Nu contează numai ce predai și modul în care predai, ci contează ca în mintea ta sa fie „instalată” o responsabilitate activă față de viitorul unor copii care n-au nicio vină că tu n-ai chef de ei, ai salariu prea mic, ai avut o zi proastă sau ți-ai dori să faci altceva în momentul respectiv. Deci, fiecare profesor întâlnit este o cărămidă pusă automat la viitoarea casă a elevului.
Înainte de a vorbi despre experiențele noastre de profesori în Finlanda, am dori să demontăm câteva mituri:
- Profesorii au salarii mari precum medicii. Fals, profesorii angajați permanent cu norma minimă de 23 de ore pe săptămână încep de la un salariu de 2.300-2.500 de euro. Medicii încep de la cel puțin 3.500 de euro.
- Copiii nu au teme. Au, doar că mult mai puține.
- La școală stai 3-4 ore pe zi și, cu toate acestea, ajungi geniu. Programul școlar durează 5-6 ore, ca în România.
- Finlanda are cel mai bun învățământ din lume. Da, probabil dacă vorbim despre învățământul primar și gimnazial, adică clasele 1-9, însă liceul și facultatea nu au același nivel de succes. Chiar și așa, „Universitatea din Helsinki”, de exemplu, este mult mai bine cotată decât orice universitate din România.
- În Finlanda nu se învață scrisul de mână și s-a renunțat la discipline. Fals!
Haideți însă să vă spunem și care sunt lucrurile adevărate și bune despre acest sistem de învățământ (poate o să scriem un articol și cu aspectele negative):
- Toți elevii au o masă caldă gratuită și rechizitele sunt asigurate tot de către școală. Doar la liceu, părinții asigură rechizitele.
- Dacă stai departe de școală, ți se pune la dispoziție un autobuz sau primești un abonament pentru transport gratuit, valabil însă de luni până vineri, de la 6.00 până la ora 18.00.
- Profesorii sunt foarte bine pregătiți, iar învățătorii au studii superioare.
- În principiu, diferențele dintre școli sunt mici. Copiii primesc aceeași pregătire la o școală de provincie ca la o școală din centrul capitalei. Sigur, unele diferențe există, dar nu sunt semnificative. Nu auzi părinți care încearcă disperat să-și trimită copiii la „Vianu” sau „Mihai Viteazul” din Helsinki, pentru că ai șansa să reușești din orice loc ai proveni.
- Toate școlile sunt foarte bine dotate. Găsești IPaduri și calculatoare pentru fiecare copil în orice școală, din orice oraș sau sat. Copiii primesc un laptop pe care îl pot lua acasă, dacă doresc, pe toată durata anului școlar. De asemenea, toți profesorii primesc, la rândul lor, un laptop. Mai mult decât atât, aceste echipamente sunt reînnoite mult mai des decât ar fi necesar. Dacă ceva ni se strică în clasă, fie că este un calculator, fie că este o tablă sau o masă, știm sigur că până la urmă vom primi ceva nou în loc.
- Faptul că școlile sunt foarte bine dotate și profesorii bine plătiți înseamnă că în învățământ se investește masiv.
- Învățământul este de calitate și umanist, bazat pe nevoile elevului, iar munca se face mai mult la școală și mai puțin acasă. Temele nu îți inundă viața și nu trebuie nici să faci meditații ca să compensezi ceea ce nu se face la școală sau ca să ai o șansă de a intra la X liceu sau Y facultate. De altfel, pentru a intra la liceu, nici nu este nevoie de examen de admitere, iar examenele care se dau în România pentru a intra în clasa a V-a sunt de neconceput în Finlanda. Primul examen serios al elevilor este Bacalaureatul.
„În Finlanda nu se dau coronițe, notele sunt confidențiale, iar părinții sunt chemați separat să vorbească cu profesorii. E drept că la sfârșitul anului se poate da o bursă, însă elevul care o primește nu are neapărat cea mai mare medie, ci, de exemplu, poate fi elevul care a avut cel mai spectaculos progres în anul respectiv sau cel care a avut o atitudine pozitivă pe tot parcursul anului.”
