De necrezut cât de mult rău își pot face oamenii unii altora.
Două fire narative, două povești de viață desfășurate la o distanță de doar câțiva ani una de cealaltă, ani care însă despart două lumi și ascund nenumărate traume. Acțiunea romanului lui Janice Y. K. Lee începe în 1952, când o tânără englezoaică ajunge alături de soțul ei în Hong Kong și urmărește doar un pic mai mult de un an din viața acesteia și modul în care întâlnirea cu un alt bărbat și cu trecutul acestuia, alături de evenimentele desfășurate în anii războiului și ai ocupației japoneze în regiune vor da un alt curs existenței ei. Așadar, sunt două povești atent construite, despărțite de realitatea cumplită a războiului care schimbă brusc viața tuturor, răspunzându-și una alteia, reverberând la peste zece ani distanță dinspre trecut spre prezentul personajelor, aducând la un loc oamenii de dinainte și de după invazia japoneză – aceiași oameni, și totuși alții. Un prilej de a prezenta realitățile din Hong Kong sub dominație britanică, apoi felul în care totul își pierde sensul și treptata revenire la normalitate după. Atunci când oamenii încep să înțeleagă ce s-a întâmplat, ce li s-a întâmplat, ce au ales să facă pentru a supraviețui, iar uitarea pe care o caută nu este întotdeauna posibilă. Pentru că există fapte și decizii care îi urmăresc, există încă întrebări fără răspuns, responsabilități ce trebuie asumate, dorința de revanșă și încercarea de a ascunde urmele colaborării cu regimul de la Tokyo. Pentru că au existat victime și profitori, eroi și șarlatani. Pentru că, oricât și-ar dori să uite, amintirea celor ce au murit îi bântuie pe cei care au fost martori la ceea ce s-a petrecut, iar când este vorba despre iubire, despre responsabilitate și vinovăție, despre compromis și lașitate, nimic nu este simplu și umbrele trecutului vin să zguduie temeliile doar aparent solide ale prezentului.
Ce propui să facem în timp ce japonezii cutreieră orașul și fac tot ce vor oricui vor? Sunt ca niște furnici scârboase, n-o să lase niciun locșor neatins. Ce crezi că vor face America și Olanda și scumpa ta Anglie? Ai de gând să mă ajuți? Așa, într-un picior? Trebuie să facem ceva.
Cu un aer ușor glammy, Profesoara de pian te poartă în lumea celor bogați, majoritatea englezi, puțini eurasiatici sau chinezi, a celor pentru care viața înainte de război nu înseamnă mai nimic altceva decât petreceri și invitații la cină, mondenități, un trai în care strălucirea și rafinamentul pe care îl aduc banii pot acoperi asperitățile și disfuncționalitățile, plictiseala sau lipsa de sens a vieții acestor oameni în esență snobi, dar reprezentanți ai unui imperiu care face din ei puternicii zilei. Pe acest fundal se joacă povestea de iubire dintre aparent răsfățata Trudy Liang, fiica excentrică a unui chinez extrem de bogat și a unei portugheze care a ales să dispară când fetița avea doar opt ani, și Will Truesdale, un englez abia sosit în Hong Kong, încă nepervertit de viața din colonii și străin de regulile acesteia. Invazia și apoi rapida ocupație japoneză schimbă radical totul, iar cei care până atunci cunoscuseră doar privilegii se confruntă cu o realitate pentru care nu erau în niciun fel pregătiți, cu imprevizibilul, teroarea, violența sălbatică a soldaților invadatori, privațiuni inimaginabile până atunci, foamete, mizerie și viața într-un lagăr de concentrare. Această realitate este înfățișată în pagini de un realism dur, în care detaliile surprind schimbările dramatice ale unei lumi, un declin brutal al felului anterior de a trăi, dar și modul în care se comportă oamenii față în față cu oroarea și cu nevoia de a supraviețui.
Oamenii sunt odioși uneori, nu crezi? Dacă nu vom mai fi împreună, te rog să nu te gândești la mine cu ură. Gândește-te la mine cu o inimă bună sau, dacă nu, uită-mă. Eu așa încerc să fac întotdeauna Gândește-te cu bunătate și nu judeca. Și ai grijă să cunoști toate amănuntele.
