Reușeam uneori niște lucruri incredibile, dar adesea eram neajutorați. Eram asemenea lui Dumnezeu în sensul că eram deopotrivă omnipotenți și neputincioși; și, la fel ca divinitatea, de multe ori nu puteam face nimic altceva decât să privim și să fim martori.
Lesbos – micuța insulă grecească aflată la cea mai mică distanță de țărmul Turciei, lăsând privirea să ghicească (nu să localizeze cu precizie) dealurile verzi-albăstrui ale Libanului. Și, undeva, departe, definitiv pierdut, pământul Siriei, al Iranului, al Irakului, al Afganistanului. Pământ devastat de războaie civile, de sărăcie, zguduindu-se sub teroarea Daesh sau a altor miliții islamice, plin de ruine și brăzdat de moarte, pământ de pe care se revarsă la porțile Europei, în bărci sau în șalupe supraîncărcate, plătind cu tot ceea ce au agonisit o viață sau au reușit să strângă de la rudele prea disperate sau resemnate cu ceea ce le-a hărăzit soarta ca să o ia de la capăt în altă parte, zeci, sute, mii de imigranți. Pe care nimeni nu îi vrea cu adevărat, dar mai ales pe care prea puțini îi înțeleg. În ceea ce a însemnat viața lor de până atunci, credințele, obiceiurile, felul de a vorbi și de a se purta, cutumele, existențele lor de oameni obișnuiți, sărmani, care nu s-au gândit niciodată că totul va deveni de nesuportat, că, pentru a-și ocroti familia, a supraviețui, vor lua drumul exilului. Ducându-și puținul în saci negri de gunoi, riscând totul, descoperind că promisiunile călăuzelor nu au nimic de-a face cu realitatea, aruncați la câțiva metri de țărm și lăsați să se descurce. Asta dacă ajung în viață, dacă nu sunt prinși, dacă nu se îneacă în valuri, dacă nu se îmbolnăvesc și nu mor pe drum. Bărbați și femei, tineri, bătrâni, copii, mulți copii – fiecare cu propria dramă, cu urmele dezastrului întipărite pe trup și în suflet, obosiți, debusolați, adunându-se în grupuri și neînțelegând ce li se spune, ce li se cere, având răgazul câtorva zile sau al câtorva săptămâni în tabere de refugiați improvizate, beneficiind de grija organizațiilor de voluntari, așteptând să li se deschidă porțile Europei, sperând să o poată lua de la capăt în Germania, în Suedia, în Danemarca, oriunde o societate caritabilă i-ar putea ajuta să ajungă. Cât mai departe de ceea ce a fost viața lor de până atunci. Departe de rude, de case, de smochinul din curte, departe de bombe, de arestări, de spaime, de dezastru.
Plaja semăna cu un decor dintr-un film cu dezastre, o scenă post-eveniment, când supraviețuitorii se adună la un loc și încearcă să priceapă ce s-a petrecut: cine ne-a devastat orașul, Godzilla sau Mothra?
Până la acest departe e însă ziua de azi, cea în care pe mica insulă Lesbos sunt adunați în tabere cu corturi, mult ciment, stau la cozi interminabile, dorm unii peste alții, văd sârma ghimpată atunci când își ridică privirea – și pe ea aruncată, în semn de noroc, o pereche de botoșei de copil, își întind rufele la uscat, se adăpostesc sub pături găurite, în haine prea mari sau prea mici, strânse de prin țările bogate ale lumii, dar ajunse aproape cârpe informe până la ei. Păziți de băieți solizi cu mitraliere, bastoane, veste, grumăjere, genunchere, polițiști în echipament complet care nu vorbesc araba, nu vorbesc engleza, vorbesc doar între ei. Oameni istoviți care așteaptă. O așteptare cenușie, în care se strecoară gesturile de odinioară, limba de acasă, plânsul copiilor, disperarea din ochii tuturor, mici obiecte fără niciun folos, învelite atent și atent ascunse de ochii străinilor – un voal de nuntă dantelat, un primus de cafea, niște farduri inutile. Fantome din cealaltă viață. Rămășițe de care nu s-au putut despărți.
