Citindu-l pe Radu Vancu, am rămas cu impresia unui scriitor care își injectează constant (supra)doze de poezie, apoi își face analizele, își ia temător pulsul și pune toate rezultatele pe hârtie. O lirică sinceră a lucrurilor care „se întâmplă cu adevărat”, construită pe fundamentul simplu al cotidianului refiltrat, intelectualizat, în care despre cruzime se vorbește cu blândețe și calm.
Zodia Cancerului, jurnal 2012-2015 și 4 A.M., Cantosuri domestice sunt construite în paralel, într-o perioadă în care credința poetului în scris începea să se clatine, lăsând loc unui vid pe care va trebui fie să îl învingă, fie să fie învins de el.
Radu Vancu își începe jurnalul nu dintr-un exces de existență, ci dintr-un exces de poezie, un sevraj sau un impas lăuntric, care îl urmărește îndeaproape; iar strategia poetului este de a combate impasul prin impas, de a bloca blocajul, lăsând impresia că firul se desfășoară în continuare, la capătul unui nod întâmplător, în timp ce în mâinile sale împletiturile au fost descâlcite și sunt manipulate cu măiestrie, spre amăgirea și iluzionarea tuturor: a „creierului”, a Poeziei, a trecutului. Zodia Cancerului este jurnalul unui poet care (după lansarea celui de-al șaselea volum crede că) nu va mai putea scrie niciodată, care și-a epuizat toate obsesiile (sinuciderea tatălui, paradisul Cami-Sebastian, Poezia), așternându-și pe hârtie „cicatricele luminoase”, fără a încerca să le șteargă sau să le estompeze. Este povestea unei căutări, ce disimulând, se îndepărtează de un nucleu primar necomplicat, în jurul căruia gravitează consemnările: unde sau, mai exact, ce, cine este poezia?
Poate tocmai prin tonul controlat, echilibrat al jurnalului, mi s-a părut că, neintenționat (întrucât fundamentul scrierii lui Vancu este sinceritatea), poetul își asumă rolul unui iluzionist în propriile confesiuni. Sentimentele intense ale obsesiilor sale par mai degrabă uzate, iar recurența lor sau constanta revenire la acestea este un automatism: Vancu nu mai scrie despre ele dintr-o oarecare necesitate de a le elibera, de a se echilibra, chiar de a le ține sub control, ci pare că întocmai prin aceste continue invocări va regăsi poezia. Dacă până acum din aceasta se ivea de fiecare dată trecutul, în paginile jurnalului, Radu Vancu încearcă să o recupereze, nemaicăutând trecutul din ea, ci căutând însăși poezia în trecut.
„Acum patru ani, m-am trezit recitind Cărtărescu – și asta m-a dus direct și complet neașteptat la Sebastian în vis. Acum doi ani, recitirea lui Dostoievski m-a condus, mai târâș, mai grăpiș, la Frânghia înflorită. Poate că (…) Herr Mann mă va scoate și pe mine (cel din HerrMannStadt, nu?) din crizuța mea bovarică & fandosită și mă va face să scriu iar. Aș scrie orice, chiar și proză, așa de jalnic am ajuns.”
Ceea ce pare a fi căutarea unei scântei (de la care să re-pornească totul), de la vastele referințe bibliografice din Jurnal și până la cufundarea obsesivă (totuși sterilă) în amintire, devine, de fapt, doar un punct de sprijin, un suport. Poezia este acum o supraprezență care veghează și priveghează, iar ea impune o nouă obsesie sau măcar o prismă care să reflecte toate obsesiile „uzate” într-un alt fel. Din ceea ce a „trecut” nu se va naște nimic (care să nu fie, la rândul lui, „trecut”) înainte de a fi așezat sub o altă lumină.
„În sala în care se scria despre poeți era un feeling de priveghi. Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi.”
