Mircea Eliade. Despre tinerețe și bătrânețe în Oceanografie sau problema vârstei universale

Încep prin a mă gândi bucuros și atent la posibilitatea veridicității ipotezelor pe care le poate naște mintea unui tânăr vorbind despre starea lui asumată, dar încă neînțeleasă (pentru că nu este depășită) de a fi tânăr, dar, mai ales, la abstractizarea naivă prin care mă voi intermedia cu bătrânețea. În primă fază, îmi pare un spațiu sentimental, trist și singur în care nu aș vrea să ajung, ademenitor prin odihna sa pașnică, opac prin intimitate, seducător ca un pre sau ante rai, la poarta căruia o Afrodită cu riduri adânci și veșnice să mă facă să par, în senectutea mea, aproape mai frumoasă. Acolo au zăcut și zeii o vreme, născându-se, murind și iar născându-se, pentru că și Frumosul, și Absolutul, și Eternitatea, deci acel Sacru universal al lui Eliade se ființează fie în nimicnicie, în mediocritate, în urâtul perpetuat illo tempore, deci, în Profan. Zeii au fost și ei, poate, bătrâni, iar acum stau recompuși, dar vajnici, mult deasupra unui Petru obosit și îndestulat sufletește de munca sa, în poarta raiului. Zeii sunt foști oameni, deveniți ființe, care au experimentat pentru noi starea de a fi tânăr, apoi starea de a fi bătrân, iar acum îi bate un vânt ușor în spate și pletele lor au cam albit, dar i-a condus aici dorul predestinat lor pentru adevărul incontestabil al tinereții și al tinerilor, despre care Eliade scrie în eseul lui:

Tinerețea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are întotdeauna dreptate și, totuși, este întotdeauna plată, mediocră, impotentă. Cât ești tânăr, ești ursit parcă unei inconsistențe funciare; (…) inutil te zbați, inutil gândești; nu înțelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realitățile, nu respiri viața.

Enigmaticul tinereții este cel puțin înțeles și asumat de către tânăr, pentru că este trăit. Ceea ce nu înțeleg este disjuncția, contradicția sau, în fine, paradoxul care se află în subtextul frazei căci ea are întotdeauna dreptate și, totuși, este întotdeauna plată, mediocră, impotentă și care derivă din acel totuși. Este adevărat că, la Eliade, conceptul de enigmă este cel puțin complex și eonic, în sensul în care eclipsează timpul, conștiința, spațiul și devine, poate, parte a gândirii magice pe care o teoretizează Lucian Blaga, sau chiar mitice dacă ne amintim de Sacrul și Profanul, de ritualurile religiilor sau de orice sferă a existenței primordiale pe care Eliade o populează prin filosofia sa. Însă cum poate să existe ceva sub semnul Enigmei și să fie, în același timp, plat, mediocru și impotent? Unde se decantează sau sub ce formă se camuflează curiozitatea implicită care urmează enigmaticului? Și ce îi rămâne tânărului dacă își pierde curiozitatea? Pentru mine, este incoerent să cred că tinerețea este plată, adică lipsită de variațiuni, mediocră, deci suficientă sieși (în sensul în care tinerețea ar putea fi golită de trepidația – uneori obraznică – a perspectivei maturității) și impotentă sau necreatoare. Singura justificare pe care aș putea-o aduce enunțului citat se referă la ideea deja redundantă conform căreia tinerii și tinerețea își delimitează spațiul lor autonom de existență temporară, fragil și palid în fața gratitudinii Lumii în care cu adevărat se înțelege, se ia contact și se respiră. Însă ce îi arogă maturității această autenticitate nu poate în niciun caz fi suferința sau deziluzia, adică sentimentul născut din conștientizarea eșecului, pentru că acesta este peste tot, iar ființa (în sens deopotrivă ontologic și fizic) îl întâlnește mai întâi în fază de senzație încă din stadiul embrionar. Dacă mama suferă o depresie, fătul va putea fi afectat, lui i se vor transmite prin funcții organice și psihologice suferința mamei sau încercarea și deziluzia ei posterioară în poticnirea atingerii unui echilibru. De asemenea, cum poate fi gândirea inutilă, când ea implică conștiința, analiza și înțelegerea unui fapt? În acest sens, cu atât mai mult zbaterea care o precedă este germinativă. În fapt, cât suntem tineri,  periculoasă, inutilă, dar inevitabilă este învățarea de la oamenii pe care nu îi iubim. Aici Goethe are o valabilitate nezdruncinată în (și de) timp, pentru că nu putem asuma adevăruri doar prin inoculare și fără aportul simțirii la care participă ambele părți ale procesului. Probabil că prin aceasta este superioară maturitatea, dar, mai ales, bătrânețea: cei care, îmbătrâniți fiind, au capacitatea încă de a absorbi și de a se dezvolta, uneori chiar abuziv și peste limita lor, nu au nevoie de afecțiune în cadrul asumării cognitive, pentru că tipul lor de înțelegere este deja uzat, personalizat, conservator. Bătrânul, în general, și-a consumat sau și-a potențat asumarea afectivă a unei idei (poate doar religiozitatea rămâne veșnic scufundată în dragoste), intelectul lor este, de acum, dogmatizat.

Tinerii sunt un fel de lăutari, care trag cu urechea și apoi reproduc adevărurile după ureche, dând impresia de originalitate.

