De câte ori în viața mea reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată? Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea niciun drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?
Existența protagonistei din romanul Cel care mă așteaptă, scris de Parinoush Saniee, se rezumă la a fi o simplă umbră a bărbaților din jurul său – o extensie ce nu este considerată nici măcar indispensabilă. Destinul lui Masumeh este decis încă de la început de tradiție și de legile religiei din societatea iraniană în care aceasta s-a născut, fără ca acesteia să i se acorde vreun drept de a alege. După dispersarea dezamăgirii generale din familie, determinate de faptul că nu s-a născut băiat, traseul tinerei a fost trasat în mod riguros, precum se întâmpla – și încă se întâmplă – tuturor femeilor ce trăiesc în state musulmane radicalizate. Prin urmare, Masumeh nu a fost privită ca o ființă, ci ca un soi de proiectil exploziv, menit să fie ținut sub control cu orice preț pentru a nu păta onoarea familiei. Violența a fost mijlocul de a o disciplina chiar și atunci când nu greșea cu nimic, iar astfel de gesturi nu erau considerate decât acte de prevenție a unor „adevărate păcate capitale”, păcate ce pot fi comise doar de femei. Propriii frați au pus înaintea sa orânduiala divină, fiind susținuți chiar de mamă și tratând-o ca pe o pe un pericol pentru că își dorea să învețe, lucru ce o făcea diferită de ei.
În astfel de cazuri, nu cred că ne mai putem referi la o voință a Domnului, a lui Khoda sau a lui Allah, indiferent cum ar fi el denumit, ci la abuz și barbarie. Acest aspect este demonstrat și de evoluția politică a statului Iran, când, în funcție de conducător și de viziunea lui, regulile ce vizau conduita femeii aflându-se într-o permanentă schimbare, existând momente de relativă libertate, repede însă anulată. De exemplu, ținuta decentă a fost reprezentată o vreme doar de rusari, iar o altă lungă perioadă de chador. A existat o dezbatere privind și nuanțele acestor veșminte – în anumite zone putând fi colorate, iar în altele, obligatoriu, negre. Nu poți să nu te întrebi cum au putut exista astfel de încercări de reformă. Atunci au fost acoperiți ochii Domnului și gesturile respective nu au mai reprezentat „păcate”? Evident, nu. Au existat doar interese socio-politice și religioase în societatea iraniană, femeia fiind, fără voia sa, mereu victimă. E înfiorător cum situația din prezent este identică celei din a doua jumătate de secol XX, dar și de dinainte, bărbații decizând cum să se îmbrace fiicele și soțiile lor, până când le e permis fetelor să meargă la școală, când au voie să iasă acestea din casă, cu cine se vor căsători, iar în unele cazuri, care le va fi data morții.
Romanul lui Parinoush Saniee ne împinge, deci, să ne gândim la toate acele fete iraniene având visuri mari, ce au fost forțate să renunțe la educație, la cele care și-au dedicat întreaga existență unei căsătorii aranjate și nefericite și la cele ce și-au pierdut viața snopite în bătaie, fără a greși fundamental cu nimic. Titlul cărții face referire tocmai la loteria aceasta a căsniciei, căci nici Masumeh nu știe cine este cel care o așteaptă. Nu știe dacă se va înțelege cu el, dacă o va respecta și o va trata ca pe o ființă umană sau dacă se va purta cu ea la fel de violent precum se purtaseră frații săi toată copilăria și adolescența. Singura certitudine e că nu-și va iubi soțul așa cum l-a iubit pe Saeid. Între cei doi a existat o dragoste puternică și inocentă, manifestată doar prin câteva priviri și câteva scrisori sincere de declarare a intențiilor. Nimic greșit. Totuși, familia fetei a considerat că ceea ce se întâmplase era foarte grav, iar atât Masumeh, cât și Saeid trebuie pedepsiți pentru necuviință și despărțiți definitiv. Atunci a avut loc prima lovitură primită de tânără din partea celor din jur – i s-a luat dreptul la iubire și dragostea a fost transformată în ceva rușinos, într-un păcat.
