Ieri am notat o amintire: unul dintre prizonierii din baraca noastră a murit iarna. M-au pus să-l târăsc până la groapa comună, unde se abandonau cadavrele până se topea gheața și venea un buldozer să le îngroape. Dar am decis să-i fac un mormânt adevărat. Poate pentru că, într-o zi, mi-a vorbit despre mama lui… Memoria mă lasă, și totuși îmi amintesc fiecare clipă din acea dimineață de decembrie, zăpada căzând peste un pământ mai tare decât piatra. Nu mă gândeam la grozăvia prin care treceam. Era vorba de acel camarad mort, a cărui poveste o auzeam în mine… Fiindcă am încălcat ordinul și i-am săpat mormântul, m-au băgat o săptămână la izolare, într-o celulă pe care o numeau „Polul Nord”. Dar acolo m-am simțit fericit… Mă gândeam la crucea pe care o făcusem din două crengi. Nicio dictatură nu putea distruge momentul acela…
O carte greu de dus prin adevărurile dureroase pe care Makine nu ezită să le pună în fața cititorului, ciocnind prejudecăți și constructele sociale, politice, ideologice de ceea ce presupune a trăi, a fi prins în rătăcirile timpul tău, zdrobit de ele, a te zvârcoli și a încerca să mergi înainte fără a abdica de la singurele lucruri ce nu-ți pot fi luate: demnitatea de a rămâne om, solidaritatea cu aproapele, adevărul inimii, nu interesul imediat sau vertijul unui spectacol cu păpușari ce se dovedesc criminali. Prizonierul visului stacojiu e un roman despre oameni și despre ideologii, despre Vest și despre Est, despre visuri și cum se naște apartenența la o cauză, despre utopia comunistă și uriașul mecanism de teroare din spatele ei, despre lașitățile, oportunismul, trădările Occidentului, despre nebunia istoriei și destine frânte. Despre disprețul superior al unora și capacitatea de a răbda a altora, despre cum, indiferent unde te afli, în Vest sau în Est, există o mașinărie gata să frângă și să înghită omul. Să depersonalizeze, să anuleze orice discernământ, să uniformizeze, să-l pună în slujba unei cauze. Vânzându-i o iluzie. Îngenunchindu-l. Promițându-i ceva ce se dovedește la fel de fals ca un decor de mucava. Între acolo și aici, între Paris și Moscova, între capitalism și comunism formele depersonalizării diferă, însă omul e la fel de insignifiant pentru sistem. Pierdut în iluzia că e stăpânul propriilor acțiuni, dar sclav al unui confort ce-i cere totul, întreținându-i egoul că s-a aflat de partea bună a istoriei sau zdrobit de realitatea din spatele utopiei egalitariste, de coșmarul sângeros al unor tirani. Prizonierul visului stacojiu e, totodată, un elogiu adus umanului, sufletului rănit, vieților mici, strivite fără milă, tuturor celor în care crește un soi de încăpățânare de a rămâne în picioare, de a vedea în cei de lângă ei umbra frumuseții, de a ieși în întâmpinarea lumii cu smerenie și bunătate, căutând vindecarea – mereu precară -, lovindu-se permanent de realitate, de un rău ce nu ostoiește să producă noi monștri și monstruozități.
În seara aceea au înțeles că, într-un fel, erau deja morți – da, morți pentru ceilalți – și că acel moment se întindea dincolo de viața lor, un nou început fragil în care nimic nu trebuia să mai fie ca înainte.
