sau cum a fost (re)creată lumea (noastră) în cinci zile
Ne-am propus să vă povestim cum a creat Dumnezeu lumea. Știu, ne veți spune că am uitat să menționăm durata în care întreagul univers a fost conceput – șase zile plus una în care Dumnezeu s-a odihnit. Cum v-ați simți însă dacă v-am spune că timpul a fost condensat, ca un șervețel de hârtie, și că lumea a fost creată în doar… CINCI zile? Nu vă grăbiți să rupeți caietul de religie în două și să nu cumva să credeți, după această introducere, că ați trăit toată viața într-o minciună. Noi vă spunem doar ce a făcut FILIT, adică Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, cu lumea noastră. Acum sigur veți dori să interveniți din nou, veți fi surprinși, veți sări de mai multe ori într-un picior și nu ne veți crede. Dar ascultați: cum ați putea spune că cel mai important festival din sud-estul Europei – prin numărul și importanța scriitorilor și a evenimentelor organizate, prin expozițiile sau momentele muzicale care au însoțit în toate zilele festivalului întâlnirile noastre cu autorii, prin abordarea a nenumărate subiecte (războaie, vinovăție, personalitatea lui Michelangelo, memoria unei colectivități, legătura dintre noi și niște mere căzute din cer, poezii care „urlă“ scrise de poeți tăcuți, viața unor oameni îmbrăcați în trening ș.a.m.d) – nu pot să recreeze întreg Pământul în doar 5 zile prin care am navigat ca un stickman cu ajutorul unor cărți și al unor oameni extraordinari?
Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi. (Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman)
(ziua în care n-am prins loc pe scaun, am ajuns prea târziu, dar am învățat lecția în zilele următoare când am venit cu aproape o oră mai devreme…)
Prima zi din cadrul festivalului ne-a pus față în față cu două războaie: cel transpus de Samar Yazbek în Fata care nu se putea opri din mers, unde autoarea prezintă o lume în care tăcerea este și ea un mod de a te exprima, de a protesta, o lume măcinată de oroare și bombe care distrug totul, și cel despre care au vorbit Cătălina Stanislav și Răzvan Andrei, doi tineri poeți care au povestit despre confruntarea dintre poezia contemporană din România și prăpastia care ține de vocabularul care nu este adaptat curentelor contemporane, cărțile de teorie care sunt mult în urmă față de poezie, autori ai secolului al XIX-lea care în facultățile din România, pentru studenți, sunt contemporani și femei care simt atât de multă rușine atunci când sunt poete.
Avem nevoie de uitare pentru a nu crede că specia umană este una fără principii. – Samar Yazbek
Alături de Samar Yazbek am descoperit-o pe Rima, fata care poate avea orice vârstă, care își dorea să călătorească cu mintea, nu cu picioarele și am ajuns să discutăm despre importanța cuvântului, despre încredere, despre fascinația pe care povestea Rimei ne-a provocat-o. O parte din existența cuvintelor și a literaturii are o legătură profundă cu viitorul și cu construirea lui. După ce autoarea ne-a vorbit despre poveștile care devin o metodă de a alunga frica și despre Rima care nu vorbește, muțenia ei fiind chiar imaginea adâncirii în tăcere a oamenilor, după ce am aflat cât de dificil a fost să scrie această carte, chiar în timpul bombardamentelor asupra Damascului, am discutat despre formele minciunii și despre cum aceasta se înfășoară în jurul sufletului omului și ne face să amuțim. Într-o direcție diferită s-a îndreptat Goran Vojnovi care în discuția provocată de romanul Smochinul, ne-a atras atenția asupra identității și a nevoii, în anumite situații, de a lăsa în urmă trecutul. În literatură, putem găsi răspunsul doar în întrebări, a spus el, așadar, nu în ceea ce cred personajele sau autorul lor.
O să îți spun „e ok, o să fie bine”/ dar nu pot să fiu sinceră când zic „e ok o să fie bine”/ pentru că eu am nevoie să aud asta. – Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe
A venit și momentul primei întâlniri „Scriitori în Centru”, cea care i-a avut ca invitați pe Cătălina Stanislav – autoarea volumului de versuri Nu mă întrerupe – și pe Răzvan Andrei – Jazz pentru iguane, Raport către Walt Whitman -, întâlnire în cadrul căreia au fost abordate o mulțime de teme legate de poezia contemporană. Să dea Domnul să câștige cineva de aici Premiul Nobel […] ar trage toată literatura înainte, a spus la un moment dat Răzvan Andrei, în timp ce oferea un răspuns la întrebarea cât de aliniată este poezia care se scrie în România cu ceea ce se scrie în străinătate. Și dacă în cazul Cătălinei Stanislav am descoperit presiunea, dar și convingerea că s-ar simți impostoare dacă aș scrie despre ceva ce nu m-a afectat în mod direct, Răzvan Andrei a spus că trebuie să găsești o comunitate în mijlocul căreia să citești și de acolo totul este posibil.
