Gânduri pe marginea unui spectacol-manifest. Pro Belarusia. Și noi am putea fi ca voi.

Mie nu-mi place teatrul. Nu m-a atras niciodată. E o prostie. O mizerie.

Primele cuvinte ale „ultimului dictator al Europei” în Insultați. Belarus(ia), în cadrul proiectului Belarus(sia) Worldwide Reading Project, menit să facă auzite și cunoscute evenimentele din Belarus. O oglindă a ceea ce se întâmplă și care arată că împăratul e gol nu poate să placă. Pentru mine, o piesă de teatru-lectură – pentru alții, realitatea imposibil de ignorat a ultimelor trei luni. Iar când vine vorba despre un astfel de subiect, o parte din mine nu se poate opri din a se detașa de teatru ca artă și de a privi faptele în față, de a mă întreba, câți pași ne-au despărțit și pe noi de așa ceva? Așadar, un act necesar și curajos care nu doar că exprimă adevărul uman al unor oameni care se confruntă cu un sistem ce încă rezistă, dar care e menit să trezească în noi toți, spectatori ai dramei un popor, conștiința.

Mă gândeam, aflată la prima experiență de teatru-lectură, că punerea în scenă va diminua impactul pe care l-a avut piesa când am citit-o. Evident, m-am înșelat. Actorii au adus la viață tumultul, răzvrătirea, dorința de dreptate, punând în umbră lectura pe cont propriu care rămâne zguduitoare, dar incompletă. Vocea, prezența scenică a actorilor, decorul au umplut golurile, au potențat tensiunea, au făcut lașitățile, neputințele să palpite, revolta să dobândească consistență, totul să devină viu și adevărat sub ochii spectatorilor.

În Insultați. Belarus(ia), glasurile alternează între monologul interior și replicile cu alte personaje; personajele vorbesc unele după altele despre subiecte diferite, clamează, explică, își caută dreptatea, nu lasă spectatorul să se detașeze de un subiect pentru a trece la un altul. Toate sunt legate, se influențează reciproc, fuzionează.

Și fiecare este afectat până la urmă.

M-a sunat sora mea din Borisov. Zice că băiatul ei a dispărut. Nikita. E lăcătuș. Eu le-am zis că n-au ce să caute pe străzi în vremurile astea. Uite, fiica mea, Alinka, stă acasă, citește. E cuminte. Nu-mi face probleme.

În stânga, Neînțelesul, Tânărul, Bătrânul. În dreapta, Novicea, Pozitiva, Mortul. La mijloc, lângă urnă (plasată și ea, strategic, în partea stângă), Moralista. Fiecare cu o mentalitate aparte, conturată de experiențele de viață, de credințe, de dorințe sustrase din realitatea imediată a scriitorului și a poporului belarus. Fiecare având motivul său de a acționa într-un anumit fel.

9 august. Ziua în care Neînțelesul trebuia să aibă nunta, nuntă pentru care Pozitiva își cumpărase o rochie atât de scumpă și de frumoasă. M-am întrebat dacă toate aceste legături dintre personaje nu sunt prea dramatice, prea evidente – dar ce rămâne evident este că mereu alegi o parte, chiar și când nu vrei să o faci. Și să alegi o parte mereu strică relații. Mereu le ajută pe altele. Și, poate, ajută să realizezi că ai ales greșit.

De ce e în stare un om în numele iubirii? Dar al urii?

Am intuit răspunsul la final. Să își scoată ochelarii VR doar pentru a cere să pornească iar Internetul și să țină o pușcă în mână. Să se întoarcă împotriva unui sistem din care a făcut activ parte până aproape de pensie. De ce nu ar fi în stare?

La început, unghiile roșu cu alb. La sfârșit, rochia. Și tricourile. Noul Belarus încape în șase metri pătrați.

În timp ce aplauzele încetau, un ultim gând: poate chiar ar fi fost mai benefică o țară a „Cailor”. Atunci poate nu ar mai fi suferit nimeni, nu ar mai fi murit nimeni. Poate nu pe străzi. Dar în celule, în săli de sport, da. Măcar așa se vede. Măcar așa se știe. Măcar așa se poate schimba ceva.

INSULTAȚI. BELARUS(IA) de Andrei Kureichik, spectacol-lectură în cadrul proiectelor„Belarus(ia) ̶ Lecturi la nivel mondial” –Belarus(sia) Worldwide Reading Project) și LECTURI³. traducere: Raluca Rădulescu /regie: Radu Ghilaș/distribuție: Călin Chirilă, Haruna Condurache, Doina Deleanu, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Dumitru Georgescu