Povestea lui Alex
Eu mi-am dorit întotdeauna să fiu profesor. Încă de mic mă prefăceam că predau unor elevi imaginari și scriam cu o cretă virtuală pe ușa camerei mele tot felul de formule și cuvinte pe care o asistență inexistentă trebuia să și le noteze în caiete. Ulterior, am devenit propriul profesor și am învățat engleză singur, deoarece profesorul nostru din gimnaziu venea mai mult în stare de ebrietate pe la ore și nu ne învăța nimic. M-am ambiționat chiar să intru la Facultatea de Litere fără să iau meditații, spunându-le părinților că eu îmi voi preda singur engleza. Am reușit să intru la un loc fără taxă, în condițiile în care erau cam opt candidați pe un loc, însă partea proastă a acestui experiment al meu este că am o pronunție proastă în limba engleză, deoarece nu am avut un profesor care să mă corecteze atunci când studiam. De aceea, apreciez enorm faptul că în Finlanda dascălii își fac treaba în mod profesionist și copiii nu trebuie să fie autodidacți sau să-și angajeze meditatori.
În 2003, am cunoscut-o pe actuala mea soție, iar în 2005 m-am mutat în Finlanda, unde am făcut un Master în franceză. Am fost plăcut impresionat de calitatea profesorilor de la Universitatea din Helsinki și de modul total diferit de abordare pe care îl aveau în relația cu studenții.
În 2008, am început să predau româna, atât studenților finlandezi care doreau dintr-un motiv sau altul să o învețe (unul era fan Steaua București, altul voia să salveze câini, altcineva voia să-l citească pe Eliade în original etc. ), cât și elevilor români. Toți elevii au dreptul, conform legislației finlandeze, la două ore săptămânale de limbă maternă, indiferent care e ea: arabă, rusă, japoneză etc. Ulterior, m-am angajat și la Școala Europeană din Helsinki, unde predau româna copiilor românilor care lucrează pentru Uniunea Europeană. De asemenea, predau engleză, franceză și uneori chiar finlandeză într-un centru cultural pentru adulți. Ca atare, experiența mea este atipică: predau mai multe materii, în diverse școli, iar elevii mei au vârste între 5 și 80 de ani.
Prima diferență majoră față de sistemul românesc a constat în faptul că, pentru a obține aceste posturi (drept e că nu permanent), a fost suficient să arăt diploma, fără să fi fost nevoie să susțin vreun examen sau să țin o oră demonstrativă. Ba mai mult, pentru posturile de la centrul cultural am fost angajat doar trimițând un email! Niciodată nu am avut vreo inspecție la ore, de altfel, în Finlanda nu există inspectorate școlare. Nu am dat niciodată vreun examen de grad! Nu mi s-a cerut vreodată să arăt vreun plan de lecție înainte să intru la ore, cum mi se cerea în România când am fost profesor pentru scurt timp. Desigur, profesorii fac un plan de studii semestrial, însă nimănui nu-i trece prin minte să te verifice înainte de oră. Poate situația s-a schimbat în România între timp?
În Finlanda nu se dau coronițe, notele sunt confidențiale, iar părinții sunt chemați separat să vorbească cu profesorii. E drept că la sfârșitul anului se poate da o bursă, însă elevul care o primește nu are neapărat cea mai mare medie, ci, de exemplu, poate fi elevul care a avut cel mai spectaculos progres în anul respectiv sau cel care a avut o atitudine pozitivă pe tot parcursul anului. Profesorii nu primesc flori în prima zi a anului și părinții nu strâng bani ca să cumpere cadou „Doamnei”. Profesorii nu sunt invitați la niciun banchet pe banii elevilor. Asta nu înseamnă că nu putem primi niște cadouri simbolice, precum ciocolată sau o sticlă de vin. La serbările de sfârșit de an, școala acoperă toate cheltuielile, se ocupă de costumele copiilor, părinții nefiind nevoiți să alerge prin magazine să facă rost de „recuzită”, cum e obiceiul în România. Copiii primesc foarte puține teme, ceea ce le permite să practice sport, să se odihnească sau să-și petreacă timp cu familia. Ca profesor, eu pledez pentru teme cât mai puține, însă, la un moment dat, a trebuit să îi scriu învățătoarei fetiței mele și să o rog să le dea, totuși, niște teme copiilor. În sistemul finlandez se pune foarte puțin accentul pe memorare, în schimb se fac foarte multe proiecte, de multe ori în colaborare cu alți copii. Se insistă pe partea practică: elevii fac ore de înot, cursuri de gătit, cursuri de orientare în pădure, merg cu bicicleta în natură, merg la schi și la patinaj etc. Profesorii colaborează între ei pentru diferite proiecte: de exemplu, copiii fac o tablă de șah din lemn, fac piesele din lut și folosesc cifre romane pentru notații. Sau merg în pădure la ora de sport împreună cu profesorul de botanică și discută despre plante. Un alt aspect pe care l-am observat este că în clase nu e liniște ca în România, copiii se deplasează în timpul orei, discută între ei, profesorii sunt foarte relaxați și nu țipă la elevi. Și mobilierul în clase e diferit, anume conceput ca elevii să poate muta ușor băncile pentru a putea colabora mai ușor. Numărul de elevi într-o clasă e mai mic și profesorii pot beneficia uneori și de ajutorul unui asistent, mai ales dacă în colectiv sunt elevi cu probleme.