Un bărbat eliberat din lagăr, bătut cu sălbăticie, rătăcind printre nămeți cu privirea goală și memoria ce scoate din când în când la suprafață imagini care nu pot fi ale unei realități trăite – nu pentru el, Matvei Belov. Sunt crâmpeie ca niște străfulgerări, singurele puncte luminoase de care un creier în derivă, cu o memorie făcută fărâme și un trup în ruină se pot agăța. Un abajur albastru, soba de fontă, un chip aplecat în penumbră, țăcănitul unei mașini de cusut. Nimic nu se leagă de ceea ce știe, de ceea ce este acum. Nici fantoma pe care o zărește uneori, un dublu ciudat, părând a-l pândi din desișuri, a-l împinge înainte pe acest drum alb printr-o pădure înghețată, la fel de albă – o călăuză de care se teme și de care se simte, fără să vrea, legat. Așa arată pentru acest bărbat libertatea. I s-a dat permisiunea de a începe o viață nouă. Printre umbre, sfârșeală și pâlpâiri a ceva ce nu știe încotro îl va purta, el înțelege că tot ceea ce are e această realitate, prezentul, înaintarea continuă spre locul în care i s-a dat voie să trăiască. Singura lui certitudine – pădurea ce se întindea până la Marea Albă. Da, o întindere înghețată, precum ștergerea memoriei sale. Ispita renunțării, dorința de a nu mai lupta, de a se lăsa pradă frumuseții reci a morții se dovedesc mai slabe decât instinctul supraviețuirii. Deprins în lagăr, la minus patruzeci de grade, atunci când apropierea de celălalt însemna căldura unui trunchi de copac doborât peste care s-a oprit o clipă palma tovarășului de suferință. Exersat apoi în război, când omul nu însemna altceva decât o mașinărie ce provoacă moartea. Sau poate e viața ce se agață, sălbatică, de el. Care nu vrea să-i dea drumul. Care îl poartă către o colibă din care iese o urmă de fum. Într-un fost cătun numit Turok, lângă o femeie. Aduși împreună, la marginea neantului, de căldură, de tăcerea ce se țese luminoasă, de gestul de bunătate față de un străin rătăcit. Doi necunoscuți. Doi oameni foarte singuri.
În scurtul răgaz în care doi oameni s-au întâlnit și urmează să se despartă pentru totdeauna, zgomotul unor bocanci cu ținte și huruitul unei mașini ce ar putea căuta un evadat – atât de cunoscute lui Belov – rup firavul echilibru al unui moment în care normalitatea ar putea fi întrezărită. Un necunoscut protejat de o femeie. În rânduiala regăsită a omenescului, doi bărbați vin și își impun cu forța dreptul de a poseda un trup. Frica celui ce știe că trebuie să rămână ascuns. Încercarea de a-și adormi conștiința în timp ce privește cum este luat ceea ce femeia nu vrea să dea. Apoi, omul din trupul dărâmat, care știe foarte bine ce înseamnă cruzimea semenilor, se trezește brusc când palma unuia lovește obrazul Dașkăi. Al celei care l-a primit în casa și la masa ei. Alături de care a împărțit o tăcere în care cuvintele au devenit de prisos. A o apăra pe Dașka e pentru Belov opusul oricărui instinct de supraviețuire, dar devine singura formă de a fi el însuși, de a rămâne om. De a salva bunătatea, de a proteja o frumusețe, o puritate, o ordine abia presimțite în albul neclintit al zăpezii ce l-a adus la ea, regăsite acum într-o străfulgerare. Nicio ezitare a în a ucide cele două brute. Niciun tremur. Viața celor doi bărbați sau viața lor, asta știe. Boala grea aduce apoi cu sine pâlpâirea amintirilor. Trezirea înseamnă adevărata întâlnire. Dintre un bărbat cu viața zdrobită și o femeie cu viața zdrobită. Dintre un bărbat ce a fost prins și strivit în absurditatea unui timp ieșit din țâțâni și o femeie al cărei trup a fost tranzacționat cu indiferența specifică vremurilor. Dintre doi oameni ce nu mai așteaptă nimic. Doi morți în viață. Legați de ceea ce sunt, încercând să încropească ceva suportabil la marginea lumii. Acolo unde se află o baterie de artilerie antiaeriană care trebuie păzită de nu se știe cine. Războiul se terminase de mult, totul e uitare. Viața lor începea să se cicatrizeze încetul cu încetul, după cea care nu reușise să-i ucidă. Acum aveau ramurile înghețate ale micului arțar, tăcerea casei lor, mirosul focului. Aveau acel timp aproape încremenit, în care puteau, în sfârșit, să trăiască. În acest nicăieri menit să le vindece rănile. E sfârșitul anului 1957.
