„Neînvins nici de ploaie, / Neînvins nici de vânt, / Neînfrânt nici de nămeți, / Nici de arșița verii. / Cu un trup puternic, / Fără dorințe. / Nici furios, nici dușmănos, / Zâmbind mereu liniștit.”
La început, un poem topit în metafore și imagini sugestive, apoi o stare închegată într-o amintire pe care n-ai vrea să o uiți. Fiecare te bântuie, încercând să te avertizeze. Îmi era frică să nu te ia muntele, așa cum l-am pierdut pe tatăl tău. În acest amestec de glasuri, unele mai puternice, altele abia șoptite, auzi și regretul, și vinovăția: Am crezut că făceam ceea ce trebuie. Cum să acționezi când te simți captiv între dorințe contradictorii, între rugăminți care nu se vor suprapune niciodată oricât ai ceda tu sau celălalt? Știi că ești neînvins de munte și că, în final, ai vrea ca trecutul să nu te ajungă din urmă, să nu proiecteze asupra ta inevitabila întâlnire cu ceva de care propria mamă încerca să te țină cât mai departe. Vrei să surprinzi umbra unui zâmbet sincer, a unei reușite, a unei emoții și să trăiești cu senzația că ai lăsat în ele o parte din tine. Nu fotografii de război, nici eșecuri ce ar fi putut fi evitate, nici imagini cu persoana aceea bizară și dragă ce ți-a fost tată și care s-a aruncat de pe podul din Osaka, ci ceea ce ești cu adevărat tu.
Flo: primăvara
Ne aflăm într-o izaka – un bar japonez – în aglomerația din Tokyo. La o masă, mai în colț, se află un grup de prieteni: Makoto, Kyoko și Flo, tânăra care în timpul liber traduce literatură japoneză. „Și care mai e viața ta, Flo?” – întrebarea cea mai dificilă, pusă pe neașteptate de Kyoko, destramă fragilul echilibru al tinerei, o avalanșă de gânduri și de sentimente aproape că o paralizează. Cuvintele i se împotmolesc în nesiguranță, în regrete, simte gustul fad al eșecului. Flo mimează un răspuns ce pare să se apropie cel mai mult de adevăratul motiv care justifică starea de deprimare în care se află: ,,Ce vreau să spun e că întotdeauna am crezut că literatura și traducerile sunt cele mai importante lucruri din viața mea. Am lucrat atât de greu la traducerea acelei cărți și apoi m-am chinuit s-o public.”
Flo locuiește într-un apartament cu Yuki și cu pisica lor, Lily. Yuki e japoneză, Flo a crescut în Porland, un oraș situat în îndepărtata Americă. Între ele e o prietenie care se transformă treptat în altceva: Yuki scrie, Flo traduce în engleză. Apoi primesc vestea că romanul memorialistic al lui Yuki nu va putea fi publicat. Apoi intervine o decizie care trebuie luată și care e amânată. Ca și cum lucrurile s-ar putea rezolva de la sine. Ca și cum Flo s-ar putea ascunde de ea însăși. Apar blocajul, frica de a continua, respingerea, dezamăgirea și, în final, sentimentul eșecului. Acum Flo e singură și se simte vinovată.
„Câteodată, e periculos să-ți atingi visurile…” – observația lui Makoto ar putea deveni motto-ul romanului lui Nick Bardley. E un gând care spune multe atât despre obstacolele cu care se luptă Flo, cât și despre traumele lui Ayako, despre zbuciumul constant provocat de dorința de a face alegerile corecte resimțit de Kyo – cele două personaje din cartea cu coperți alb-negru, „Sunetul apei”, scrisă de Hibiki (volum pe care Flo îl găsește în tren, uitat pe scaunul călătorului grăbit și misterios din fața ei în momentul în care acesta se ridică și coboară în stație). O pulsație ce nu promite nimic, dar naște o speranță, o posibilitate. Un traseu, niciodată același, care însă îți lasă semne că ești pe drumul menit să fie al tău. E poate singurul drum pe care nu-l poți numi corect sau greșit, pentru că e țesut din bucăți ale visurilor și ale pasiunilor tale.
