Vremurile bune se duc/ doar ca să facă loc altor vremuri bune,/ cum cuvintele alea s-au șters/ doar ca să facă loc altora care trebuie scrise.
Citind volumul de poezii Principala Morengo, m-a urmărit o imagine din copilărie, asociată nevoii încăpățânate de a strânge în buzunarele colorate ale rochițelor sau ale pantalonilor diferite obiecte, „salvându-le” pentru a putea fi regăsite mai târziu. Senzația pe care am avut-o este că Mugur Grosu a găsit acest timp, a desfăcut nasturii buzunărelelor exact atunci când a trebuit și a scos din ele cele mai frumoase amintiri, iar această recuperare nu a presupus doar o verificare că lumile acelea de odinioară se află încă acolo, că ele există neatinse, ci și o eliberare a lor. Poezia a făcut posibilă întoarcerea și tot poezia le-a oferit libertate&zbor.
Principala Morengo este cartea gestului de a desface pumnul și de a lăsa firul subțire să iasă din strânsoarea acestuia, de a da drumul balonului galben, mai apoi celui roșu și, în final, celui negru. Tot ceea ce rămâne, în cele din urmă, este poezia, actul de a domina o foaie, de a așeza pe suprafața acesteia cuvintele, în încercarea de a ordona gândul, iar, mai apoi, de a-l elibera. Mugur Grosu desenează propriul traseu al sinelui, plecând de la cele mai fragede semne ale memoriei, consemnând evenimentele și clipe care l-au urmărit, ajungând la sentimentul că, de la un moment dat, totul a fost trăit și consumat, iar singura modalitate de a recupera intensitatea trăirii este însăși amintirea, încercarea de a reconstrui, că și viitorul e doar un trecut lăsat mai încolo,/ pe mai târziu(…) la urma urmei trecutul e un viitor prins din urmă și/ ciomăgit.
Dacă în una din cele mai recente cărți pe care le-am citit, Aparatele unui timp liniștit, de Serghei Timofeev, senzația este cea a unei ciclicități, a unei continuități a vieții, cu toate momentele sale, unde dragostea, frica, prietenia sunt mereu regăsite, aici poezia surprinde o altă realitate: există un prim moment, o primă trăire, urmând ca celelalte să scadă în intensitate, să devină obișnuință, să-și piardă exuberanța.
[galben]: multă vreme de-atunci am vorbit în taină cu El/ la necaz, îl mai și certam/ și asta se întâmpla cel mai des, căci inima de copil/ e doar un peștișor auriu într-un bol de sticlă/ -foarte ușor de necăjit, căci unde-ar putea să fugă
Pentru ca îmbrățișarea sinelui să fie reală și completă, întoarcerea presupune o oprire necesară, într-un moment al vieții care nu va suferi nicicând modificări, care aduce cu sine forma cea mai pură, nealterată a ceea ce însemnăm, fiecare, cu adevărat: copilăria. Galbenul marchează traseul spre inocență, o căutare în copilărie, unde frumusețea se împletește cu frica&spaima, unde privirea descoperă lucruri de care nu ne amintim neapărat, însă care au rămas, fără să ne dăm seama și fără să vrem, cu noi. Este o lume pusă în contrast cu cea a spectatorilor, a mofturoșilor, a adulților, pentru că însuși universul acesta mărunt permite nemulțumiri față de lucruri mici&inocente. Înainte de toate/ s-o spunem drept,/ apăsat:/ nici despre cei în fața cortinei/ nu știm mare lucru,/ să ne uităm un pic unii la alții,/ chiar vă invit,/ suntem precum copiii la masă/ abia la aperitiv/ strâmbând din nas înainte să guste,/ doar pentru că nu se gândesc la nimic altceva/ decât la desert. Introducerea în acest spațiu se produce prin evidențierea contrastului dintre ceea ce este și ceea ce pare, căci, înaintând în timp, prejudecățile distrug posibilitatea de a-l cunoaște cu adevărat pe celălalt. Când pierdem balonul speranței printre degete, când totul pare a se rătăci într-o lume din care nu mai rămâne nimic pur, ne dorim să fim, din nou, copii.
Poezia decupează iubiri neîmpărtășite sau neîmplinite, prima senzație a singurătății&teama de întuneric, căci atunci când chipul mamei a dispărut,/ în mintea mea s-a lăsat întunericul. Libertatea vine odată cu ziua când ai cântat Jazz în Bach, ai trăit autentic și ai fost dat afară de la școala de muzică, iar cerul era mai frumos ca niciodată. Spațiile precum dulapurile, podul, pivnița sunt lipsite de anumite semnificații, ele sunt semne ale jocului și ajută la concretizarea amintirii. Iubirea secretă față de verișoara cea mică este strâns legată de un copil care devine martor al transformării Constanței într-un oraș al betoanelor, acolo unde doar marea mai suflă libertate. Copilăria păstrează primele săruturi și sentimente mărturisite prin scrisori, primele neînțelegeri și conflicte, primele imagini ale propriei persoane construite de ceilalți și consemnate în oracol, primele conștientizări și întâlniri cu moartea, când primul film provoacă prima insomnie: abia apoi m-am oprit și la mine/ dar ce m-a-nspăimântat și mai mult/ decât ideea că nu voi mai fi/ a fost că putea fi și varianta/ în care să nu fi fost niciodată. Treptat, atitudinea față de băieții mai mari se pierde, liceul aduce cu sine probleme nedorite, precum sarcini și dezamăgiri, iar copilăria, înțeleasă mai târziu ca imagine a identității noastre, ca spațiu la care ne raportăm constant, se pierde. Există o fragilitate a momentului neidentificat în timp, atunci când am încetat cu toții să mai fim copii, atunci când fiecare clipă poartă eticheta ultimei.