Probabil că întreaga existență a protagonistei ar fi fost cu mult mai ușoară și mai lipsită de suferință dacă i s-ar fi permis să se căsătorească cu cel iubit, care, teoretic, îndeplinea toate condițiile impuse, provenind dintr-o familie bună, având o carieră și intenții onorabile. Lucrurile nu au stat însă astfel, fiindcă frații săi, adepți convinși ai islamismului radical, trebuiau să-și impună autoritatea și să demonstreze, din nou, că ea nu însemna nimic, că e doar un pericol de a le dezonora familia. Nici suferința, nici boala lui Masumeh nu le-a stârnit compasiunea, găsindu-i-se un pretendent cu mult mai în vârstă, pentru a ispăși astfel vina de a se fi îndrăgostit. Ajutorul vine, în cele din urmă, dinspre amanta fratelui ei mai mare Ali, care nu dorește ca tânăra să treacă prin aceleași chinuri pe care le-a trăit ea însăși într-un mariaj aranjat, cu un bărbat mai în vârstă. Prin urmare, îl propune ca pretendent pe Hamid, un intelectual. Deși îl vede pentru prima dată în noaptea nunții și încă suferă după Saeid, pentru Masumeh, cel care o aștepta se dovedește a fi chiar agreabil. Odată cu trecerea timpului se observă însă că cei doi nu au foarte multe în comun, căci educația islamică și tradiția religioasă rigidă în care a crescut nu sunt în niciun compatibile cu țelurile activiste ale bărbatului ce militează pentru un Iran liber – țel pe care îl pune mai presus de îndatoririle sale familiale. Masumeh ajunge astfel în centrul unor divergențe de viziune, fără a mai ști în ce să se încreadă și care e cu adevărat părerea sa. Nici nu ar avea, de altfel, cum să știe, de vreme ce toți cei ce o înconjoară nu-i dau dreptul de a gândi cu propria minte, încercând să o îndoctrineze într-o direcție sau alta. Hamid începe să o judece pentru credința manifestată, în timp ce familia sa încearcă să o țină legată de tradiție.
Simpla voastră existență e un obstacol pentru mine, mă sufocați și chiar n-am chef de plânsetele unui alt copil! Trebuie să iei o decizie cât mai e timp!
Nici tânărul nu-și dorise, la rândul său, să se căsătorească, dar, spre deosebire de Masumeh, care și-a modificat radical stilul de viață pentru binele familial, el nu e dispus să facă niciun sacrificiu. Masumeh a crescut un copil, doi și apoi trei de una singură, în timp ce bărbatul continua să viseze la un ideal socialist. În fond, cât valorează o viață, chiar dacă e cea a propriului fiu, atunci când poți salva alte mii? Aceasta era gândirea lui Hamid, a unui soț impus, care nu era rău, precum alții, însă nu era cu adevărat un soț, ci un bărbat care trebuia să se însoare. Nu putem, pe de altă parte, să judecăm alegerile tânărului, căci, privind dinamica familiilor din roman și statutul femeii, ne dăm seama de necesitatea unei schimbări. Gruparea de activiști din a cărei componență făcea parte bărbatul fusese parte din viața sa încă de dinainte de căsătorie, oferindu-i un scop. Totuși, putem să judecăm acțiunile sale ulterioare, căci după ce petrece patru ani într-o închisoare politică, unde își pierde orice apetit de a trăi, iar Masumeh este cea care se zbate pentru a i-l reda, el tot nu alege viața alături de familie. Continuă să se implice în politică, deși situația era un instabilă și periculoasă, ajungând în cele din urmă să fie executat în ciuda rugăminților de a se gândi la Siamak, fiul cel mare care aduna în suflet tot mai multă ură și o furie de nedescris, la Masuud, copilul mijlociu atât de blând ce își alina întotdeauna mama, și la micuța Shirin, abia venită pe lume. Hamid decide că e mai bine să fii martir decât tată, căci a fi tată nu înseamnă a face ceva pentru țară și o viață nu valorează nimic în comparație cu milioane de alte vieți. Moartea sa nu a adus însă salvarea nimănui, el devenind doar unul dintre cei mulți care au murit pentru un Iran liber – vis ce nu a luat niciodată ființă. Nu o putem uita pe Shahrazad, atunci când ne referim la parcursul lui Hamid, femeia care o intimida pe Masumeh prin curajul cu care-și susținea idealurile politice chiar cu mai multă forță decât un bărbat, însă care i-a demonstrat că nu există nimic mai important decât familia. Shahrazad a stat în casa lor pentru o vreme și datorită lui Masuud a descoperit ce înseamnă să fii mamă și nemărginirea unei astfel de iubiri, însă Hamid, nu a reușit să-și asume rolul patern. În fond, uneori e de ajuns să petreci timp alături de fiii tăi și să-i înveți ce înseamnă o bună conduită, să-i îndepărtezi de dezinformarea generală din țară, pentru a fi parte din cei care produc schimbarea. O astfel de atitudine ca formă de protest ar fi fost poate mai utilă decât actele de eroism ce l-au condus spre moarte. Da, îl putem acuza pe Hamid, dincolo de idealurile lui nobile, de un anumit egoism. Fiindcă nu poți pretinde că ești implicat în viața civică a țării dacă nu te implici în viața propriei familii. Nu poți pretinde că vrei libertate în Iran în timp ce îți condamni soția să fie o femeie legată de casă și de creșterea copiilor.
Chiar ești o femeie mediocră, care nu înțelege valoarea revoluției și a eroilor care ne vor conduce spre libertate… Te gândești numai la tine și la mica ta ogradă.
