M-am întors de puțin timp de la Festivalul poezia e la Bistrița și încă simt regretul că s-a terminat. Pentru a-mi alina nostalgia și a rămâne încă un timp într-un spațiu impregnat de poezie, am decis să scriu despre volumul Emanuelei Ignățoiu-Sora (ale cărei versuri le-am descoperit mai întâi în antologia festivalului), care m-a cucerit imediat.
În al patruzecilea an al vieții mele
am plecat în America.
Deșertul ni se întindea la picioare
ca o felină de munte
În Și noi dansam în plase de lumină și ace, accentul nu cade pe sentimentul de stranietate sau pe singurătatea resimțită în străinătate, departe de acel acasă confortabil, de vreme ce acest spațiu se transformă într-un ideal aproape palpabil ce, poate, ar fi trebuit să fie împlinit cu mai mult timp înainte. America este o metaforă pentru toate visurile puse pe stand-by în timpul tinereții, pentru toate lucrurile pe care nu le-ai făcut, însă ți-ai dori neapărat să le faci înainte de a fi prea târziu, pentru toate oportunitățile ratate și amintirile de mult uitate. E o reîntoarcere către ceea ce ai fost și ceea ce ai fi putut deveni și, simultan, o nouă etapă a existenței, tinerețea fiind în urmă, înlocuită de o aventură târzie. Există totuși, abia întrezărit, un dezechilibru – râurile se mișcau haotic, la fel și punțile care ar fi trebuit să îi țină – provocat fie de faptul că timpul chiar a înaintat prea mult pentru împlinirea visului, fie de presentimentul că el nu se mai află în concordanță cu persoana din prezent. Observăm că ființa pare blocată în acest prezent, nefiind întru totul mulțumită de felul în care decurge „aventura”, iar în momentul întoarcerii, în ziua aceea tobele au amuțit, satul se golise- semn că trecutul este inaccesibil. Ne dăm seama că n-ar trebui să mai încercăm să împlinim astfel de visuri infantile; nu, ele nu ne vor acoperi lipsurile din tinerețe, nici nu ne vor aduce împlinirea aceea absolută pe care cu toții, de altfel, ne-o dorim, fiindcă, în mod real, ele nu ne mai aparțin, fiind acum niște simple himere. Gândul revine în poeziile următoare, apărând conștientizarea că America era un vis straniu, că America nu le pria.
Poeta nu pare însă să intre într-o buclă dominată de disperarea provocată de trecerea timpului, ea doar încearcă lucid să atingă un fel de proiecție indiferent de obstacolele ivite, parcurgând, în paralel, imagini ale unor alte timpuri. Există multă frumusețe în ceea ce face femeia de patruzeci de ani conturată de Emanuela Ignățoiu-Sora, aceasta poziționându-se între vârste ca într-un soi de potențialitate. De aceea, regretele nu o împing spre a se judeca, ci mai degrabă înspre a încerca să se înțeleagă.
cel mai bun indicator e cel al pielii și, când
ne întâlnim cu prieteni de mult pierduți,
nu despre copii și joburi ar trebui să vorbim,
doar despre piele
Pielea devine o hartă a vieții umane, a locurilor în care am fost, a timpurilor pe care le-am trăit. Este, de altfel, cea care ne-a însoțit întotdeauna, încărcată de toată angoasa existenței. Este și cea care ne trădează vârsta, căci sufletul nu ni se schimbă fundamental, ci doar carcasa ce-l învelește, corpul. Pe ea înfloresc alunițele și tot pe ea se află și sărbătorile când n-ai pentru cine face bradul, aici primăvara ziua când o fiică îi dăruiește zambile unei alte mame, zâmbetul acelei mame, neputința, furia ta, plânsetul, insomnia – acest nou limbaj al iubirii. Din nou, timpul și implicit îmbătrânirea nu par să fie văzute ca pedeapsă, ci ca o stocare firească a mai multor experiențe, indiferent de natura lor. Cunoscând deci pielea cuiva, faci primul pas spre a-i cunoaște sufletul, căci cele două poartă aceleași amintiri, aceleași bucurii, aceleași cicatrici și aceleași urme ale persoanelor care ne-au înconjurat.