[roșu]:când iubești e ca-ntr-un joc din ăla sângeros/ de calculator/ când din senin vezi în dreptul scorului că ți-a mai/ apărut o inimă/ și știi că ai mai primit o viață
Jocul își schimbă regulile&coordonatele, bucuriei momentului i se adaugă nevoia de a-l simți aproape pe celălalt, de a obține atenția lui. Vrei să facem concurs?/nu, pentru că o să vreau mereu/ să câștigi. Ecourile copilăriei sunt înăbușite; nu îți mai dorești să câștigi tu, ci celălalt. Treptat, începi a nu mai trăi pentru tine. Fiecare gest devine o întoarcere către celălalt, accelerată de dragoste&dor. Imaginea blândă a unei căni cu ceai fierbinte ținute în mâini, palmele tale ca doi sori, sprâncenele tale ca doi pescăruși, prezența pe care o păstrează obiectele în absența iubitei (italienii au un cuvânt care evocă simultan/ o absență și o prezență,/ îl folosesc pentru acel inel de condens/ rămas în urma unui pahar pe masă), toate acestea devin semnele universului unic construit și ale imposibilității de a exista în afara acestuia. Suntem un singur suflet,/ îți spun,/ și două corpuri-/ aici s-au complicat lucrurile un pic. În poezia lui Mugur Grosu, iubirea este cel mai mare concert în oraș, ea te învață să nu mai omori furnici, este prima nevoie și grijă, mai târziu-aerul&apa&facturile la gaz. Nu sunt un om mai bun/ dar dragostea/ a făcut lucruri bune/ în mine, iar cu fiecare părăsire a locurilor, a încăperilor, rămâne un cuib gol și senzația că alte vieți vor începe acolo unde a ta s-a sfârșit.
Ne-a luat ceva vreme să înțelegem/ că nimeni nu cobora acolo,/ și niciun tren nu se va opri niciodată/ dar niciunul dintre noi nu mai avea energie/ să se întoarcă. Dezechilibrul apare odată cu părăsirea, despărțirea și distrugerea universului construit, iar bucuria&tristețea nu pot fi despărțite atunci când privești cum lumina celuilalt există și în lipsa ta, când gesturile și schimbările sunt observate de la distanță. Vine un timp când omul locuiește într-un tren, când totul pare a fugi în direcția opusă, când totul e nicăieri și departe de ea. Când devine firească acceptarea faptului că, la un moment dat, viața se consumă, rămâne doar negrul pe alb.
[negru]: sau am ademenit eu vremelnic, prin vrăji, o/frumusețe,/ din toate-a rămas doar fumul torțelor pe pereți,/ cum după ce se-alege scrumul de toate/ rămâne poezia
Negrul este culoarea nopților consumate aproape pe nesimțite, a alcoolului, a rătăcirilor, însă nu și a sfârșitului, fiindcă negrul este poezia, iar poezia e chiar începutul. Am petrecut o vreme cu niște poezii mai vechi/ doar ca să arunc peste bord un pasager clandestin,/ un semn de punctuație ajuns ilicit acolo:/ am șters din toate punctul.
Poetul nu mai este soldatul. Aici, poetul este laș, el toarnă, adaugă, modifică, ordonează, iar semnele lui sunt singura posibilitate a dublării, a senzației că lucrurile mai pot fi trăite încă o dată și, poate, diferit. Poezia se scrie atunci când ne sunăm pe noi înșine, iar linia este ocupată.
Când totul se termină, să ne angajăm cu toții ca debarasatori de poezie și, în fiecare zi, să o luăm iarăși și iarăși de la început.
Am mai zis: – de fapt, omul e singurul spațiu/ în care merită să călătorești, iar poezia/ ne-ajută să locuim un pic în alți oameni.
Principala Morengo este o carte a întoarcerilor și a călătoriilor în sine, a scrutării dintr-o parte, timid, a propriei vieți care, deși părând a se sfărâma treptat, reușește a fi reconstruită, iar Mugur Grosu demonstrează că salvarea este însăși poezia. galben, roșu, negru/ (…) doar o bucățică de drum/ e o culoare și asta. Să dăm, așadar, drumul tuturor baloanelor spre cer.
*Denisa Grădinaru, redactor-șef Alecart, tocmai a susținut bacalaureatul. În liceu a fost olimpică la logică și la limba și și literatura română. În clasa a 12-a o obținut Marele Premiu la Olimpiada Universitară de la Chișinău.