Pe lângă întâlnirile propriu-zise la care am fost, prima zi de FILIT a venit cu câteva surprize… pentru profesoara noastră de muzică. Pentru a o înțelege mai bine, imaginați-vă un cârd de douăzeci și unu de elevi de clasa a șaptea care vă întreabă dacă pot lipsi de la oră pentru a ajunge la o prezentare de carte, organizată de unul dintre colegii voștri, coleg care nu a apucat să vă vorbească despre acest „amănunt”. Sau imaginați-vă că intrați într-o clasă în care vă așteptau… opt elevi. Hmm, nu cred că toți vor ajunge la întâlnire…, a spus doamna profesoară. Dar s-a înșelat. Am fost la FILIT și am primit absent, asta e!
În ziua a doua a festivalului, a urmat întâlnirea cu Manuel Vilas, clar printre preferații noștri, pentru că a fost un povestitor desăvârșit. De exemplu, scriitorul din Spania ne-a făcut să privim cu alți ochi nu doar amintirile evocate de el sau propriile amintiri, ci și o simplă sticlă de apă care i-a servit ca pretext al expunerii unei idei. Ar trebui să reîncepem să vedem lucrurile. Dacă mă uit la aceasta sticlă pot vedea un designer care s-a chinuit să conceapă această sticlă, văd un chimist care analizează apa timp de multe ceasuri, văd o mulțime de muncitori care se chinuie să ambaleze sticla, văd aceste sticle care sunt plimbate în camioane, apoi traversează România și acum am una dintre ele în mână. A privi înseamnă să te interesezi de ceea ce vezi, să ieși din tine însuți și să privești cu atenție tot ce e în jurul tău, a spus el.
Apoi, alături de Narine Abgarian, am aflat că pentru armeni Dumnezeu este „umbrela” care îi apără de ploi și de necazuri și că el a făcut la un moment dat să cadă din cer trei mere, unul pentru cel care a ascultat, altul pentru cel ce a povestit și ultimul, pentru cel care duce mai departe povestea. În față, lângă romanul domniei sale zâmbeau trei mere roșii. Și m-am întrebat dacă și cel care a împărțit fructele a păstrat un măr pentru sine… Oare Dumnezeu mănâncă mere?
Societatea ne face să uităm cuvântul <<libertate>>. – Boualem Sansal
Tema întâlnirii din cea de a treia zi de FILIT cu scriitorul algerian Boualem Sansal a fost relația dintre cuvânt și manipulare, cuvânt și gândire, cuvânt și literatură. Am învățat să gândim și cu inima, am asistat la o prelegere despre conexiunile care se creează în creier după învățarea unui nou cuvânt, dar, cel mai important, am reușit sa avem un dialog cu un om care ne-a plimbat printre concepte filosofice, printre evenimente istorice și care ne-a atras atenția asupra diferenței dntre istoria care se învață la școală și istoria care s-a petrecut. Astfel, am aflat și răspunsul autorului la întrebarea ce poate face literatura, dar nu poate face nici istoria, nici filosofia: Literatura are obligația de a spune adevărul, arătându-ne că subiectele abordate în școală nu sunt nici pe departe la fel de importante ca literatura.
Arta este un refugiu și ne apără uneori de realitatea crudă a vieții. – Matteo Strukul
Sâmbătă dimineața ne-am luat o cafea (să nu-i spuneți dirigintei, vă rugăm, ne-a atenționat că nu e sănătos să bem cafea, deși cei mai mulți dintre noi deja o fac!) și ne-am îndreptat spre întâlnirea cu Matteo Strukul și cu Beata Umubyeyi Mairesse și o discuție despre traumele femeilor, iubirile unui bărbat celebru, Casanova, și condiția artistului renascentist. Am descoperit alături de personajele din Toți copiii tăi risipiți greutățile prin care o femeie de culoare a trebuit să treacă: frica de a nu repeta greșelile mamei, de a nu fi prinsă în masacrul comunității tutsi, spaima de a-și pierde familia. Am devenit scriitoare pentru a-i mulțumi literaturii. Matteo Strukul ne-a împărtășit, la rândul lui, pasiunea lui față de artă și de istorie. Pentru el, Michelangelo reprezintă arta în sine, sacrificiul în numele dorinței de a crea ceva care să arate frumusețea și măreția lui Dumnezeu, de aceea arta va dura pentru totdeauna. Atmosfera a devenit degajată în momentul în care a început tirul întrebărilor. Am aflat cum literatura franceză l-a făcut pe Matteo să decidă că vrea să devină scriitor, cum orașele sunt de fapt niște teatre foarte mari și că trebuie să ne urmăm visul oricare ar fi acela. Crezi că suferința, durerea ta sunt singure în lume și după începi să citești.
