Învățasem deja cum să mă răzbun pe cine mă făcea prost sau întârziat. Numai așa îmi regăseam liniștea și puteam să mă joc din nou cu Asi și Babi, să ne hlizim și să ne învârtim prin cameră toți trei. Uneori mă pedepseau, dar nu-mi păsa. După ce tatăl lui Arash m-a bătut și m-a ținut în camera mea o zi și-o noapte pentru că-i fusese tăiat cu foarfeca un costum, nu mi-a mai fost frică de nicio pedeapsă. Oricum, mai rău de atât nu se putea.
A vorbi despre fragilitatea copiilor poate părea, la prima vedere, ceva comun – repetarea unor idei-clișeu menite să reamintească o observație generală despre cât de ușor pot fi răniți, descurajați sau împinși spre izolare. Este convenabil să teoretizăm despre empatie și sprijin. Totuși, când sunt în ipostaza de a se confrunta direct cu vulnerabilitatea copiilor, adulții se simt adesea copleșiți, neștiutori, se trezesc complet lipsiți de „instrumentele interioare” necesare pentru a gestiona o natură diferită de a lor, aflată în continuă metamorfoză, pe care nu o înțeleg și care li se opune. Granița dintre un spațiu protector, cel al afecțiunii, și unul al presiunii devine extrem de fină, aproape insesizabilă în viziunea copilului. Cei mari, covârșiți de propriile limite, de zgomotul neputinței de a-i înțelege pe cei mici, ajung să substituie răbdarea cu reflexe dăunătoare: comparații apăsătoare, etichete puse în grabă și judecăți care strivesc exact ceea ce ar fi trebuit ocrotit. Departe de a fi doar un martor al acestor reacții, copilul își construiește întreaga imagine despre sine exclusiv din vorbele, privirile și opiniile celor din jur, pe care le pricepe drept niște adevăruri absolute, o oglindă a identității pe care începe, treptat, să și-o asume.
Este greu de imaginat cât de adâncă și de devastatoare este durerea unui copil căruia i se repetă de către toți adulții din jur că este „prost”, fără ca el să aibă măcar idee că ar putea pune la îndoială judecata lor. În romanul Tatăl celuilalt copil, de Parinoush Saniee, această durere devine firul roșu al unei povești sfâșietoare despre tăcere, neputință și căutarea propriei voci. Prin intermediul lui Shahab, autoarea ne poartă direct în sufletul unui băiat rănit de orbirea celor mari. Trăind în umbra apăsătoare a unui frate considerat perfect, a unei surori îndrăgite de toți și purtând în spate povara de a se simți respins de propriul tată (pe care nici nu îl consideră părintele său), băiatul se retrage tot mai adânc în sine, convins că nu valorează nimic. Totuși, cartea nu rămâne doar o mărturie a suferinței lui Shahab și a mamei sale (a căror perspectivă o urmărim alternativ), ci și dovada faptului că până și un gest mic, dar autentic de iubire poate deveni începutul vindecării.
S-a lăsat tăcerea. Eram atât de uluit, că nu înțelegeam cu adevărat ce se întâmplă. Mi-era frică de privirile furioase din jurul meu. M-am uitat la mama, sperând să găsesc un sprijin, dar ea era mai îngrozită și tremura mai tare decât mine.
Băiatul își găsește refugiul într-o muțenie apăsătoare, drept unică formă de apărare și de revoltă împotriva unei lumi incapabile să-l înțeleagă, dar care îl etichetează drept prost sau întârziat. Prietenii săi imaginari – Asi și Babi – reprezintă unicul spațiu de refugiu și de nevinovăție, fiind singurele prezențe în fața cărora se simte înțeles și imun la judecata celor din jur. Fiecare încercare neîndemânatică de a comunica este anulată de criticile aspre ale celorlalți, iar un cuvânt spus timid în fața mamei declanșează o adevărată isterie colectivă. De la umilința permanentă la care este supus, glumele batjocoritoare, râsetele ce îl izolează și mai mult, până la vorbele grele ale propriului frate, ce mărturisește fără ezitare că îi este rușine cu el, Shahab alege definitiv izolarea. Nu cedează în fața jignirilor adulților, a insistențelor și nici măcar a rugăminților fierbinți ale mamei, care se agață cu disperare de ideea că fiul său ar putea fi un copil normal.