Dragă sinucidere
„Cred că sunteți sătui până-n gât/ de poeți post-confesionali care vă spun/ cât de mizerabil o duc ei.// Cât de mult s-a depărtat/ viața de ei. Cât de mult/ poezia.// Se vaită degeaba, ascultați-mă pe mine./ Poezia a fost mereu atentă la ei. La/ viața lor. Ba chiar și la moartea/ lor.//”
Pentru Radu Vancu a se „reapuca” de poezie înseamnă o reconsiderare, o repoziționare nu numai față de această, ci față de cea mai acaparantă monomanie a sa: sinuciderea. Jurnalul îi oferă un spațiu în care să reitereze căderea de la capătul căderii, în care urmează să recupereze nuanțe estompate treptat în amintire, în „excesul de trecut”. Nemaifiind impresionat de poezia tombală (cu toate că planează asupra lui ipoteza cancerului de colon și a unei morți imaginate de atâtea ori), Vancu va construi un volum tocmai din acele lumini subtile din substratul amintirii, în căutarea cărora se cufundă încă o dată în trecut, într-o autoflagelare conștientă.
„Ori poate c-ar fi chiar mai bine să le hibridez cumva – să scriu Dragă sinucidere pe imagini de Dimov – să colorez adică harta lumii sinucigașe cu acuarele de copiii.”
Așa cum prevede scriitorul, volumul, „dacă va fi terminat cândva, va arăta cu totul altfel decât credeam atunci”, însă nu din cauza îndepărtării de la acest concept inițial, ci pentru că lumina, culorile vor apărea dintr-o altă direcție, poate neașteptată – atunci. 80 de pagini mai târziu, în Jurnal, Vancu trasează contururile celor patru mari poeme din 4 A. M. Cantosuri domestice: primul, despre posibilitatea și imposibilitatea sinuciderii lui, al doilea, o apărare/ilustrare a poeziei domestice, apoi recuperarea „memoriei tandre și barbare a copilăriei”, iar, în final, „unul care lămurește cum stă” în prezent cu poezia.
Tu cu cine dai ochii (sau despre posibilitatea și imposibilitatea sinuciderii)
Mai mult decât acea obsesie despre care am scris mai sus, începută odată cu moartea tatălui său, sinuciderea este, pentru Radu Vancu, un dialect comun, în interiorul căruia continuă să existe alături de tatăl lui. Fiecare formă de autoflagelare (tăieturile „luminoase”, autodistrugerea lentă a alcoolicului) este o formă de recuperare sau măcar de disimulare a unei prezențe de departe. Credincioși, mulți se lasă atrași în numele poeziei în sevrajul alunecos al morții, singura dependență care nu se resusține la nivel de experiență niciodată, pe care poetul o reia, o uzează, imaginează sute de sinucideri, la capătul cărora descoperă aceeași teroare, inepuizabilă.
„Toate visele mele în care mă sinucideam erau cu defenestrare: mă aruncam în gol, de pe fereastra de la etajul patru sau de pe bloc, și cădeam minute întregi, până la bufnitura finală. O cădere în slow motion, dar hiperrealistă, cu exces de pixeli & teroare. Mă întreb dacă tata o fi visat și el cum se spânzură.”
„Amesetcând” de „jumătate de viață” în aceeași obsesie, totuși ea nu se consumă și nu se risipește niciodată: cel ce răscolește trecutul este, la rândul său, răscolit de trecut. Contemplarea îndelungată a unei clipe conduce, inevitabil, la proiectarea ei în multiple forme (la nivel ipotetic sau nu) în latura palpabilă a existenței, lucru pe care îl face și Vancu din aceste apăsări recurente.
„În vreme ce torni mălai în apa clocotită și amesteci grijuliu/ în bolboroseala galbenă, e matematic imposibil ca omulețului/ din mintea ta să nu-i treacă prin cap măcar o chestie/ din cele ce urmează: (…)// ii) căci Lao Tzî ne învață: când tot amesteci îndelung/ în mămăligă, și mămăliga amestecă îndelung totul în tine.”
