Primele Seri ale Filmului Românesc la Iași

Suntem astăzi în ziua de mijloc a Festivalului Serile Filmului Românesc (4-8 Mai 2016), o inițiativă locală a Asociației Studenților Jurnaliști, care de șapte ani aduce publicului ieșean filme românești vechi și noi, și care anul acesta, într-o ediție experiment, facilitează dialogul publicului cu invitații.

În deschiderea festivalului a rulat filmul Actorul și Sălbaticii (1974) al lui Manole Marcus, avându-l în rolul principal pe Toma Caragiu. Filmul spune povestea artistului a cărui libertate de exprimare este îngrădită într-o lume dictatorială. Deși în acest film asupritorii fac parte din Mișcarea Legionară, povestea este o parabolă despre cenzura comunistă care se instala din ce în ce mai mult și mai pervers în acei ani, astfel că, deși fusese desființată ca instituție în 1973, sistemul de auto-cenzură impus ulterior transfera vina subminării autorității ideologice direct asupra artiștilor, cu implicații mult mai grave.

Invitatul special Mircea Diaconu, cel căruia se dedică ediția din acest an a festivalului, a vorbit publicului despre importanța întoarcerii la valori și a cunoașterii patrimoniului și identității culturale românești. Dezamăgit și el, ca și mine, de faptul că nu am putut vedea acest film pe peliculă (ci în aceeași calitate în care se găsește pe YouTube), a recunoscut totuși faptul că trecerea la formate digitale ne înlesnește accesul la anumite produse culturale. În sfârșit, vorbind despre o perioadă de „dezgheț” a filmului românesc între anii ’68-’75, în care s-au produs multe filme îndrăznețe, a menționat faptul că adevărata cenzură a început cu filmul Filip cel Bun (Dan Pița, 1975), și acesta inclus în programul festivalului. „Aproape că am plâns când am văzut ce au făcut. Aveam un film atât de bun cu care ne puteam prezenta în lume, dar s-a tăiat aproape jumătate și prin asta s-a pierdut adevărata sa valoare”.

Tot în prima zi a avut loc vernisajul expoziției Arta Filmului a lui Ion Bârlădeanu, în prezența artistului și a curatorului Cristi Cojanu. Un om simplu care a schimbat de-a lungul vieții ocupații variate, de la gropar la paznic la muncitor necalificat, trăiește din resurse marginale și totuși cultivă o pasiune pentru film prin colajele scenografice realizate din decupaje de revistă. Descoperit de către Cristi Cojanu când acesta căuta materiale pentru propriile colaje, ajunge să aibă expoziții la Basel și Paris, iar lucrările sale devin recunoscute și căutate de colecționari internaționali. Despre Ion Bârlădeanu puteți afla mai multe vizionând documentarul lui Alexander Nanău, Lumea Văzută de Ion B (2009), duminică 8 mai la Casa de Cultură a Studenților.

Joi am vizionat la Casa Mihai Ursachi două documentare care investighează aspecte importante ale istoriei românilor, despre care nu învățăm la școală și nici nu aflăm de la televizor. Pașaport de Germania (2014) al lui Răzvan Georgescu ne dezvăluie cum, în timpul Războiului Rece, România a vândut Germaniei de Vest în jur de 300 000 de etnici germani, iar documentarul Oanei Giurgiu, Aliyah DaDa (2015) reconstruiește soarta comunității evreiești din România în timpul și în urma celui de-al doilea război mondial, când nu mai puțin de 400 000 de oameni au murit sau au părăsit țara. Importanța acestor documentare vine prin faptul că explorează o istorie vie, trăită de personajele acestor filme și care trebuie considerată în contrast cu marile narative ale gloriei românești din istoria de manual.

În aceeași zi a avut loc premiera la Iași, în Sala Rossini din Palas, filmul Fiul lui Saul, câștigător al Premiului Oscar pentru Cel Mai Bun Film într-o Limbă Străină 2015, în prezența actorului român de etnie maghiară Levente Molnar. Deși așteptam cu nerăbdare acest eveniment, întrucât citisem multe cronici pozitive și îmi doream să vizionez acest film într-o experiență colectivă de cinema, am fost dezamăgită de calitatea organizării acestei proiecții. Ecranul prea mic într-o sală prea mare, de conferințe și nu de cinema, din care nu puteai vedea mare lucru (și mai ales, nu puteai vedea subtitrarea decât dacă erai în primele cinci rânduri), cuplată cu foiala spectatorilor care își mutau scaunele de ici-colo în încercarea de a descifra, totuși, ceva de pe ecran, m-au determinat și pe mine, ca pe mulți alții, să părăsesc sala după un sfert de oră, cu speranța de viziona acest film în condiții mai agreabile.

SFR este o inițiativă de care Iașul are mare nevoie, nu numai din lipsa altor evenimente culturale similare (și aici mă refer la cele strict dedicate filmului), ci și prin faptul că publicul ieșean s-a obișnuit de ceva timp să ocolească cinematografele Victoria și Republica la care rulează uneori filme autohtone.

În sfârșit, deși accept că acest lucru se datorează și stării avansate de degradare în care se află aceste săli, recunosc că nici în spații alternative de proiecție (cum ar fi Casa Mihai Ursachi sau spațiul Meru) nu se îngrămădește lumea la film.

În cadrul SFR ieșenii pot lua parte și la alte evenimente – concerte, expoziții, teatru, conferințe – la care participă în total în jur de 60 de invitați. În ciuda creșterii festivalului față de anul trecut, se pare că sălile sunt mai puțin pline decât în alți ani, iar bănuiala mea este că acest lucru este rezultatul planificării festivalului în timpul vacanței de Paște. Știm bine că studenții formează o mare parte a publicului consumator de cultură și îmi pare rău că anul acesta au avut de ales între a-și vizita părinții/a pleca în vacanță și a participa la un eveniment de film anual. Cu toate acestea, mă aștept ca sfârșitul de săptămână să atragă mai mulți spectatori (și participanți activi!) și din alte orașe ale Moldovei.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!