Filmul lui va reda privirea pe care Occidentul o aruncă asupra comunismului muribund. Acest monstru a provocat prea multă teamă în „lumea liberă”, așa că trebuie să plătească pentru lunga teroare îndurată de oamenii civilizați.
Occidentul vrea să înțeleagă. Occidentul vrea să denunțe. Occidentul are nevoie de documentare. Utopia comunistă s-a făcut cu oameni care au crezut în ea. Stas nu simte decât dispreț pentru acești „înșelați ai istoriei”. Niște smintiți ce au căzut în capcana vremurilor. Care și-au meritat soarta. Care trebuie văzuți și arătați cu degetul. Față de care nu poți manifesta înțelegere. Au ales. Au plecat din lumea liberă de bunăvoie și au ajuns să trăiască pe propria pielea monstruozitatea. Francezul uită că și mințile multora dintre conaționalii lui fuseseră aprinse de aceeași flacără roșie. Acum, odată ce colosul a dispărut, disprețul se poate manifesta liber. Vieți devenite invizibile – și rizibile – într-o Rusie nouă care râde de acești visători sacrificați. Față de adevărul omenesc al fiecărui astfel de supraviețuitor nu există niciun fel de înțelegere. Epavele care au devenit sunt doar material pentru a documenta nebunia. La câțiva kilometri de Arhanghelsk, aproape de Marea Albă, în cătunul Rovnoe, trăiește un „caz-limită”. Stas vrea să spună povestea acestui bărbat. Dar în coliba unde intră, o femeie își scuipă disprețul față de ceea ce fac. Față de ceea ce cred că știu. Față de meschinăria lor. Față de prostia și autosuficiența lor. Câteva cuvinte în franceză scurtcircuitează totul: femeia le înțelege și le vorbește limba. Fugind, îl lasă în urmă pe unul dintre ei, cel care se simțise de la început prins în suferința unor oameni a căror viață (mutilată de mașinăria sovietică odată ce au fost orbiți de promisiunile visului stacojiu) este pe punctul de a cădea în uitare. Când va pleca din Rovnoe, acesta va lua cu sine caietele în care Lucien Baert, devenit Matvei Belov, apoi din nou Lucien Baert și Matvei Belov, și-a scris viața. Mărturisirea-mărturie a unui om. Mort între timp pentru a putea salva ceva din fragila normalitate a lumii în care treizeci de suflete nu vor decât să fie lăsate să trăiască. Așa cum au învățat, așa cum știu. Mort pentru a-și apăra încă o dată femeia alături de care a trăit, pe care a părăsit-o, la care s-a întors. Singura lume care pentru el e inteligibilă. Care îi ține pe toți în picioare. Acum lovită de o sălbăticie pe care anii staliniști nu o cunoscuseră. De o nouă brutalitate. A unui capitalism în care nu omul, ci puterea, egoismul primar sfârtecă nemilos totul.
Spus în altă limbă, trecutul pare să doară mai puțin.