Într-adevăr, noi (ce fericit e sentimentul acesta de apartenență) avem o muzică a noastră care provine dintr-o înțelegere specifică a lumii. Lăutari ne putem numi pentru că suntem ai nimănui, umblăm în timp ce cântăm și cântăm într-un mers tărăgănat, dar sigur spre bătrânețe, iar ceea ce culegem și îmbrățișăm în cale se poziționează în spațiul fragil care delimitează  mijlocul (cu urechea) de cale (după ureche). Acesta este felul prin care trăiesc și (se) creează tinerii, prin imitație. Însă orice împrumut poartă aportul celui care îl realizează. De aceea, un tânăr care va dezvolta ambiția și curajul de a scrie, involuntar o va face prin prisma lecturilor îndrăgite, a ideilor și a stilurilor întâlnite anterior. E o revenire deci la spusele lui Goethe, nu învățăm decât de la cei pe care îi iubim. Aș merge chiar mai departe, spunând că nu învățăm decât prin prisma și cu gândul la cei pe care îi iubim, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că asumarea (învățarea) se realizează fie prin creație, fie prin dragoste.

Nu e greu să sacrifici ceea ce nu ai avut încă timpul să prețuiești. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind? Ce cunoaște el din viață, ca s-o iubească?

Eliade nu greșește când afirmă că tinerii sunt indiferenți și aproape insensibili referitor la ideea morții. Am întâlnit adolescenți ce declarau profund nelucid, însă curajos, că nu i-ar deranja o moarte prematură care să intervină în jurul vârstei de cincizeci, șaizeci de ani pentru că bătrânețea este un spațiu trist al alienării și al cufundării în engrame, amnezii și anamneze. Un amestec, deci, al timpurilor, într-atât de năucitor și de năvalnic în retrospectiva sa, încât moartea nu mai pare un sacrificiu, ci doar un rău acceptat sau chiar util. Răspunsul la prima întrebare retorică ridicată stă tocmai în ceea ce ea exclude. Murind, un tânăr nu pierde acumulări ale trecutului, ci posibilități ale viitorului. La fel, cunoașterea și iubirea nu se exclud, dar nici nu se impun reciproc, astfel că dragostea de viață este îndoielnică, fluctuantă în intensitate, dar, cu siguranță, omniprezentă. Se poate ca tânărul, de multe ori orbit, uneori inconștient, acaparat metodic de orizontul maturității sale, să iubească tocmai ceea ce nu cunoaște din viață, căci de câte ori în istoria noastră, a oamenilor, nu am fost atrași, fascinați, seduși de necunoscut sau de inaccesibil? Și de câte ori nu ne-am continuat aceste sentimente atașându-le rațiunii noastre personale de a continua să trăim? La final, Eliade face referire la basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, la care meditând în diverse stadii ale maturizării personale de până acum, ajung să cred că ar trebui interpretat ca un imperativ al existenței. Cu alte cuvinte, în afară de faptul că Făt-Frumos luptă și își dorește să acceadă la tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte, titlul acesta induce clar ideea că tinerețea nu poate exista sau fi trăită fără perspectiva bătrâneții, la fel cum viața nu există în afara morții. Sunt concluzii simple, aproape naturale, care îi contrazic și descentralizează eroului la fel de firesc scopul. Există o singură vârstă, gnomică să spunem, în cadrul căreia se dezvoltă mai multe făgașe ale existenței, însă relația aceasta este extrem de interpretabilă, de nesigură, astfel că din ea rămân nu doar întrebări și dizarmonii continue, ci și următoarea concluzie care, din punct de vedere ideatic, chiar psihologic, atinge perfecțiunea și totuși nu devine, nici măcar în timp și sub presiunea schimbării, o perfecțiune rotundă, monumentală, rigidă, ea este doar un gând dus până la capăt, prin asumarea sa universală:

S-ar putea, totuși, ca și tinerețea și bătrânețea să fie numai niște destine ale vieții noastre, din care unii oameni pot evada.

Conștient și asumat în starea de tânăr sau de bătrân, viitorul aproape îți repugnă sau oricum, nu mai importă într-atât de mult și este prezent doar prin perspectiva sa. Referirea la destin și la contrazicerea sa prin evadare înseamnă, în primul rând, urmarea unui blestem iminent pentru orgoliul omului care a îndrăznit să nu se conformeze unui curs predestinat al vieții. Dar orice blestem nu va putea anula fertilitatea fericirii atinse prin împăcarea cu sinele și cu lumea. Dacă știi să faci dintr-un singur ceas și tinerețe și bătrânețe, apoi nu mai ai nici o teamă, de nici una din ele. Teama tânărului de a fi bătrân, dar dorința și aspirația spre înțelepciune și spaima bătrânului în procesul de amintire a tinereții, dar pe care nu l-ar deranja totuși să fie iarăși un Jugendliche. Ființa ideală este, într-adevăr, omul asumat în toate ipostazele vieții, deși el aparține uneia singure, omul care găsește în el resursa imaginativă sau contemplativă a celui care a fost și a celui care știe că va să vie, însă nu o epuizează nici pe una, nici pe cealaltă, își reordonează orice dezechilibru și, în fine, este bucuros de revelația că viața lui poate fi atât de universală și de ilimitată.

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Grafică de Raluca Timișescu.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.