Poezia bună e cea care mușcă cu sens. – Alina Vițel
Tot în ziua a patra a avut loc Zoon Poetikon care, prin participarea a trei alecartiene foarte dragi nouă – Andrada Strugaru, Ioana Tătărușanu și Alina Vițel – și a trei poeți consacrați – Anastasia Gavrilovici, Răzvan Andrei și Adela Greceanu – ne-a arătat mai multe perspective din care putem să ne apropiem de poezie. Una dintre ideile disputate intens a pornit de la imaginea unei poezii care „strigă“. În spatele unei poezii ce <<urlă>> este un poet care urlă sau un poet tăcut a fost prima provocare. E, în primul rând, reacția omului […] de a îmbrățișa lumea.[…] poetul urlă prin poezie, a răspuns Răzvan Andrei, iar Anastasia Gavrilovici a mărturisit că pentru ea poezia nu este doar starea febrilă în care simți că trebuie să scrii, ci și […] meșteșugul unui bijutier, al unui chirurg. Trebuie să recunoaștem că această întâlnire a fost una dintre favoritele noastre, deoarece am avut șansa de a descoperi ce se ascunde în spatele versurilor pe care le citim pe nerăsuflate. De exemplu, Anastasia Gavrilovici a spus că (textul) trebuie să ajungă la forma cea mai cristalizată pentru a fi poezie, că scrisul la cald aduce riscul de-a fi prea dramatic, că (un poem nelucrat) este un poem care nu te lasă să respiri când îl citești. Iată și câteva dintre gândurile uneia dintre colegele noastre, notate în jurnalul ei Filit (ne-a dat voie să tragem cu ochiul și să preluăm citatul, să știți): După ce Răzvan Andrei, poet pe care l-am descoperit cu ocazia FILIT a spus că <<Poezia mă face să suport lumea din jurul meu>>, am reușit să-l văd nu doar ca pe un autor, ci ca pe o persoană în carne și oase cu care aș putea purta o discuție despre o carte ca de la prieten la prieten. Ne-a plăcut cel mai mult spontaneitatea și sinceritatea invitaților. De exemplu, întrebată cum arată o șaibă în poezie, Adela Greceanu a spus, ușor amuzată: Îmi place cum sună. Nu știu cum arată exact o șaibă.
Acum este cazul să vă spunem și cum a ajuns clasa noastră să contribuie, fără să știe, la Întâlnirea Zoon Poetikon sau cum de am reușit să scriem, uneori, poezii pentru temele la română.
Totul a început de la proful nostru care ne-a citit câteva poezii ale unor autori contemporani prin clasa a cincea sau a șasea. Acestea au avut un puternic impact asupra noastră, lucru dovedit și de o prezentare de carte făcută de două colege din clasă la volumul lui Deniz Otay, Fotocrom Paradis. De-atunci, proful ne-a dat de scris tot felul de texte, observând pe parcurs inteligența poetică de care se pare că dăm dovadă și a început să ne recomande diferite volume de poezii. Deci, în cazul în care nu știați cum au ajuns să fie doisprezece elevi de clasa a șaptea prezenți la o astfel de întâlnire cu poeți contemporani și cum am pus noi cele mai trăsnite întrebări, acum ați aflat. De vină este inteligența noastră poetică! Și pasiunea reală pentru poezie!
Timpul a trecut rapid, iar ultima zi a festivalului a venit, de data asta fără cafea, dar cu o surpriză și mai mare: proful profului. Așteptam să înceapă întâlnirea cu Robert Șerban și Yaniv Iczkovits, curioasă ce partitură muzicală ne va încânta în curând, când aud: „Voi sunteți clasa a VII-a, nu?” de la un domn care se așezase lângă mine. „Da”, am răspuns ca la școală, apoi, intrând în vorbă, am aflat că a fost proful profului nostru de română pe când acesta era… tot în clasa a VII-a. Atunci mi-am dat seama că cel de lângă noi era chiar renumitul profesor despre care ne povestise domnul nostru de română: Când eram de vârsta voastră, îmi plăcea foarte mult matematica, dar am realizat că nu era de mine. Țin minte cum m-am chinuit o seară întreagă să rezolv o singură problemă, iar următoarea zi, când un coleg de-al meu a rezolvat-o în cinci minute, am zis că mă las de matematică, clar nu era de mine. A început toată clasa să râdă, știind cât de bine se pricepe domnul la mate. Mai târziu proful meu de română a observat un mic talent pe care îl aveam în a compune, așa că mi-a propus să merg la un concurs și încet-încet am ajuns unde sunt. Totul datorită lui. Asta a fost o poveste de mai demult, desigur. Revenind la întâlnirea cu proful profului, acesta m-a întrebat cum e Emil Munteanu ca profesor și i-am zâmbit: E un prof’ minunat. A reușit să facă multe lucruri de care alți profesori nu sunt în stare. Ne-a deschis noi perspective și ne-a adus aici, la FILIT. Am putut observa un zâmbet cuprinzându-i chipul. Știu că se simțea foarte mândru: Da, într-adevăr. El și soția lui formează o echipă imbatabilă. Am aprobat. Chiar sunt o echipă de nota 10.