Un tânăr muncitor francez. Imun la vocile denunțând realitatea din spatele utopiei sovietice, căci realitatea pe care o cunoaște îl revoltă: e un drum închis, la capătul căruia nu se află nimic. Visul stacojiu pare o promisiune viabilă. În 1939 pornește cu o delegație de muncitori francezi să descopere paradisul pe care Stalin l-a făcut real. O vreme fantasmele persistă, atent întreținute de uriașul mecanism de propagandă sovietic, de lozincile expuse pretutindeni, de discursurile despre depășirea producției și planul cincinal. O butaforie perfect orchestrată. Pentru tânărul care învățase rusa din poemele lui Gorki ceva începe însă să se clatine în decorurile montate minuțios: Fiecare afirmație e susținută de doctrina marxist-leninistă și de rolul conducător al Comitetului Central al Partidului. Hainele acestor colhoznici sunt curate și bine croite, fețele lor iradiază optimism. Dar vocile… Da, tonul e cel care trădează fisura – o sinceritate mult prea jucată. Și chipul unei bătrâne cu ochii goi, indiferentă la „actorii” ce pun în scenă, pentru privirea oarbă ai Occidentului, stupida mascaradă a fericirii posibile. Totuși, visul e mai puternic și întoarcerea acasă pentru a continua lupta în numele lui încă e posibilă. Întâmplarea însă face ca tovarășul Baert să fie „uitat” pe peronul unei gări. Întâmplarea dau decizia celui care are în grijă delegația franceză. Comuniștii francezi nu au nevoie de cineva care e pe punctul de a se trezi din somn. Lucien Baert devine astfel un spion care colectează informații despre obiective industriale, trimis în misiune de o putere inamică. Mașinăria s-a pus în mișcare: un simulacru de proces, opt ani într-un lagăr din nordul Uralilor, posibilitatea de a-și micșora pedeapsa luptând împotriva Germaniei naziste, prizonieratul, un nou proces de trădare, o sentință și un alt lagăr.
„Adevărata nebunie”, își spune el, „e ușurința cu care ceilalți te lasă să cazi”.
Aceasta este materia romanului lui Andreï Makine. Viața unui om care s-a aflat mereu de partea greșită a istoriei. Viața unui bărbat zdrobit. A celui ce i se permite întoarcerea printre semeni, departe de marile orașe. Cu memoria țăndări și o nouă identitate, cea a lui Matvei Belov. Cel care îi cere să devină el însuși, în caz că nu va supraviețui. Fiindcă pedeapsa lui fusese răscumpărată de lunile petrecute pe front, ucigând oameni. E multă suferință în paginile ce recuperează fragmentar experiența lagărelor și ororile războiului. E crâncenă această zdrobire a tot ceea ce e omenesc în cei slabi, în cei prinși în capcana istoriei. Absurdul și nedreptatea par a fi singurele constante. Totuși, ceea ce va păstra memoria lui Matvei Belov e imaginea camaraderiei întru suferință. Acele gesturi salvatoare, privirea înțelegătoare, tăcerea aspră, un crâmpei destăinuit din viața de altădată, un braț întins, un mort îngropat omenește, o revoltă strigată în cor, chiar dacă rapid înecată în sânge, un surâs printre cuvintele ce anunțau durerea colectivă la moartea lui Stalin, strălucirea zăpezii pe ramurile unui arțar, liniștea de după un bombardament. Dar toate acestea se vor sedimenta în el după ce Matvei Belov va redeveni Lucien Baert și se va întoarce într-o Franță ce e gata să preamărească întoarcerea unui erou din lagărul comunist. Un erou care nu are nimic de-a face cu bărbatul ce a trăit atâția ani departe, care a cunoscut atâtea pierderi, are atâtea răni și care a întâlnit-o pe Dașka. E o piele strâmtă, pe care o simte străină. Pe care o acceptase cu gândul la o mamă lăsată într-un orășel francez. O mamă moartă de mult, într-un bombardament din Al Doilea Război. Povestea acestui nou Lucien Baert se scrie cu contribuția lui, dar în absența adevărului trăit. Pentru că Occidentul nu vrea decât să i se confirme ceea ce deja crede că știe, să arate triumful opțiunii capitaliste. E o poveste în care imaginea e tot ce contează, fără nuanțe, în