Am rămas cu impresia că în Cantosuri părăsirea desenează răni care nu reușesc să se cicatrizeze niciodată, Vancu părând să caute acele ultime cuvinte care nu au fost rostite, făcând loc unui vid, în care, asemenea trupului greu, lipsit de viață, purtat cândva pe brațe, cel ce moare se eliberează, iar povara e întotdeauna a celor care rămân în urmă.
La Canto II de/ două ori ai vrut să scrii:// „lațul pe care și l-a pus atunci de gât”// Și de două ori degetele/ tale au bătut:// „lațul pe care ți l-a pus atunci de gât”// Nu degeaba creierul/ nu știe să facă noduri.
Prima parte a volumului, Mansarda, este poemul unei lumini noi, care îmblânzește sinuciderea aducând-o în Paradisul Cami-Sebastian, astfel încât ea devine, ca în Canto II, „doar un câine pentru un bătrân”. La capătul căderilor lui Vancu se află o plasă de siguranță, unde monomania este intelectualizată, dresată; am simțit, citind primele Cantosuri, că din mansardă poetul nu vrea și nu poate să mai coboare, că vede tot ceea este mai jos, însă nu va mai ajunge niciodată acolo, cumva conștient că dialogurile sale corozive cu tatăl trebuie să depășească limitările dialectului sinuciderii, printr-o dublă deschidere, extinsă pe trei generații. Ochii împăienjeniți ai părintelui care nu l-a mai privit, puși față în față cu ochii copilului, în care stă, de fapt, fragilitatea supraviețuirii, imposibilitatea sinuciderii.
„Că e magie/ când o imagine îți desface, cu/ frumusețea ei// tăioasă, ștreangul/ din jurul gâtului/ și inimii. Că e ma-// gie când un copil te/ privește ca pe o imagine/ reală. Marea// mea magie e că încă/ sunt aici. Și tot asta e și/ marea ta magie.”
Capodopera kitsch & plasa de siguranță
Poezia domestică este, la Radu Vancu, o dimensiune care integrează în „obișnuință” trăiri profunde și meditații abstracte; imaginile cele mai comune constituie fondul pe care se construiește candoarea, sinceritatea dezarmantă a poemelor. Suferința, întunericul, cruzimea capătă înfățișări aproape banale, întrucât în spatele acestora se află o anumită căldură, o lumină mai mult intuită. Am regăsit în fiecare vers un sentiment de familiaritate și de familialitate, o realitate estetică a cărei veridicitate este imposibil de negat. Radu Vancu nu propune o poezie care stilizează, ci o imagine în care totul este adevărat, în care ființa dă cu aspiratorul, spală vase (când se simte prea sublim) și bate cu năduf covoarele, scuturând ceea ce a mai rămas de scuturat din interioritatea uzată.
„Sigur că totul era acolo sus/ leșinător de frumos,/ dărâmător de kitsch/ (Dumnezeu e cel mai puternic artist kitsch ever)// (a, să nu uit: omul, nu natura,/ e capodopera lui kitsch)// Așa încât n-am avut cum să nu mă gândesc la poezie/ Ceea ce m-a scos din sărite”
Aici începe un Gărduleț alb de lemn, o altă formă a plasei de siguranță, unde obsesiile trec prin filtrul unei raționălități casnice și intime, recuperându-și nuanțele întocmai printr-o repoziționare continuă, ce impune revenirea la fundamentul existenței simple, cotidiene. Supraviețuirea înseamnă salvarea de propriul întuneric, într-o confruntare deschisă a credinței în poezie cu credința într-un Salvator Mundi – de fapt, credința destrămabilă că el va găsi într-un alt loc ceea ce nu a reușit să fie pentru tatăl său.
„Pentru mine, cel puțin, el e Supporterul. Cu S mare de la Sebastian & Salvator Mundi”
„Gărduleț alb de lemn: ghiozdănel/ de copil iluminând tot/ cimitirul.//(…)Gărduleț alb de lemn: ochi de copil mișcând prin somn în ritmul/ unei frânghii care se/ leagănă.//(…) și undeva la marginea feeriei/ noi, „perifeericii”, vom scrie/ elegante cantosuri domestice/ despre mutilare.// Dar pentru/ cine.”