Din această izolare adâncă și din nedreptățile adunate ia naștere o nevoie aprigă de a riposta. Pentru băiat, răzbunarea devine unicul mecanism de recuperare a demnității, de conservare a propriei identități și de restabilire a iluziei unui echilibru interior. Totuși, această nevoie de redresare ajunge să depășească o revoltă obișnuită (rana e prea adâncă), suferind o mutație periculoasă. Asistăm la o trecere treptată de la acte de sabotaj material ( precum vandalizarea unei mașini sau distrugerea cu o foarfecă a unei rochii) la impulsuri violente, îndreptate direct asupra celorlalți, culminând cu dorința de a-și răni bunica sau cu gândul tulburător de a-și ucide propria soră. Aceste porniri reflectă un adevăr cutremurător: într-un mediu atât de dezumanizant, marcat de respingere și de lipsă de empatie, până și copiii își pierd orice urmă de nevinovăție, suferința lui Shahab transformându-se, inevitabil, în cruzime.
Cu cât întârziam eu să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca și cum l-aș fi jignit în mândria și bărbăția lui și i-aș fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârșit. Se uita nedumerit la mine și nu înțelegea de ce îi dăduse Dumnezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Probabil, în logica lui, un om întreg la minte n-are de ce vorbi cu cineva care nu poate să-i răspundă.
În miezul blocajelor și al traumelor protagonistului stă, în mod paradoxal, familia – un mediu care, în loc să îi ofere protecție și susținere, devine principala sursă a alienării. Asistăm la ciocnirea permanentă a unor caractere fundamental diferite, fiecare raportându-se la Shahab prin prisma propriilor proiecții, temeri și așteptări. Departe de a fi un front unit, familia se divide în ființe cu percepții contradictorii asupra băiatului, iar această lipsă de consens îi adâncește izolarea. Pentru părinți, prezența și tăcerea lui devin o oglindă în care refuză să își privească propriile limite, redefinind băiatul prin două filtre complet opuse, dar la fel de strivitoare.
Mama oscilează permanent între o afectivitate profundă și o spaimă paralizantă, neștiind cum să gestioneze fragilitatea fiului. Ea reprezintă imaginea iubirii necondiționate, dar care nu poate să găsească o formă potrivită de manifestare pentru a-și proteja cu adevărat copilul. Shahab se simte puternic atașat de aceasta, întrucât copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor, în timp ce toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților. Ea încearcă în permanență să se apropie de băiat și îi apără imaginea în fața celorlalți chiar și atunci când este evident vinovat, făcându-l să o considere o mamă mincinoasă. Aceste eforturi disperate sfârșesc însă prin a-l face să se simtă la fel de neînțeles. Atunci când Shahab rostește în fața mamei primele cuvinte, iar ea, copleșită de o bucurie necontrolată, se grăbește să le împărtășească întregii familii, reacția acesteia nu face decât să declanșeze involuntar un nou val de batjocură din partea celorlalți, transformând un pas timid într-un prilej de umilință și făcându-l pe băiat să se retragă definitiv în tăcere.