Mama lui Kyo – tânărul pasionat de desenele manga, îl trimite pe băiat la Ayako, în Onomichi, pentru a se pregăti în vederea examenului de admitere la Medicină de anul următor. Deși acesta picase prima dată, Setsuko, care e medic, insistă și preferă să stea departe de fiul ei doar pentru ca băiatul să urmeze cursurile de pregătire în Onomichi, locuind alături de bunica paternă. Călătoria spre aceasta înseamnă pentru el o oprire în Osaka, întâlnirea cu Ayumi și sentimentul că în sfârșit cineva îl vede altfel decât ca pe un ratat. Kyo îi oferă fetei creionul cu care a desenat pe tot parcursul drumului și ar vrea să-i explice ce e cu broscuța care apare invariabil pe toate foile blocului său de desen. Ea e un fel de spirit ocrotitor, un erou ce are ca punct de plecare o broscuță de lemn sculptată chiar de Kenji, tatăl pierdut prea devreme – o figurină care se transformă într-o fereastră întredeschisă spre trecut, spre suferință, dar și spre frumusețe, spre o clipă de alinare și de regăsire prin artă.
Lăsăm în urmă Festivalul Florilor de Cireș, temperaturile suportabile și suficient de scăzute cât să ne plimbăm pe lângă râu, în Nakameguro și așezăm reflectorul spre următorul tablou: vara.
În același apartament, cu Lily săpând cu lăbuțele printre mormanele de cărți, o zărim pe Flo, căutând pe diverse site-uri informații despre festivalurile din Onomichi. O lipsă totală de orizont. Tânăra e adâncită și mai mult în așteptarea anxioasă a răspunsului editorului de la New York căruia i-a trimis primele pagini din „Sunetul apei”. Ficțiune versus realitate. Care e mai importantă? Încercarea de a rămâne tu însăți, chiar și în vecinătatea adevărului pe care ți-l descoperă realitatea, se izbește neliniștitor de propriul construct, de propria lume, de propria poveste. Care se oglindește în ceea ce trăiește Ayako, care te face să-l urmărești cu atenție pe Kyo, să-ți dorești să fii lângă ei. Dar cum nesiguranța se naște din amintiri dureroase, pe chipul palid al lui Flo se zugrăvește în continuare neliniștea. În ciuda răspunsului favorabil primit de peste ocean.
În cealaltă lume, cea din Onomichi, Kyo vrea să afle mai multe despre tatăl său, despre bunicul necunoscut, despre accidentul lui Ayako pe Muntele Morții – întâmplări dezvăluite parțial de un albumul cu fotografii găsit întâmplător.
„Uneori, ceea ce nu se spune e la fel de important ca ceea ce se spune.”
Ayako, deși sinceră și puternică, e măcinată de grija de a nu greși din nou și de aici teama de a nu-l răni pe Kyo. În puține momente în gesturile ei se revarsă afecțiunea de odinioară a mamei care a fost, a soției tinere ce privea cu încredere totul. Și ele sunt repede alungate. Vinovăția e mai puternică, frica există. E suficient să-și privească mâinile cărora le lipsesc niște degete. E suficient să-și amintească. E suficient ca gândul să o poarte spre ce ar fi putut face, poate, altfel.
„Știa despre pierderi. Știa destule despre munca grea și despre realizări. Și știa tot ce era de știut despre a nu renunța. Poate că erau lucruri din viața ei, propriile ei experiențe; poate că unele dintre aceste lucruri pe care ea le învățase l-ar fi putut ajuta acum pe băiat.” O foaie de desen albă, doar atât reușea să vadă Kyo de când urcase în trenul spre Hiroshima. Foaia va rămâne un timp albă, dar băiatul va descoperi ceva despre sine. Și despre ce înseamnă cu adevărat Hiroshima pentru familia lui. Ceva despre oroare. Ceva despre cum oamenii pot muri nu doar din cauza bombei atomice, ci și privind și imortalizând suferința. Ayako înțelege, la rândul ei, gândul mut, ezitant, al nepotului: „Părea un lucru periculos acesta, să vrei să creezi.”