De cealaltă parte, Masumeh a fost singură de cele mai multe ori, însă nu a lăsat acest lucru să o doboare, găsind forța de a lupta întotdeauna pentru copii, dar și pentru bărbatul la care ținea, chiar dacă nu la fel precum ținuse la Saeid. În ciuda tuturor eforturilor ei, nimic nu e de ajuns pentru familia sa, care îl regreta încă pe primul pretendent vârstnic, considerându-l pe Hamid nedemn de a le fi rudă. Deși se căsătorise, îndepărtându-se de „greșeala” tinereții, Masumeh e încă o povară pentru propriii frați – chiar dacă acum asta nu mai conta pentru ea, căci înțelesese cine este și ce poate face. Mai mult decât atât, odată cu schimbările din timpul revoluției, au apărut și schimbări în comportamentul familiei, care dorea să profite de poziția soțului său aflat în închisoare, atitudinea lor fluctuând în funcție de tabăra ce părea să fie câștigătoare. Când s-a revenit la atitudinea ostilă față de cei care doreau libertate, unul dintre frați a cerut arestarea lui Siamak, deși îi era nepot și fusese martor la suferința cu care se confruntase Masumeh în timpul detenției soțului.
Statul liber și drept pentru care tatăl tău și-a sacrificat viața nu s-a născut niciodată și sunt fericită că n-a trăit ca să vadă ce sfârșit a avut utopia lui.
Dar ce știi tu despre politică, mamă? Oricum, n-am sunat să discutăm despre asta, ci despre intențiile tale și ca să-ți spun că nu pot suporta să văd pe altcineva în locul tatălui meu!
Adevăratul martir, în sens metaforic, s-a dovedit a fi însăși Masumeh, căreia îi este refuzată fericirea și bătrână fiind. După toată suferința și eforturile depuse pentru a-și vedea împliniți copiii, ajunge să fie întrebată ce știe ea despre politică; ea, care a privit neputincioasă parcursul distructiv al lui Hamid; ea, care și-a susținut atât soțul, cât și pe prietenii lui, deși își puneau viața în pericol; ea, care a încercat de atâtea ori să-și salveze bărbatul și apoi fiul, renunțând la propriile visuri.
Singura care a apreciat-o și a susținu-o întotdeauna, dincolo de idealurile politice fundamental opuse, a fost Parvaneh, prietena din copilărie, cu care însă i-a fost interzis să mai petreacă timp de atunci. La bătrânețe, tot datorită ei reușește să reia legătura cu Saeid, cel ce nu a putut uita iubirea purtată tinerei. Dar viața și societatea au reguli clare pentru o femeie indiferent de vârsta ei. Copiii se opun, nu doresc ca altcineva să ia locul tatălui, toți trei se comportă de parcă știu mai bine decât mama lor ce își dorește și ce se cuvine, condamnând-o la singurătate și la nefericire.
Cu cât îl cunoșteam pe Saeid , cu atât îmi dădeam seama de crima pe care o comiseseră față de mine. Am fi putut deveni cuplul cel mai senin, fericit și norocos din lume.
E adevărat, existența lui Masumeh ar fi fost scutită de multă suferință și greutăți dacă nu ar fi intervenit orgoliul și egoismul propriilor frați, indiferența părinților, legile patriarhale și cele religioase. Destinul lui Masumeh condamnă, de fapt, o societate rigidă, patriarhală, în care femeile nu au dreptul de a alege. Totodată, citind romanul lui Parinoush Saniee, înțelegi că în afara libertății nu poți fi stăpân pe propriul destin. Titlul capătă acum o nouă conotație, căci cel care a așteptat-o mereu pe Masumeh a fost Saeid, chiar dacă iubirea lor nu se va putea împlini niciodată.
Romanul lui Parinoush Saniee ne poartă, așadar, printr-un Iran instabil și marcat de violență, în a doua jumătate a secolului XX. E un Iran care arată aproape neschimbat și astăzi, un Iran condamnat parcă la tăcere. Cel care mă așteaptă este o carte despre toate femeile forțate să renunțe la școală, să suporte mariaje nefericite, să fie și mame și tați simultan, despre toate femeile sacrificate în numele tradiției și al voinței masculine. Este despre lipsa de libertate și despre a duce o existență de martir fără voia ta. Despre condamnarea la supunere. Totuși, există și o altă latură: e cea care surprinde forța prieteniei, iubirea necondiționată și nevoia de a produce o schimbare în Iran, dar și în multe alte țări arabe, unde drepturile femeilor sunt aproape inexistente. În întuneric continuă să existe mereu o speranță – ca dragostea dintre Masudeh și Saeid.
- Citește AICI cronica unui alt volum de Parinoush Saniee, Tatăl celuilalt copil.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor ALECART, este elevă în clasa a XII-a, filo, una dintre cele două clase Alecart de filologie de la Colegiul Național Iași.
grafică copertă articol: Ioniță Benea