Unde au plecat delfinii? Dar zeii?
Romanul lui Rabih Alameddine se construiește în jurul realității câtorva zile din taberele pentru refugiați din Lesbos, fiind o consemnare a crizei sirienilor (printre care se află însă și afgani, iranieni, kurzi, irakieni) fugiți în primele zile ale anului 2016, când infernul era încă suportabil, când lucrurile nu scăpaseră încă de sub control. Din cauza numărului lor foarte mare, dar și al evenimentelor din Köln (unde peste o mie de tineri bărbați musulmani imigranți au agresat femei albe, cele mai multe nemțoaice, provocând radicalizarea curentelor anti-imigrație și a extremei drepte în multe state europene, birocratizarea excesivă, lungirea timpului de așteptare a actelor și micșorând șansa acestor oameni de a fi acceptați, integrați, de a încerca să-și refacă viața). Din secvențe disparate se reconstituie o realitate. Aceea a frontierei, a graniței care desparte, a unei altfel de granițe – mult mai dificil de transgresat, de depășit – și care se constituie din diferențe de cultură, de mentalitate, de limbă, de obiceiuri, de mod de a fi printre ceilalți. Și, adeseori, din prejudecăți. Pentru că există multă suferință și multă compasiune în realitatea pe care o înfățișează acest roman. Există adevăruri dureroase. Despre ceea ce îi pune pe oameni în mișcare, despre ceea ce îi determină să-i ajute pe ceilalți (și nu întotdeauna despre bunătate sau gesturi dezinteresate este vorba, ci despre fugi, istorii personale, vinovății induse sau reale, nevoia de a-și demonstra superioritatea sau puterea financiară, traume, dorința de a fi văzut lucrând într-o organizație caritabilă, o sarcină de serviciu: Mi-a explicat că voluntarii ăștia, fie ei europeni sau americani, se poartă exact ca turiștii germani care ajungeau acolo în fiecare vară cu aere de șefi și plecau cu pielea ca șelacul, plângându-se de haosul care domnește peste insulă), despre rolul imaginii și al rețelelor de socializare în receptarea crizei imigranților, despre politici la nivel de organizații de voluntariat și la nivel de state, despre interese politice sau economice, dispute pentru influență. De cealaltă parte, despre drame reale, adevăruri de viață tulburătoare, fuga din motive religioase, din dorința de a-ți proteja fiica de zece ani de o căsătorie nedorită cu un membru Daesh care deține puterea în satul unde trăiești și care are deja două soții, dar și despre profitori, despre bărbați lipsiți de scrupule, gata să profite de disperarea unor mame, a unor văduve, a unor copii. Secvențele se opresc asupra câtorva situații, asupra câtorva familii, au în prim-plan câteva siluete și istorii de viață, dar de ele se leagă altele, dintr-un trecut mai apropiat sau puțin mai îndepărtat, din America de după atentatul terorist din 11 septembrie 2001, războiul din Irak, războiul civil din Liban, criza ostaticilor din Iran, venirea la putere a talibanilor în Siria, atacul terorist din Paris – fundalul (deși e cauza) pe care sunt date peste cap destine, indiferent că ești prizonier în infern sau imigrant la prima ori a doua generație. Prin celălalt capăt al telescopului e un roman despre identitate. Despre identitatea cu care te-ai născut și felul în care interacționează ea cu prejudecățile celorlalți, dar și despre cea pe care ți-o descoperi și ți-o asumi. În acest caz, despre cea a imigrantului, dar și a persoanelor care aleg o altă identitate sexuală. Mina Simpson, naratoarea care se află pentru o săptămână în Lesbos, medic american de origine libanezo-siriană e o persoană trans. Rabih Alameddin nu ezită să reconstituie drumul sinuos al conștientizării, al căutărilor, al tatonărilor, al alegerilor unei astfel de persoane, decizia de a nu mai reveni niciodată în Beirut, apropierea de Mazen, singurul dintre cei din familie care a acceptat noua identitate a fratelui lui și care acum, la peste treizeci de ani, i se alătură pe Lesbos pentru câteva zile.