Toamna se resimte și în răceala blăniței mătăsoase al lui Lily. Flo simte că trebuie să plece în Onomichi, să confrunte universul pe care l-a descoperit citind și traducând cu realitatea.
„Marea Interioară Seto. Cenușie, întunecată, răvășită de vânturi, aspră. Flo chiar ajunsese acolo.” Atmosfera din cartea cu coperți de carton alb-negru se întrepătrunde subtil cu aerul rarefiat din orașul mirosind a onigiri. Intrând într-o izaka, Flo observă un desen cu broscuța din „Sunetul apei”. E o coincidență sau un semn? „Flo a căutat rapid cu privirea vreun portret de-al lui Cotrane, dar n-a găsit nimic.Trebuia să fie aici, și-a spus în sinea ei. Trebuiau să fie reali.”
Întrebările lui Kyo par să primească răspunsuri. Bunica începe să dezgroape fragmente disparate de amintiri în timp ce încearcă să-l îndrume să înțeleagă ce își dorește cu adevărat. ,,În unele zile o sa iei creionul și o să te simți ca un erou. Alteori, fiecare aingere sau trăsătură a creionului vor părea o greșeală. Sunt munți, sunt și văi. Așa obții lucruri mari. Nu în salturi imense, ci în zece pași mici.” O lecție nu despre a fi mereu foarte bun în ceea ce îți propui să faci într-un anumit moment, ci despre a fi gata mereu a lua-o de la capăt. Nu despre perfecțiunea unei lucrări, ci despre expresivitate ei, care presupune răbdare, revizuire și o parte din tine transpusă în ea.
„Încă mă învinovățesc. Kenji. Nu trebuia să te las să-ți folosești talentul fotografic pentru război. Pentru violență. Ar fi trebuit să-ți încurajez pasiunea pentru natură. (…) Mi-a păsat, Kenji, știi asta, nu-i așa? Tot ce iubisem îmi fusese luat în diverse momente din viață. Am ajuns foarte aproape de a mă pierde. Febra vântului. Mi-am dat seama că greșisem și că ceea ce făceam atunci era sinucidere. În loc de binecuvântare, simțeam groază.”
Asemenea lui Ayako, Kyo a fost pe punctul să renunțe când se afla pe podul din Osaka, locul unde viața lui Kenji, tatăl său, a luat sfârșit. Să nu disperi când vezi că moartea a luat deciziile înainte ta. Să rămâi lucid și rezistent în mijlocul furtunii de zăpadă și să continui să mergi, să-ți fixezi următorul obiectiv mic adunându-ți toate puterile: ,,Poți s-o faci”. Să înveți să o iei de la capăt, când viața ți-a luat tot ce ai avut mai bun, tot ce ai prețuit, iubit: pe tatăl pe care nu l-ai cunoscut niciodată, omorât de o bombă, pe soțul îngropat de o avalanșă de zăpadă, pe fiul ce a pierdut orice speranță. Să nu renunți e ceea ce înțelege Ayako și învață Kyo. Cu niciun preț.
Flo: iarna
Motanul Coltrane apare de niciunde pe străzile din Onomichi pe care Flo pare pierdută. Chiar e Coltrane? Flo ezită să se apropie de zidurile locuinței lui Hibiki, misteriosul autor al romanului care i-a schimbat viața. Nu e lașitate, e vulnerabilitate. Totuși, vocea lui Ayako îi răsună în minte: „Poți s-o faci.” Acela e momentul în care ficțiunea și realitatea se întâlnesc și ceea ce e imaginat rămâne poveste, în timp ce ceea ce e al vieții continuă să se desfășoare. Nu fără sens ca până acum pentru Flo, ci în umbra/în continuarea rostului pe care o carte a făcut-o să îl înțeleagă.
Patru anotimpuri în Japonia este, așadar, un roman despre dragoste, despre împăcarea cu trecutul, despre acceptarea clipelor imperfecte, despre cicatrici care se vindecă prin povești – singurele ce fac suportabilă absența unei soluții imediate. Nu în ultimul rând, este o carte în care arta și viața se împletesc, oglindindu-se una pe cealaltă.
*Cristiana Georgescu, elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu această recenzie. Succes, Cristiana, spor la citit și la scris!