Revenind la întâlnirea propriu-zisă din ultima zi de festival, ea a început cu un recital de percuție excepțional (susținut de talentații bănciliști îndrumați de un prof cool) care ne-a arătat că nu este neapărat nevoie să ai un instrument. Corpul tău, obiectele din jur sunt perfecte pentru a crea ceva extraordinar. Ne-a emoționat prezentarea lui Mihnea Ionescu la volumul lui Robert Șerban, singurul băiat care „a avut curajul” unei prezentări în fața autorilor invitați, care spunea: câteodată literatura are nevoie de o pauză, așa că se îmbracă în trening și se pune pe alergat. Printre cele trei silabe ale cuvântului „Ajutor”, prin apartamente minimaliste, printre țigări fără filtru, prin sudoarea unor oameni ce cosesc fânul, printre căni cu ceai cu ghimbir ce îți arde gâtlejul, prin glonțul ce sparge tâmple și stinge o lumânare cu picuri de sânge, prin limbaj jucăuș și întâmplări pe care le poate trăi oricine, putem simți savoarea vieții.
Literatura e un fel de schizofrenie pentru cei imersați în realitate. – Robert Șerban
Un alt lucru care ne-a plăcut la nebunie tuturor a fost dezinvoltura și carisma cu care Robert Șerban a răspuns la toate întrebările adresate. Proza pe care o scriu e ca un joc de șah cu mine însumi. […] e o euforie. De ce scriem? Scriem ca să ne facem viața impredictibilă. Poezia e ca zeama de lămâie. Ironia este un zâmbet inteligent. Zâmbesc des pentru că sunt un om trist. Iată doar câteva dintre gândurile autorului volumului Oameni în trening. Și ne-a tot depănat povești, așa cum a mărturisit că făcea și când fiul lui era mic, nu doar în timpul întâlnirii, ci și când am luat autografe și chiar după aceea. Avem până și adresa dumnealui de email, să știți! Pe de altă parte, Yaniv Iczkovits ne-a vorbit despre povestea tragică a evreilor și despre acceptarea și răzvrătirea împotriva destinului, despre cuvintele în idiș pe care le-a folosit în romanul său Fiica măcelarului, despre condiția femeii evreice în secolul al XIX-lea, despre sursele de inspirație și faptele care pot face o viață mai bună. Yaniv, am aflat noi pe parcurs, este un om al cuvintelor care știe că literatura este limba comună tuturor, că reprezintă o formă de apropiere. Scriitorul izraelian (ai cărui părinți s-au aflat și ei în sală lângă noi!) crede că trăim într-un secol în care se vorbește prea mult și, de aceea, uneori, e nevoie de o pauză, de tăcere și că literatura ne oferă tocmai mijlocul de a ne reapropia altfel de cuvinte. La un moment dat, Yaniv a spus, vorbind despre protagonista romanului său că doar o femeie poate fi destul de puternică pentru a schimba sistemul și m-am gândit că ar fi fost interesant dacă, de față, ar fi fost și Cătălina Stanislav care mărturisea în prima zi a festivalului că femeile sunt neînțelese în România și că există foarte puține poete în România care au reușit să scrie poezii și care ar putea schimba cu adevărat ceva în țară.
În loc de concluzie: FILIT-ul a fost ocazia de a afla mai multe lucruri despre literatură, de a ne apropia și mai mult de poezia contemporană, de a descoperi altfel autorii, de a-i provoca și de a-i face să zâmbească. FILIT-ul a fost mai mult decât un festival: ne-a arătat că, dacă Dumnezeu ar fi fost destul de ambițios, ar fi putut crea lumea în doar 5 zile. Cum ar fi făcut asta? Ar fi creat mai întâi pixul sau creionul, apoi hârtia… și s-ar fi apucat de scris. (Oricum sperăm ca Dumnezeu și doamna dirigintă să ne ajute să scăpăm de absențele pe care le-am făcut fugind la FILIT și la Întâlnirile Alecart, că doar noi suntem celebra clasă a VII-a de care vorbea scriitorul Florin Lăzărescu într-un interviu – am băgat și informația asta mai mult pentru profi – ați înțeles, e vorba de niște absențe….)
*Au consemnat Eva Ciobanu, Andrada Sulugiuc și Lavinia Maxim, eleve la Colegiul Național Iași.