Ceea ce îi reușește foarte bine lui Janice Y. K. Lee este să dozeze raportul dintre violența și cruzimea unor gesturi abominabile făcute de reprezentanții armatei și administrației japoneze și dimensiunea psihologică a romanului, felul în care viața lui Trudy și a lui Will, alegerile lor, unele derivate din diferențele de poziție și de statut, altele din viziunea despre viață sau din modul de a fi, îi vor purta în mijlocul unui dezastru. Pe de o parte, e o radiografie a primitivismului: femei violate, copii uciși în burta mamelor, trupuri lăsate să putrezească pe străzi, baionete înfipte la întâmplare, corpuri decapitate sub impulsul băuturii, al victoriei și al superiorității panasiatice – puterea agresorului manifestată ca ură și instinct incontrolabil de a umili, de a distruge, de a se impune. Afară e cu adevărat oribil […], am văzut un bebeluș mort pe un maldăr de gunoaie. Peste tot sunt gunoaie și cadavre. Am văzut cum băteau o femeie cu bețe de bambus și o târau pe stradă ținând-o de păr. […] Au violat călugărițele și infirmierele și i-au înjunghiat cu baionetele pe doctorii care au încercat să le apere. Perspectiva e a celui care vede și trăiește oroarea, nu doar o înregistrează. Nu e doar a britanicilor, luați prin surprindere de rapiditatea atacului și de incapacitatea armatei de a rezista, a celor pentru care Japonia însemna minunata ceremonie a ceaiului și splendida artă a grădinilor, ci și a localnicilor, cei care știau despre ororile de la Nanking din timpul războiului sino-japonez și care acum văd cum totul se năruiește și orice regulă de conviețuire dispare. În același timp, raporturile de putere în dragoste, cu atât mai mult în timp de război, nu exclud dorința de a supraviețui, cinismul, mortificarea sufletească, renunțarea la principii. În numele iubirii și al vieții, fiecare alege fără a ști că nicio alegere nu este cu adevărat liberă și nu-i poate cu adevărat salva. Până când din pofta de viață și din nonconformismul în spatele cărora Trudy își ascundea vulnerabilitatea nu rămân decât un suflet istovit, un trup abrutizat și nicio urmă de încredere. Până când lui Trudy nu-i mai rămâne nicio opțiune. Am trecut prin atâtea, dar lumea s-a schimbat și nu mai sunt sigură de ceea ce sunt sau de ce îmi stă în putere. Iar Will va învăța să trăiască lăsând mereu ușa deschisă, cu gândul că, într-o zi, ea s-ar putea întoarce. Și-l va găsi acolo, așteptând-o. Și va face să dispară îndoiala legată de felul în care ceea ce a trăit a fost determinat de principii morale sau doar de frică și de neputința de a înțelege, de a accepta, de a ierta: Ceea ce îl roade e propriul lui refuz de a face un compromis și, de fapt, ceea ce zace dedesubt – o idee care nu îi dă pace, și anume, că el numește această șovăială integritate, dar că s-ar putea să fie pur și simplu lașitate.
Spaima și vinovăția, iubirea și imposibilitatea de a înțelege până la capăt ceea ce trăiește celălalt, ceea ce-i determină acțiunile, ce e sacrificiu și ce interes meschin și compromis moral îl vor urmări pe Will și după ce războiul se termină și viața intră pe făgașul unei normalități ce-și caută noile repere. Din tot ceea ce au fost împreună, sentimentul că nu a înțeles-o cu adevărat pe Trudy, că ea a fost cea puternică, cea loială, cea rănită, victimă deopotrivă a japonezilor și a trădării oamenilor la care ținea, a celor apropiați, dar, mai ales, a neputinței lui de a-i fi alături e cel mai puternic: Am fost un laș, un laș. N-am făcut nimic să o ajut pe femeia pe care o iubeam. N-am mișcat un deget. M-am ascuns în spatele a ceea ce numeam onoare.
Îi vine mai ușor să o numească pușlama și să se întoarcă în lagăr, să pozeze în victimă, să-și lingă rănile. Asta și face. Nu e o faptă cu care să se mândrească, dar numai așa poate supraviețui. Asta e în joc acum.
Ceea ce conferă forță și dramatism poveștii de iubire dintre Trudy și Will este tocmai imposibilitatea fiecăruia dintre ei de a acționa diferit, dar și a oricui altcuiva de a judeca modul în care a ales să trăiască lunile ocupației japoneze. Războiul, dincolo de absurdul, cruzimea și josnicia pe care le implică, joacă rolul de developator al unui mod mai adânc de a fi și de a acționa, în care egoismul feroce, interesul imediat, sacrificiul de sine, fricile cele mai adânci, dorința de a supraviețui sau grija pentru celălalt – în cele mai atroce forme ale lor – sunt scoase la suprafață. Pârjolind totul. Nu aveai cum să te ferești, trăiai totul pe propria piele.