Insula părea să țeasă vrăji pentru aducere-aminte. Mă tot învârteam în cerc cu amintirile mele, de parcă încercam să dezleg un blestem.
Fragmentar, romanul alternează decupaje din prezent cu cele din trecut, apelând la o perspectivă intermediară – a celui care nu este fundamental de nicio parte, a celui care a cunoscut o experiență asemănătoare, dar în condiții diferite. A celui care nu e în niciuna dintre cele două lumi și tocmai de aceea privirea înțelege altfel, revine la ceea ce e dureros omenesc în aceste vieți, nu judecă, dar nici nu idealizează. Vede fisurile, recunoaște dramele, spaimele, disperarea, dar și necesitatea ordinii, a asimilării birocratice, limitele sistemului, impersonalitatea, răceala dintr-un mecanism care are propriile slăbiciuni. Și polemizează cu tot ceea ce e artificial, construit, cu tot ceea ce se rupe de adevărul fiecăruia dintre acești oameni – indiferent de ce parte a „frontierei” se află ei. Cu literatura în special. Cu literatura care nu schimbă ceva fundamental, ci doar induce o emoție. Pe termen scurt. O compasiune dulceagă, pe placul cetățeanului occidental, cu conștiința lui luminoasă, autosuficientă. Mina și grupul ei îl descoperă pe insulă pe unul dintre scriitorii, la rândul lui imigrant în America, ale cărui reportaje și cărți surprind situația celor ce sunt nevoiți să plece, a bărbaților, a femeilor, a copiilor din tabere de refugiați din Liban, a realității din zonele de conflict. Urmărindu-l pe parcursul mai multor ani, un dublu al ei într-o anumită măsură, Mina înregistrează spectacolul celui care e parțial asimilat, însă nu întru totul integrat, dar mai cu seamă, momentele de prăbușire, ceea ce se ascunde în spatele aparițiilor publice, felul în care jonglează între adevărul personal sau cel pe care l-a văzut și așteptările unui public superficial, care nu are nevoie de adevărul propriu-zis, ci de confirmarea imaginii formate deja despre el și, implicit, a imaginii sale de salvator al unor oameni cu o viață diferită. Descoperă căderea, incapacitatea de a acționa, fuga de ceea ce vede pe Lesbos, îi smulge mărturisirea legată de diferența între a fi martor, dând o formă unei povești, și a acționa, a te confrunta propriu-zis cu ceea ce pentru imigranți nu e o poveste, ci realitatea de zi cu zi a vieții lor: Nu vrei oamenii, doar istoriile lor. Te interesează povestea, nu povestitorul. O polemică aspră cu imaginea și nevoia de imagine, de senzațional a lumii în care trăim (În realitate, numai asta-și doresc. Poza perfectă pentru Facebook sau Instagram, sau pentru care-o fi cea mai nouă aiureală online. Ia uitați-vă la mine, nu-s inutil pe lume. Fac acte umanitare. Nu că-s minunat?), o punere în lumină a limitelor oricărei forme de scriitură de a face coerentă, inteligibilă în esența sa strict individuală realitatea trăită de un altul – cu atât mai mult cu cât celălalt e diferit de tine, are alte norme de comportament, un alt fel de a trăi și de a relaționa, de a gestiona o traumă, alte nevoi.
Preț de câteva momente, s-ar gândi la cât de groaznic a fost pentru refugiații aceia. S-ar indigna pe rețelele sociale timp de zece minute. Dar apoi și-ar mai turna un pahar de chardonnay. Empatia e supraestimată.
Romanul lui Rabih Alameddine nu e o lectură comodă pentru că te obligă să te confrunți cu prejudecăți de natură diferită, pune în lumină diferențele, diversitatea. Și nu o face dintr-un singur unghi, forțează bariere, caută să capteze umbre, colțuri întunecate. Luminează pentru o clipă, aducând la un loc perspective, adevăruri inconfortabile. E un roman despre schimbările, uneori brutale, cu care societatea se confruntă, dar mai ales, un roman despre diversitate și despre frontierele în spatele cărora ne baricadăm, mereu însă pe punctul de a ceda și de a se reajusta sub impactul adevărurilor omenești.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură: Ioniță Benea