m-am gândit că ne îndrăgostim să le arătăm
celorlalți cine suntem
un vernisaj, o mare petrecere, un spațiu
al splendorii pe care îl deschidem o dată pe an,
o dată în viață
Dragostea vine, în volumul Emanuelei Ignățoiu-Sora, ca o oglindire în celălalt fiindcă cel de care te îndrăgostești spune multe despre cine ești tu. E, totodată, o celebrare, ceva care te bucură pe tine, pe cel pe care-l iubești, dar și pe cei din viața voastră. Poeta suprapune acest sentiment peste călătoria în America în cel de-al patruzecilea an al vieții sale. Regăsim o nouă perspectivă asupra visului despre departe, care însă nu o anulează pe cea anterioară. Într-adevăr, împlinirea unui astfel de ideal este o raritate, asemenea momentului îndrăgostirii, iar ființa are nevoie de amândouă. Simultan, actul de a iubi nu îți este întotdeauna favorabil și nici măcar potrivit felului tău de a fi – așa cum nu e nici călătoria în America.
În ciuda acestor aspecte, dragostea se așază ca un ceva firesc în volumul Și noi dansam în plase de lumină și ace – Cum începi să vorbești cu cineva?/ Ce îi spui necunoscutului care s-a așezat/ lângă tine pe bancă, cu care vei ajunge/ să bei o cafea, să îți cumperi o casă,/ să faci un copil. Persoana iubită apare recurent de-a lungul poeziilor, aducând cu sine un soi de mângâiere, de liniște, un confort interior care pare a ține departe fiorul dat de trecerea timpului și de inerenta înaintare în vârstă. De aceea, nu e întotdeauna nevoie de cuvinte pentru a menține trăirea, tăcerea instaurând o stare de plăcută normalitate: îți plăcea să-l privești/ să te uiți la el cum tace – cum umple lumea cu tăcerile lui de aur. Poezia Valentine’s Day celebrează tocmai firescul, prezența celuilalt fiind suficientă, petrecându-și ziua în pat, fiecare cu propriul laptop, fiecare în propria cușcă de muncă și visare. Există ceva reconfortant în rutină și în gestul obișnuit, în a te afla în preajma aceleiași persoane pentru o vreme îndelungată, căci, chiar dacă lumea s-a schimbat, voi ați rămas la fel.
cu o lamă subțire cineva dăltuiește încet
creierul unei fete
a început să mă intereseze frumusețea când
inocența s-a făcut iepure și-a luat-o la goană
Odată cu atingerea vârstei mijlocii se strecoară o nouă înfiorată tensiune, provocată de gândul la vulnerabilitatea trupului. Evident, timpul lasă urme pe harta pielii și nu te mai simți la fel de frumoasă și de puternică precum înainte. Frământarea continuă până în momentul în care înțelegi că fiecare femeie este mai mult sau mai puțin o Venus din București – orașul având aici caracter generic -, își este deci propria zeiță, chiar dacă pe ea au prefăcut-o zoaiele, gropile, gunoaiele și nu spuma. Ceea ce modelează e tăria caracterului feminin, ea e sursa tinereții și a frumuseții. Când înțelegi asta, că ești cine dorești a fi, nu te mai poate opri nimic.
Versurile devin treptat o meditație asupra legăturilor între generații. Absența copiilor poate deveni sursă de neliniște sau de angoasă, o umbră ce e privită curajos în față. Sentimentul nu e legat de starea propriu-zisă de a fi mamă, ci de a avea pe cineva căruia să îi poți lăsa toate amintirile, toate rămășițele existenței tale. Copilul reprezintă aici un liant al memoriei între cei care au fost și cei ce vor fi. În fond, noi nu ducem cu noi doar propria existență, ci și pe cele ale oamenilor dragi pe care i-am pierdut și ale căror prezențe s-au sedimentat în interiorul nostru. Ca în Scrisoare din Viena (poezie ce apare în antologia festivalului de la Bistrița), uneori e necesar să trăim simultan pentru mai multe suflete. Astfel, Song to my unborn child nu deplânge atât incapacitatea împlinirii unui dat al femeii, cât pierderea atâtor altor oameni care au făcut parte ani la rând din existența ta. Odată cu tine, ei vor dispărea definitiv, nemaifiind nimeni care să-i poarte cu atâta grijă printre timpurile schimbătoare – Copil drag, copil iubit chiar dacă niciodată născut/ Lumea aceasta în toată a ei splendoare/ cui o las moștenire? Poate că acesta este cel mai trist adevăr în legătură cu înaintarea în vârstă: faptul că pierzi oamenii care te-au format, care au însemnat totul pentru tine și fără de care nu îți puteai imagina existența. Îi pierzi și te simți neputincios, fragil, însingurat.