În această dimensiune, a unei iubiri tragice, cu alegeri și compromisuri, cu gesturi imposibil de înțeles până la capăt, cu disperarea și pasiunea pe care o presupune situația limită în care se află cei doi, cu ferocitatea și lipsa de sens a războiului, constrângeri, mizerie și permanentă frică, Profesoara de pian amintește de poveștile tragice de iubire desfășurate pe fundalul celor două războaie mondiale, recuperate mai ales cinematografic, dar scrutarea atentă a ororii, atenția la amănuntul psihologic, la complexitatea realității sociale înfățișate conferă romanului forță și îi diminuează dimensiunea sentimentală.
Așa ajunseră la Hong Kong, care nu semăna cu nimic din ceea ce își imaginase Claire […] orașul era zgomotos, murdar și viermuia de oameni.
Janice Y. K. Lee merge însă mai departe, inserând și un al doilea fir narativ, construit în oglindă, contrapunctic, la câțiva ani de la încheierea războiului, când influența britanică revenise în Hong Kong. În ciuda societății cosmopolite, vechile rivalități între englezi și chinezi încă există, diferențele de clasă sunt vizibile, iar spectrul a ceea ce s-a întâmplat în timpul ocupației japoneze iese revanșard la suprafață pentru a clarifica cine de partea cui a fost, cine a colaborat și cum s-a îmbogățit de pe urma războiului. Prozatoarea alege să facă din Claire o tânără englezoaică de o naivitate înduioșătoare, o mic burgheză ce nu știe nimic despre viață și care nici nu visase să părăsească vreodată Anglia, speriată de oamenii și de obiceiurile pe care le-a întâlnit în luna petrecută la bordul vasului ce o purtase spre Hong Kong. E un personaj coborât parcă din universul romanelor englezești de sfârșit de secol XIX, un amestec de inocență și limitare burgheză. Dintr-o altă perspectivă, e replica feminină a lui Will Truesdale în momentul în care o întâlnește pe Trudy.
Naivitatea ei era un balsam pentru speranțele lui mutilate. La urma urmei, dragostea nu e oare o formă de narcisism?
Claire și Martin, o femeie și un bărbat aflați departe de casă, stingheri, aduși împreună mai mult de întâmplare decât de dragoste, într-o lume ce le e complet străină: Se priveau în tăcere. Adevărul este că nu se cunoșteau prea bine. Erau căsătoriți doar de patru luni. Ea acceptase pentru a scăpa de casa întunecată, de dezamăgirile, tot mai greu de suportat, ale mamei, de slujba plictisitoare. El e greoi și blând. Și cumsecade. Ceea ce urmează e previzibil și se înscrie în linia acelorași povești de dragoste cu iz romantic și un pic exotic, asupra cărora planează spectrul nefericirii. Claire îl întâlnește pe Will, de care se îndrăgostește, dar ajunge prinsă într-un complicat joc de putere, cu multe interese, secrete și răni care își au originea în timpul războiului. Relația dintre ei e o replică în altă tonalitate, aceea a zonei cenușii și derizorii, dar nu mai puțin lipsite de suferință, a ceea ce au trăit Trudy și Will. E povestea unei relații în care bovarica Claire e obligată să se maturizeze și să înțeleagă, fie și parțial, lumea compatrioților ei care trăiesc în Hong Kong și care au cunoscut sau nu războiul, realitățile sociale și regulile acestui nou spațiu, diferențele dintre felul ei limitat de a privi lumea, dintre naivitatea și sfiala inițiale și liniștea pe care o dobândește în final.
Uneori nu ai de ales. Viața merge și fără tine.
Adevărul este că nu mi-am dorit un happy-end. Și nu doar pentru că ar fi fost în dezacord cu felul în care au fost construite personajele, ci pentru că le-ar fi diminuat veridicitatea, adevărul uman. Opțiunea de a-i da o șansă lui Claire să se integreze, de data aceasta real și asumat, renunțarea la aura glammy ce învăluia viața celor privilegiați înainte de război conferă finalului o anumită forță. Și mută accentul pe dimensiunea de frescă a unei lumi surprinse în momente diferite, în care un fel de a trăi a dispărut brutal și oamenii s-au confruntat cu o altă realitate, cu lipsurile și josnicia sau încercarea de a rămâne onești, cu o istorie care le face viețile tăvălug, dar o istorie văzută nu ca mecanism abstract, ci ca o sumă de fapte pe care oamenii le fac și ale căror consecințe se răsfrâng asupra celorlalți. Pentru ca, apoi, aceiași oameni să revină la reflexele vieții anterioare și, în ciuda schimbărilor, ceea ce e putred sau demn în fiecare să continue să se manifeste. Din această perspectivă care surprinde o lume cu zvârcolirile și instinctele ei de supraviețuire, Profesoara de pian e un roman dens, în care iubirea e doar pretextul unei analize a sufletului uman și a confruntării cu propriile neputințe, dar ea, iubirea, dă măsura a ceea ce este fiecare dintre cei pârjoliți de atingerea ei.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