La polul opus, tatăl își percepe fiul drept cel mai mare dușman al său. Dominat de orgoliu și de teama obsesivă de a nu-și compromite imaginea publică, el refuză orice conexiune cu băiatul, provocând o ruptură definitivă în mintea acestuia: Shahab încetează să-l mai simtă ca părinte, raportându-se la el doar ca la tatăl lui Arash. Copilul îl neagă, îl privește drept o prezență constantă din viața sa, dar de care nu se simte în niciun fel atașat. Această prăpastie este adâncită și de felul în care tatăl se raportează la conexiunea cu ceilalți doi copii ai săi, în mintea protagonistului luând naștere sentimente de inferioritate și gelozie. Arash devine întruparea fiului ideal, un ,,trofeu’’ cu care părinții se mândresc și care, în esență, reprezintă tot ceea ce Shahab nu este în ochii celorlalți – un copil premiant, impecabil în societate și o sursă continuă de mândrie. La rândul ei, micuța Shadi acaparează complet atenția tatălui, venirea ei pe lume marcând începutul degradării legăturii dintre părinte și fiu. Dacă înainte Shahab își găsea siguranța la pieptul tatălui, pe care îl percepea drept locul cel mai înalt și mai frumos de unde se putea privi lumea, odată cu nașterea surorii mai mici, băiatul începe să se simtă neglijat.
Când Soudabeh Khanom a închis ușa și a stins lumina, toată durerea din lume mi-a copleșit din nou sufletul și am plâns pe înfundate. De ce nu veneau după mine?
Din cauza lipsei de afecțiune de acasă, Shahab ajunge să-și caute alinarea în orice persoană care îi oferă căldura după care tânjește. De pildă, găsit pe stradă de o familie mai în vârstă, când fuge de lângă tatăl său în timp ce așteptau la cabinetul medical, băiatul primește pentru câteva zile dragostea și atenția ce îi lipsiseră cu desăvârșire. Acești oameni îi spun cu blândețe Micul Prinț, se joacă cu el, îi arată ce înseamnă cu adevărat un cămin în care nu există răceală sau înstrăinare și ostilitate – nici între adulți (așa cum era în cazul părinților săi) și nici între copii și părinți. Totuși, în ciuda stării de bine, crezând că propria familie nu îl căuta, sentimentul de abandon se adâncește în sufletul său.
Singura care reușește să pătrundă cu adevărat în universul lui Shahab, care îl face să se simtă ascultat și înțeles rămâne bunica (de această dată, cea din partea mamei). În prezența ei, ferit de orice presiune, Shahab reușește în sfârșit să vorbească, iar aceasta, spre deosebire de mamă, tratează momentul cu naturalețe și discreție. Ea este singura ce îi poate descifra gândurile și care-l ajută să meargă la școală, crezând cu tărie în inteligența nepotului, chiar și atunci când ea era pusă la îndoială de toți ceilalți.
Cum să nu mă necăjesc? Auzi la el, ,,N-am tată, mint cei care spun că am’’. Noi alergăm în toate părțile și trudim pentru el ca niște sclavi, avem grijă să nu-l supere nimic, ne luăm de la gură și le dăm lor. Iar apoi copilul nostru se duce la școală și spune că n-are tată. ,,El nu e tatăl meu’’ – nici nu știi cât de tare doare!
Tatăl celuilalt copil rămâne un strigăt neostoit, dureros, ce avertizează asupra puterii pe care cuvintele și respingerea adulților o au în formarea sau distrugerea interiorității unui copil. Povestea lui Shahab expune prăpastia adâncă dintre rigiditatea părinților și nevoia disperată a celor mici de a fi acceptați. Romanul lui Parinoush Saniee dezvăluie un adevăr teribil – un copil aruncat în izolare poate renaște prin atenția, răbdarea și afecțiunea oferite fără rețineri, dar amprenta suferinței va rămâne adânc întipărită în identitatea sa. Rănile rezistă trecerii timpului, devenind o umbră grea ce îi vor însoți întreaga existență. În egală măsură, romanul vorbește despre o societate patriarhală, inechitabilă, cu legi dure, în care fiecare trebuie să se conformeze unui rol, iar dacă nu reușește nu există milă sau înțelegere; în care femeile sunt supuse voinței soțului și, pentru acesta, imaginea în ochii celorlalți – din care se naște onoarea – e mai importantă decât orice sentiment.
- Citește AICI și cronica romanului Cel care mă așteaptă de Parinoush Saniee!
*Ingrid Tudose, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Pictură copertă articol: Ioniță BENEA