Eu sunt un târâie-sicriu
Am rămas cu impresia că Radu Vancu este în căutarea unei răscoliri sau reactualizări definitive a amintirii, care să îl elibereze de excesul de trecut, handicapul care îl face „atât de integral absent din aici-și-acum”. A treia parte a volumului, 20 de vați, are în centru omul necontemporan cu creierul său, focalizând la nesfârșit pe un cadavru poate în speranța că, la un moment dat, acela va dispărea. Începe un ritual de deshumare, ce stabilește o dublă deschidere temporală, prin care încearcă să îi ofere trecutului său un viitor, într-o suprapunere a ipostazelor; el este tată și fiu în același timp, pornind de la o premisă necomplicată: imposibilitatea sinuciderii.
„Tata, prea mult mi-ai vorbit,/ ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu./ Nu-n vis, ci chiar pe bune.// Și ți-o spun din capul locului:/ oricât de mult iubesc sinuciderea ta,/ nu mă voi sinucide.// (…) După ce ți-am tăiat frânghia din jurul gâtului,/ tu n-aveai de dat ochii decât cu mine./ Eu am de dat ochii cu Sebastian.”
& (tot) creierul e lumea de apoi
În interiorul fiecărei sinapse, monomania se tocește, este uzată, iar neuronii se lasă călcați la nesfârșit de pașii acelorași prezențe fantomatice. Într-un reflex de autoapărare, Vancu dezvoltă o tendință de intelectualizare a obsesiei (și, odată cu ea, a oricărei trăiri), printr-o luciditate sinceră și caldă, care analizează suferința și excesul de existență cu blândețe. Raționalitatea este fundamentul unui creier în sevraj, supraîncărcat de imagini și de concluzii, care încearcă în mod compulsiv poezia.
„Sau, mai precis, după 23 de luni în care a fost ținut departe de drog, acum i-a fost injectat într-o doză imensă. Din asta, de obicei, se moare; creierul meu, într-un paroxism euforic sinucigaș, se izbește întruna de trei zile încoace de pereții craniului, sperând că, tot lovind iar și iar, va trece deodată dincolo.”
În creier stau toate „lumile de apoi”; aici inteligibilul poate fi disimulat, până la transformarea oricărui verdict într-o certitudine iluzorie, neconconcordantă cu realitatea. Este un spațiu în care tot este înțeles, însă primează instinctul de supraviețuire, de apărare, care tinde să țeasă mereu alte și alte plase de siguranță.
„Ce fericit e omul când crede că bea/ Floris și de fapt cântă Veșnica Pomenire./ Când crede că ciocnește pahare/ și de fapt clinchetul lor e Tatăl Nostru/ tradus în limba păhăruțelor.”
În ultima parte a volumului am simțit că Radu Vancu ilustrează Poezia revenind la ea cu teama de singura prezență care ar putea să reprezinte o nouă cădere ireversibilă și iremediabilă. De aceea, el conferă tragicului o înfățișare domestică, în care nodurile centurii de siguranță sunt strânse. Crezul versului sincer înseamnă, la urma urmei, un „exces de pixeli & teroare”; abia acolo începe cu adevărat poezia.
„A/ scrie poeme metafizice e o/ lașitate oricum. Fiindcă toate/ poemele tac despre țevi și/ bătături. Și despre tipul cu 5/ copii mici care s-a treciuit de/ podeaua sălii sporturilor. Când toți scriu/ despre tumori și infarct, eu scriu despre/ bătături și terciuieli. Cantosurile bătăturilor./ Revelațiile terciuiților./ În ele e tot curajul estetic și/ claritatea morală.”
*Articolul integral va apărea în numărul 20 al revistei „Alecart”, unde veți putea citi și un interviu cu Radu Vancu.
**Andrada Strugaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.
