A doua zi băiatul conștientizează că el însuși are o piatră mare în spate, legată chiar de bătrânul călugăr, iar momentul simbolizează prima lecție dură care trebuie învățată, și anume cea a intransigenței și a responsabilității. Această primă confruntare cu cruzimea și consecințele ei rămâne întipărită adânc în memoria discipolului, căci ea preconizează devierea sa de pe calea spiritualității. Totodată, prima parte a peliculei configurează și cadrul aparent desprins din realitate pe fundalul căruia se va desfășura filmul, încărcat, bineînțeles, de multiple semnificații ce amintesc constant de rolul vital jucat de natură în cultura orientală. Lacul, centru al existenței unde plutește mânăstirea, este în mijlocul naturii, însă pentru a ajunge la el trebuie trecut prin două uși mari de lemn. Chiar dacă se poate intra pe oriunde spre căsuță ocolind ușile, regula este respectată cu sfințenie de oricine îi trece pragul. Și totuși, nu chiar de oricine… În casă, la capătul fiecărei zone de dormit este câte o ușă. De fiecare dată când călugărul îl trezește pe băiat, acesta are grijă să deschidă și să închidă ușa. Întrebarea este: Ce putem învăța din simbolul unei uși care nu duce nicăieri? (Raluca Lupu)

Vara: Instinctul carnal trezește dorința de a poseda. Iar asta trezește instinctul de a ucide…

Semnificația ușilor este reliefată și mai acut în cea de-a doua parte a peliculei lui Kim Ki-duk, întrucât ele sunt strâns legate de decăderea protagonistului. Astfel, vara reprezintă etapa adolescenței, în care protagonistul simte primii fiori ai iubirii. El se îndrăgostește de o tânără venită la templu pentru a se vindeca și care îi împărtășește sentimentele. Fiind influențat de latura erotică, tânărul încalcă legile sacre și își sfidează maestrul, neconștientizând gravitatea situației. O scenă percutantă este aceea când protagonistul decide să nu părăsească încăperea prin ușa așezată în mijlocul ei (un gest aparent straniu, însă pe care îl urma întotdeauna cu religiozitate) pentru a se duce la fata iubită, ci o ocolește în mod conștient. Prin faptul că el ascunde această idilă de profesor, nu face decât să agraveze situația, îndepărtându-se iremediabil de drumul său spiritual. Maestrul simte dezamăgire atunci când descoperă cum discipolul său, pe care l-a învățat să nu se abată de la drumul divin, încalcă legile budiste. Prin urmare, acesta o alungă pe tânăra fată de la templu, urmând să-și pedepsească discipolul. Însă acesta este cuprins de un moment de rebeliune, întrucât decide să părăsească acel spațiu clar circumscris în sacralitate și să își asculte instinctul neîmblânzit. Odată cu plecarea sa de la templu și, implicit, trecând prin acea poartă, el se detașează de spațiul concentrat de puritate, pătrunzând într-o lume marcată de haos și de suferință, aceasta din urmă fiind necesară pentru asumarea lecției de empatie și moralitate pe care maestrul a încercat să i-o insufle. (Delia Ghemeș)

Toamna: Nu știai și înainte cum este lumea oamenilor? Uneori, trebuie să renunți la lucrurile la care ții

Filmul prezintă suferința lumii, iar cauza suferinței noastre suntem noi înșine. Poate că nicăieri nu se observă mai acut acest aspect decât în toamna, a treia parte a filmului, în care discipolul trebuie să își asume responsabilitatea pentru răul făcut. Bătrânul călugăr, revenind într-o zi de la cumpărături, citește în ziarul local vești îngrozitoare despre fostul sau învățăcel și anticipează întoarcerea lui în locul în care a crescut și cu care încă mai împărtășește o conexiune extrem de puternică. Astfel, tânărul se întoarce, fugind de lege ca urmare a crimei înfăptuite sub semnul furiei. El încearcă să se sinucidă ritualic, dar când maestrul înțelege, îl bate și îi spune că nu are dreptul să părăsească aceasta lume cu atâta ușurință. Pentru a-l ajuta să își găsească pacea interioară, călugărul scrie înainte Heart Sutra (Prajnaparamitahrdya sau Mantră pentru purificarea sufletească) pe puntea mânăstirii, folosind coada pisicii pentru ca tânărul să scrijelească și să picteze literele, după cum spune ritualul. Astfel, în timp ce furia se disipează prin efort și concentrarea impusă de ritual, învață calea spre răscumpărare. Ceea ce este interesant e faptul că, deși doi polițiști vin să îl aresteze pe tânăr, ei decid să aștepte pentru ca acesta să termine ritualul, evidențiindu-se dimensiunea încărcată de misticism în care sacralitatea casei din mijlocul lacului se propagă către toți cei care îi calcă pragul. Conștientizând că datoria sa față de fostul discipol se încheie în acel moment, își construiește un loc funerar în barcă și își lasă existența să fie luată de flăcări, în timp ce barca se rostogolește încet pe lac, creându-se un contrast izbitor între sinuciderea sa – ce pare mai mult încheierea firească a parcursului său spiritual – și tentativa marcată de ridicol a discipolului. (Raluca Lupu)

Iarna: reintegrarea în fluxurile și refluxurile vieții

Iarna semnifică momentul în care are loc apropierea reală a protagonistului de spiritualitatea budistă. Astfel, scena în care este surprinsă venirea unei femei cu un copil la templu nu face decât să evidențieze momentul premergător al unei relații discipol-maestru, în care, de această dată, protagonistul este cel care ghidează drumul ucenicului către spiritualitate. Imaginea în care el ia statuia lui Buddha și o duce pe vârful unui munte, fiind legat de o piatră foarte grea, amintește de pedeapsa primită odinioară. Între secvența iernii și cea a începutului de primăvară se creează un liant prin intermediul căruia se conturează legătura maestrului cu băiețelul. Faptul că discipolul ajunge să fie, la rândul său, maestru lasă privitorul în final cu imaginea circulară a vieții, în care este vizibilă reîntoarcerea în spațiul de proveniență. Filmul are la bază o suită de simboluri, înfățișându-se un spațiu marcat de liniște sufletească. De aceea, ființa, oricât de mult s-ar sustrage lumii din care face parte, în final revine în locul pe care îl consideră acasă, unde se reintegrează firesc în vechea armonie. (Delia Ghemeș)

…și iar primăvară: despre armonia care face abstracție de timp

Porțile de lemn se deschid pentru ultima dată într-o zi de primăvară. Bebelușul este acum copil, filmul încheindu-se simetric – cu un bătrân care își învață ucenicul. Pământul din jurul mânăstirii nu pare atins de timp. Privitorul este lăsat să presupună că acest mod de viață a continuat de secole și va continua timp de secole. De aceea se poate afirma că protagonistul peliculei este însăși viața, iar antagoniștii sunt timpul și schimbarea, în viață trebuind să te confrunți cu ambele. În acest caz călugărul solitar găsește sens prin cufundarea în adâncul propriului suflet. Cercul vieții se repetă, însă natura rămâne atemporală – o metaforă a ființei umane: de la sunetele vântului la cântul păsărilor sau la susurul apei, totul rezonează cu spiritul. (Raluca Lupu)

 

* Filmul Primăvară, vară, toamnă, iarnă… și iar primăvară  regizat de Kim Ki-duk a fost discutat de elevii clasei a XI-a, filo, de la Colegiul Național Iași în cadrul opționalului „Literatura și cinematografia de artă”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!