alb și negru, ce-l transformă în personajul pe care ceilalți au ales să-l vadă în el. Și îl alienează treptat. În egală măsură ca viața pe care o descoperă pretutindeni în jurul său, alături de Julia și de prietenii ei, în apartamentele pariziene, la televiziuni, în articolele cerute, în noul spectacol pe care nu-l înțelege, dar încearcă din răsputeri să-l joace. Succesul e ademenitor, la fel și admirația celorlalți. Cu condiția să știi să pui accentele pe doctrina la modă, pe ceea ce vrea acum să audă această țară liberă și lipsită de complexe. O Franță care uită, care învață să fie o supraviețuitoare. O lume în care fiecare aleargă după ceva: o cauză de care să se agațe, o libertate fluturată ca stindard, bunăstare și confort, măști numai bune să ascundă alienarea și vidul. Un spectacol ce pare să nu ajungă nicicând la final. În care e la fel de multă violență și nonsens ca oriunde altundeva, unde nu omul, ci mașinăria triumfă. Dar metodele sunt diferite. I se pare ciudat cine a devenit el în anii petrecuți în Franța – un fel de umbră rătăcită în modernitate. Acum uitarea vine nu ca urmare a bocancilor cu ținte care strivesc fără milă capul unui prizonier, al unui dușman al poporului, ci e provocată de absența oricărui sens, de felul în care nimic nu are consistență, de modele care fac din toți ceilalți pioni într-un joc grotesc, de felul în care totul e aruncat la lada de gunoi a istoriei, împroșcat de ridicol, înconjurat de autosuficiență. Viața mea adevărată – încep să o uit. Pragmatismul Juliei ar putea fi salvator: Uită că ai uitat, dar el nu mai este posibil pentru acest bărbat care nu se mai ascunde în spatele niciunei orbiri. Ceea ce în ochii tuturor e nebunie este, în realitate, strigătul disperat al celui care vede cum adevărul e îngropat sub sloganuri și omul dispare în burta unei mașinării monstruoase. La fel de impersonală ca cealaltă.
O secure sparge gheața pe suprafața unui lac. Un ochi de apă, unde vor veni păsările rănite care, toamna, n-au mai putut pleca din această regiune a nordului.
Când va evada spre singurul adăpost pe care-l cunoaște, Lucien Baert e un bărbat fără iluzii, care nu mai așteaptă nimic. Astăzi, țelul e simplu: să vadă cu ochii lui că din trecut nu mai dăinuie nimic. Strigat pe numele aproape uitat, Matvei, după șapte ani care în Rovnoe nu par a fi însemnat nimic, el crede că va putea reface ceea ce a pierdut. Lângă Daria și lângă oamenii aceștia uitați de toți în taigaua înghețată. Numai că timpul nu se îndură nici de oameni, nici de viețile lor și mușcă adânc odată cu destrămarea colosului de odinioară. Pentru a salva ceea ce nimeni nu poate salva din fața acestei noi barbarii dezlănțuite peste lume, Matvei alege să lupte. Aflându-se încă o dată de partea greșită a istoriei. Dar făcând ceea ce știe că se cuvine făcut. În numele aceleiași credințe în om. În iubire. În bunătate. În viața care, deși nu cunoaște mila, e dureros de frumoasă. Pentru acei oameni-păsări răniți care s-au rătăcit și nu au avut unde să plece. Pentru tot ceea ce a cunoscut și a trăit alături de ei. Printre oameni care au rămas oameni în ciuda spectacolului derizoriu și a coșmarului în care au fost aruncați, în ciuda cruzimii și a absurdității.
Umanitatea a trăit milenii întregi încercând să se țină vertical. Dumnezeu, cer, ierarhii – de la rege la ultimul om din popor, chiar și în josul scării sociale, toți își păstrau demnitatea. […] Or, de puțin timp, verticala s-a aplatizat într-o magmă vâscoasă unde totul e permis.
În Prizonierul visului stacojiu, Andreï Makine denunță deopotrivă Estul și Vestul. Analizează lucid toate „–ismele” unui secol în care lipsa de discernământ a devenit normă și omul a uitat să mai fie om. O face însă punând mereu în prim-plan ceea ce simte că trebuie protejat: fragilitatea omenească, conștiința demnă, inima rănită.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
