Mi-am zis că am putea încerca ceva, spusese Violet, întorcându-se spre ea și privind-o. Dacă vrei, bineînțeles. Ai putea să-mi spui Violet – „bunico” mă face să simt că am o sută de ani -, iar eu ți-aș spune Frankie. Mama ta avea un nume de două silabe și eu la fel , înțelegi? Vio-let, Stel-la și acum… ta-daa… Fran-kie. Sună bine, nu? Scurt și vioi.
Construit pe două planuri narative, romanul Fetele din livada cu meri, scris de Nikola Scott, urmărește povestea bunicii și pe cea a nepoatei sale, Violet, respectiv, Frankie, în anul o mie nouă sute patruzeci, respectiv, în două mii patru. E perioada celui de-al Doilea Război Mondial și, la peste jumătate de secol, cea în care tânăra Frankie încearcă să-și găsească un rost la The London Post. Pe cele două femei le unește, în afara legăturilor de sânge, un trecut tumultos, marcat de pierderi și de o maturizare prematură a fiecăreia dintre ele. Chiar dacă relația lor a fost ruptă timp de aproximativ zece ani, reîntâlnirea îi permite lui Frankie să vadă lupta cu care bunica ei se confruntă în tăcere de ani de zile și să o ierte pentru greșelile din trecut. Ea reușește să reînnoade legătura pierdută dintre ele înainte ca bătrâna să-și piardă în întregime luciditatea din cauza Alzheimer-ului, transformând ceea ce ar fi putut deveni curând regret și vinovăție într-o perioadă în care cele două se descoperă altfel, se înțeleg și se iartă, căci Violet își dezvăluie treptat o parte din trecut – mărturie a dificultăților din perioada în care Marea Britanie a fost bombardată de avioanele germane, dar și a ororilor trăite de aceasta pe când lucra la o fermă în cadrul Armatei Terestre, una dintre primele asociații ce încurajează independența femeilor.
Se scurseră câteva clipe de teroare, nesfârșit de lungi, apoi Duffy puse mâna pe gâtul lui Romy, căutându-i pulsul, și se întoarse îngrozit spre Violet. Aceasta își auzi țipătul ca și cum era al altcuiva, își înfipse unghiile în brațul lui Romy, apoi intrândul ușii se umplu de fum și foc. Bombele bubuiau, huruitul neîncetat al avioanelor îi sfredelea măruntaiele asemenea unor lame ascuțite, până când deveni parte a vacarmului din jur, la fel ca praful și cacofonia de sunete care o luă definitiv pe Romy de lângă ei.
Moartea verișoarei o bântuie pe Violet, căci nu doar că și-a pierdut prietena, ci se simte vinovată pentru tragedie. De aceea decide să intre ca voluntară în Armata Terestră, opunându-se voinței mamei, o femeie conformistă din înalta societate. Încercând să fugă de o căsătorie aranjată și să simtă utilă, să găsească un sens de care să se agațe în plină absurditate a istoriei, Violet caută una dintre singurele modalități prin care tinerele puteau să se implice în efortul de război depus de populația civilă. Armata Terestră a fost una dintre primele asociații de femei ce au luat asupra lor sarcina de a face muncile bărbaților când ei erau plecați pe front. În condiții aproape inumane, fetele lucrează ore în șir pământul, adunând fructe sau tăind crengi, fără a fi lăsate să părăsească perimetrul în care muncesc înainte de atingerea unui anumit număr de puncte corespunzător efortului fiecăreia – însă mereu par a se găsi pretexte pentru a nu fi lăsate să se odihnească, chiar și după îndeplinirea normei. Tinerele dorm într-un hambar în care sunt încuiate noaptea de fiica șefului lor, domnul Hardwick. De fapt, el se dovedește o figură sinistră, abuzatoare – cel care le umilește pe femei în cele mai cumplite moduri cu putință, păstrându-le salariile pentru el, confiscându-le scrisorile pe care le așteptau nerăbdătoare – singura legătură dintre ele și persoanele dragi -, abuzându-le verbal și răpindu-le, în fond, libertatea. Prin intermediul muncii în Armata Terestră, Violet crede că poate îndepărta amintirea morții lui Romy și rănile nevindecate lăsate de aceasta, însă noaptea, când mintea nu îi mai este amorțită de munca ostenitoare, iar somnul întârzie să apară, tânăra continuă să resimtă pierderea și să se întrebe cine este și care e locul ei în lume.
Îți dai seama că Hugo se folosește de tine doar pentru pseudonimul ăsta, nu? Pentru faptul că ești nepoata lui Violet Etherington, și asta dă strălucire paginii lui de societate? Probabil că de-aia nu te-a lăsat să pleci cu Xavier Merrell, voia să fii aici. Dar nu e nevoie să te muți cu ea, deja ești preferata…
Deși între întâmplările ce alcătuiesc cele două fire narative trec șaizeci și patru de ani și (ce ne place nouă a crede) multe schimbări în ceea ce privește evoluția omenirii și raporturile de putere la locul de muncă au loc, descoperim că, de fapt, cele două lumi nu sunt chiar atât de diferite. Hugo, șeful lui Frankie, pare a fi un Hardwick contemporan nepoatei, care încalcă limite personale, creează o competiție între toți stagiarii la The London Post și profită de legătura lui Frankie cu Violet pentru a publica articole scandaloase, prea puțin documentate. Relația dintre tânără și Con, prietenul ei, se degradează treptat din cauza postului care îi face să devină rivali. Din dorința de a rămâne la agenția de jurnalism, Con devine invidios pe Frankie pentru atenția sporită pe care aceasta o primește și, în loc să refuze, scrie articole pe ascuns la cererea lui Hugo pe subiecte pe care Frankie nu este încântată sa le abordeze în felul cerut de șeful ei. Con nu se gândește nici un moment care este motivul pentru care tânăra nu mai este deschisă cu el și pentru care nu dorește să scrie ceea ce i se cere, cultivând o încrâncenare tot mai aprigă, întreținută de setea de afirmare. Între timp, se țese o legătură de prietenie între ea și Max, un alt coleg, cel care ajunge treptat să-i câștige încrederea și să-și demonstreze loialitatea. Urmărind felul în care colegii lui Violet vânează informații despre trecutul bunicii sale, nu putem să nu întrebăm cât de departe putem merge de fapt pentru a obține ceea ce vrem și câte vieți și relații putem destrăma, uneori fără să ne gândim, lăsându-ne purtați de ambiție.
