Primele șapte comedii ușoare pentru oameni triști sau 7 luări de mână ale singurătății celuilalt

Proiectul Lecturi³  este unul care aduce la un alt nivel rolul Naționalului ieșean de spațiu al dialogului între publicul de azi și teatrul care ia naștere azi, aducându-ne în fața ochilor reprezentații în care textul de teatru contemporan e pus în lumina refectoarelor într-o manieră avantajoasă și, aș mai adăuga, una de succes. Acest demers de apropiere a publicului de teatrul contemporan e poate veriga lipsă dintr-un lanț al migrării sincerității și emoției. Și e foarte posibil ca, prin continuarea acestui proiect, teatrul să se desprindă de etichete precum aceea că e un organism anchilozat, care a pierdut trenul adaptării la așteptările noastre, ale celor de azi & de aici.

Am mai avut parte de două ori de experiența întâlnirii cu teatrul-lectură (la piesele Gertrude și Dispariții), dar de data aceasta poate că aerosolii încărcați cu frică și ruptura conjuncturală pentru câteva luni de teatrul sub forma sa pură și vie au fost factorii care mi-au scos receptivitatea de la naftalină. Și se prea poate ca tematica pe care (o) coase și (o) descoase pe toate părțile Ștefan Caraman în Primele șapte comedii ușoare pentru oameni triști să fi înlesnit faptul că replicile au rămas alături de mine firesc, ca niște pilule de lecții și anti-lecții de viață.

Cele șapte „povești” atent alese și formulate sunt 7 scurtmetraje care recuperează iubirea cu tot cu aversele ei, cu electroșocurile și esența îndoită cu negarea picajului afectiv. Iubiții sau soții sunt aduși împreună nu doar de construcția care îi separă/apără aproape ermetic de lume, ci și de ceea ce urmează după ce vine vremea dezasamblării construcției și luării lumii în frâu pe cont propriu. Așa cum propune și cea de a doua poveste, Desigur draga mea, uneori a-i spune rămas-bun celuilalt e un test de anduranță pe care e greu să-l ducem până la capăt. Pentru că celălalt nu pleacă doar cu bagajul său de hibe, ci și cu acele mărunțișuri esențiale, cu tabieturile împărtășite și perfecționate în doi, cu toată acea forță de atracție care a început să fie eclipsată de cea de respingere (nu se știe&nu se va ști exact din vina cui). Amândoi tânjesc (încă) după o cafea făcută la filtru, amândoi își ostoiesc însingurarea prin (re)apropierea de  însingurarea celuilalt.

Față de alte lecturi la cub, intervențiile regizorale au fost minime. Ceea ce n-aș putea spune că a constituit o alegere nefericită a regizoarei Petronela Grigorescu, din moment ce unor texte le șade bine cu „acompaniament” puțin. Poate singurul adagio la care m-am așteptat a fost cel al penei care marchează începutul și sfârșitul piesei sau cel puțin să fluture cineva o hârtie pe care să scrie cuvântul pană, dar se prea poate să fie o preferință personală care să nu fi însemnat un adaos considerabil de semnificație. E posibil ca tocmai păstrarea în minte a mai tuturor gesturilor (în afară de două, trei și de câteva inflexiuni rarisime ale vocilor actorilor – prezente îndeosebi în povestea 3) să le fi dat șansa să se extindă sau să se contracte până acolo unde percepția fiecăruia dintre cei prezenți avea nevoie. Pe scena 6 a Naționalului ieșean (de fapt, pe toate scenele sale) ar trebui să vedem mai des însuflețirea unor texte care să fie lăsate să umple spectacolul de unele singure, punându-se astfel în valoare calitățile excepționale ale actorilor.

făptuitorii și victimele împreună-distrugerii

Autodistrugerea pășește în fundalul spectacolului și locul îi este luat de împreună-distrugerea. În fiecare dintre relațiile disecate/analizate se intră cu tot cu trăsăturile strâmbe, cu tot cu angoase, cu tot cu dezavantajul și avantajul de a nu te putea hrăni la nesfârșit cu fascinația pe care o pulverizează în lume propria reflexie și propriile umbre. Dar ceea ce poate că uităm sau nu luăm suficient în calcul e faptul că aceste salturi din boeinguri aflate la 10.000 de metri altitudine adăpostesc în fibra lor și posibilitatea ca parașuta să nu se deschidă. Ca dedesubt să se afle un canion căruia mulți au încercat să îi reziste, dar puțini au biruit. Ca totul să nu aibă un altfel de scor decât unul care dovedește o risipă de efort și de stare și de încredere. Ca în cazul penultimei povești, se prea poate ca ochiul vigilent al celuilalt să ne vegheze ani de-a rândul și noi nici măcar să nu-i sesizăm prezența. Se prea poate ca ceea ce încolțește înăuntru să nu-și armonizeze frecvența cu a celuilalt și să nu poată fi receptat integral tot ce face unul/una ca să îl/o aducă aproape pe alta/altul, să  mențină aproape, să știe aproape și dacă frumusețea a fost anesteziată și locul i-a fost luat de renunțare și ieșirea din scenă a loialității.

De fiecare dată ne este trecută prin fața ochilor, ca pe o bandă rulantă care lucrează la foc continuu, o dragoste incoerentă, hâdă, ca un fișier pe care o eroare sistemică nu-l poate descărca integral. Și eșecul apropierii începe să-și facă simțită prezența după șiruri insuportabile de alunecări afective, de hazarduri cu autori necunoscuți (sau greu de recunoscut?). Doar ultima poveste dă senzația că ar fi funcționat, dacă ea n-ar fi avut familie și n-ar fi murit de cancer. Dar chiar și așa, rămâne în picioare scenariul în care, întocmai ca pe piatra funerară a ei, pe piatra funerară a amorului solicitat și dat celuilalt să scrie, de asemenea, nimic.

Superlativul lui a fi singur e de fiecare dată a fi singur împreună cu celălalt. O întovărășire a singurătății ei cu singurătatea lui, în speranța că pasul ultim va fi o simbioză care să-i îndepărteze de pe buza prăpastiei afective. Un adevăr pe care ni se propune să îl metabolizăm, să îl înfruntăm prin întâlnirea cu toate unghiurile sale. În urmă, de fiecare dată, rămân așchiile a ceea ce poate că nu s-ar fi pierdut în foc dacă se lupta mai abitir, dacă cele dorite erau abordate și nu doar admirate de la distanță (povestea 3), dacă Bianca și Satârul ar fi fost lăsați la intrarea în relația devenită probabil tocmai de aceea cvasi-relație (povestea 1).

Amorul e adus de Ștefan Caraman într-un caleidoscop cu tot cu malformațiile congenitale, cu patosul fatal și coerența uneori autoindusă (împreună-indusă). În numele lui oamenii traversează parcul pe cal, înșală, renunță la ei înșiși și caută îndestularea pe care n-au găsit-o în altă parte/n-au vrut&n-au putut să o sintetizeze în laboratoarele proprii. În definitoriu, fie că îl căutăm sau ne caută el pe noi, rămâne, mai mereu, produsul împrietenirii a doi singuratici și a două singurătăți.

 

Regie: Petronela Grigorescu/ Distribuție: Doru Aftanasiu, Doina Deleanu, Irina Răduțu-Codreanu, Dumitru Georgescu, Petronela Grigorescu,  Mălina Lazăr, Cosmin Maxim.

*LECTURI³ este numele celui mai nou proiect teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean  din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură.

 Selecția textelor este făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, Muzeului Național al Literaturii Iași și revistei de cultură „Alecart”.

 

(*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!