s-au dus toți oamenii importanți pentru mine
lumea s-a destrămat, cum se deșiră țesuturile
în ploaie
dar aici nu mă găsește nicio veste
aici bunica e veșnică,
îmi dă bucata galbenă
să o arunc la câine
tocmai a răsturnat mămăliga din tuci
Rămășițele a ceea ce a fost continuă însă să te vegheze. Când viața de adult devine prea apăsătoare, când ai nevoie de un reset ca să nu mai auzi toată gălăgia acestei lumi încărcate de știri despre Gaza, copii înfometați, copii care protestează prin campusurile universitare, despre sărăcie război, începi să cauți adăpost în spațiul copilăriei, acolo unde cei dragi încă există. M-au emoționat profund aceste versuri fiindcă am în minte aceeași imagine cu propria bunică răsturnând mămăliga din tuci. Deși am doar optsprezece ani, simt nevoia să revin la stabilitatea, la liniștea unor gesturi alinătoare, la chipul ei drag – e plăcut să știi că pierderea e îmblânzită de un astfel de album al memoriei aflat chiar în interiorul tău.
Am remarcat, de asemenea, în poeziile volumului Emanuelei Ignățoiu-Sora că nu există prea multe diferențe esențiale între tine cel de la o anumită vârstă și tu aflat la o alta. Prin urmare, optsprezece și patruzeci nu se află chiar foarte departe: hai să fim imaturi, să mergem în herăstrău/ să verificăm dacă au înflorit cireșii. Poți să te întorci oricând la sinele mai tânăr, mai copilăros. De altfel, „călătoria” în trecut, reîntoarcerea la un alt tu, îți demonstrează că există un nucleu neschimbat, ascuns sub o piele pe a cărei hartă au fost marcate mai multe repere. De la o vârstă, nu mai spunem mare lucru despre noi, pentru că am spus mai devreme, când aveam un alt curaj și o altă deschidere față de lumea înconjurătoare.
Volumul Emanuelei Ignățoiu-Sora ne împinge, așadar, să păstrăm bucăți intacte de curiozitate, chiar dacă am pierdut sau, poate, ne-am pierdut. Într-adevăr, nimeni nu ne predă despre marea oboseală de mai târziu/ despre cum ne va cuprinde/ palmele, visurile, sexul/ despre cum creierul va fi sufocat într-o ceață perenă/ și cum în dragoste îți ascunzi tatăl cel mort. Nimeni nu-i pregătește pe copiii de clasa I pentru ceea ce va urma, fiindcă oricum nimeni n-ar ști să o facă. Viața e formată dintr-o suită de amânări, de fofilări și de automistificări ce ne ajută să continuăm, dar păstrează nu doar oboseala, ci și frumusețea.
Ne vom simți mari, adulți, realizați
și, din când în când, vom fi iar copii
trupușoare suspendate în aer,
peste care viața aruncă năvoade
iar noi vom dansa în plase de lumină & ace
ne vom strădui o vreme să le străpungem
să ne desfacem de ele
Dincolo de tensiunile existenței, trecerea timpului și îmbătrânirea nu ar trebui privite ca ceva înfricoșător, căci ele sunt firești. În loc să ne opunem, ar trebui să dansăm în plase de lumină și ace, între trecut și prezent.
Parcurgând volumul Emanuelei Ignățoiu-Sora, ajungem și noi să dansăm în plase de lumină și ace, într-o călătorie printre vârste și realități, printre amintiri și închipuiri, chiar înăuntrul nostru, de unde observăm noile semne apărute pe harta pielii.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart & elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași, a reprezentat, împreună cu două dintre colegele ei, redacția revistei la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (16 – 19 iulie 2026)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