Hai să îngropăm iepurele, ce zici? îi propuse Violet. Ai putea să-i pui o piatră la căpătâi, să sădești flori pe mormânt și să vii pe aici, ca să nu fie singur.
Omenia rămâne prezentă chiar și în cele mai întunecate locuri și momente. În ciuda tuturor experiențelor abrutizante trăite la fermă, Violet continuă să rămână ea însăși, să nu abdice de la bunătate și încredere în celălalt, alinându-i lui Marigold, înainte chiar să știe ceva despre ea, suferința adusă de moartea unui iepuraș. Deși celelalte femei ar fi vrut să o alunge pe fetița plină de sânge pe mâini, cu trupul schilodit al animalului în poale, Violet trece peste propria traumă pentru a o ajuta pe Marigold să se familiarizeze cu ideea morții și să scape de povara micului cadavru a cărui moarte nu a putut-o preveni. Cele patru femei, devenite treptat prietene, își iau nume false pentru a-și ascunde adevărata identitate: Kit, Red, Joan și Lily – cea din urmă fiind chiar Violet -, ele păstrând legătura chiar și după plecarea de la Livezile Winterbourne – o clipă sustrasă timpului în fotografia cu toate patru pe care Violet o păstrează până în prezent, când Frankie o găsește și înțelege că nu știe de fapt nimic despre trecutul bunicii.
Haina în dulap
Pune ciorapi
Leagă șireturile
Cheia intră în broască
Trage ușa după tine
Încuie ușa
Viața lui Violet se rezumă în prezent la câteva cutii sortate în funcție de evenimente importante, cu amintiri ordonate cronologic și la post-it-uri lipite de frigider sau de alte piese de mobilier, într-o încercare disperată de a-și aminti, de a nu uita ce a trăit. Este o imagine greu de acceptat pentru Frankie, care se lovește brusc de realitatea cu care se confruntă acum bunica ei – una în care ea nu mai este femeia voluntară pe care a cunoscut-o întreaga copilărie, ci o altă Violet, trasă la față, cu o privire pierdută și panicată de schimbările ce se petrec în interiorul ei, nemaifiind stăpână pe propria minte. Bunica, conștientă de posibila incapacitate de a-și mai cere scuze în viitor, îi mărturisește în sfârșit nepoatei regretul care a urmărit-o în ultimii zece ani: nu l-a ajutat pe tatăl lui Frankie să-și micșoreze sentința primită în închisoare. Ceea ce Frankie a așteptat atâta timp să audă, toată acea suferință pe care a trebuit să o îndure în urma pierderii ambilor părinți, a faptului că a fost nevoită mereu să se împartă între tatăl și bunica ei, pentru că nu erau capabili să se înțeleagă, nu a mai părut atât de important în momentul în care își vede bunica atât de fragilă și de vulnerabilă.
Romanul Fetele din livada cu meri determină cititorul să mediteze asupra dificultăților pe care le presupune competiția (cel mai adesea întreținută și neloială), cât de greu este să-ți găsești locul printre ceilalți fără a face compromisuri, cum se definesc relațiile de putere între bărbați și femei în ciuda emancipării acestora, confruntându-se cu forme ale brutalității, dar și cu forța care vine din prietenie și din atenția la celălalt. Cele două fire narative ce se întretaie și uneori suprapun devin dovada traumelor trecutului care se reflectă încă în prezent, a momentelor pe care nu le poți uita și care te urmăresc toată viața, afectându-ți viitorul. Nikola Scott ne face să ne întrebăm când și dacă e vreodată prea târziu să recuperezi o relație pe care erai pregătit să o lași în trecut – fie ea familială, de prietenie sau amoroasă – și dacă este mai bine să ne lăsăm amintirile să se stingă odată cu noi sau să le încredințăm generațiilor următoare. Uneori, evenimente trecute rămân în umbră și povestea/ficțiunea devine singura modalitate pentru ca ele să ajungă la noi și a ne face să-i privim cu alți ochi pe cei pe care-i întâlnim. Pe Violet, rememorarea întâmplărilor trăite nu o va salva din a-și pierde luciditatea și amintirile, însă o ajută pe Frankie să înțeleagă cine este, să-și cunoască bunica, să privească diferit viața. Într-un roman despre căutarea identității dincolo de generația căreia îi aparții.
- Cu Nikola Scott și Nick Bradley, autorul romanului Patru anotimpuri în Japonia, vom deschide seria Întâlnirilor Alecart la FILIT, miercuri, 22 octombrie, ora 15.30, de la Muzeul „V.Pogor” – Casa Junimii.
*Ioana Roată, redactoră Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