Ar mai fi multe de spus, însă spațiul nu-mi permite, iar Matei are de spus o poveste mai interesantă decât a mea. Departe de mine gândul că școala finlandeză ar fi perfectă (nici vorbă!) sau că în România nu ar fi profesori excepționali. Îi las pe profesorii și elevii care vor citi acest articol să tragă singuri concluziile despre sistemul finlandez de învățământ, pe care am încercat să-l prezint cât mai obiectiv posibil.
„Când predai materia ta, nu predai doar acea materie, ci te predai pe tine. Tu insufli celorlalți un fel de a fi. Materia pe care o predai nu este totul, ci este și un mediu prin care tu îi înveți pe copii ce înseamnă corectitudinea, compasiunea, comportamentul adecvat situațiilor, flexibilitatea când trebuie, seriozitatea când trebuie, umorul când trebuie, într-un cuvânt, îi ajuți să-și creeze valori.”
Povestea lui Matei
Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu profesor. În fond și la urma urmei, sunt compozitor. Studiam la master la una dintre prestigioasele universități de muzică din lume, Academia „Sibelius” din Helsinki (care a oscilat între a ocupa locul 7 și 15 în cadrul universităților de muzică din lume în ultimii ani) și meritam mai mult decât să predau „do-re-mi” unor copii răzgâiați pe care oricum nu-i interesează ce are mintea mea de oferit.
Convingerile mi s-au schimbat profund în momentul în care, obligat de împrejurările vieții, a trebuit să lucrez în curățenie. Unul dintre lucrurile pe care le-am avut de făcut a fost să curăț niște wc-uri. Or, în momentul în care m-am văzut în trei labe, îndreptat cu privirea către hăul wc-ului neprimitor, iar cu a patra ținând peria în mână, deodată, mi-am dat seama că am ajuns „unul din ăia” de care se face mișto în România. Curăță wc-uri! Brusc, perspectiva de a preda „do-re-mi” a devenit extrem de atrăgătoare. Și… cine știe, poate, de fapt, sunt de treabă copiii sau poate chiar pe câțiva i-ar putea interesa ceva… Sau, și mai bine, poate pe câțiva chiar îi voi putea ajuta! Așa că am făcut ce a trebuit să fac pentru a obține titulatura de pedagog și am intrat ulterior în faimosul învățământ finlandez. În prezent, lucrez la Școala de muzică din Kankaanpää, dar am predat în trecut și în diverse instituții de învățământ muzical din Helsinki și Kokkola.
Vedeți dumneavoastră, de fapt, mintea mea de român din România era captivă a unui gând bine înrădăcinat: a fi profesor înseamnă a fi un ratat. A fi profesor înseamnă că nu ai putut mai mult, pentru că, dacă ai fi putut, făceai și tu ceva gen… IT! A fi profesor presupune a te duce să muncești pe un salariu minim sau aproape minim, a avea de-a face cu copii neinteresați și a spera că ori ai un partener care să câștige bine, ori schimbi profesia cu prima ocazie.
Am descoperit însă că în Finlanda mentalitatea aceasta nu există. Profesorul nu este numai un om respectat, ci are și un salariu decent, iar, în plus, face această meserie din plăcere și din convingere. Iar asta mi-a dat șansa să-mi pot da seama ce înseamnă de fapt a fi profesor cu adevărat: înseamnă să fii una dintre cărămizile responsabile pentru viitoarea „casă” a elevului tău. Confuzi? Haideți să vă explic.
Fiecare adult pe care îl întâlnește un copil este, vrea nu vrea, un model, cu bune și cu rele! Părinții sunt cele mai importante modele din viața unui copil. Apoi urmează bunicii și celelalte rude apropiate, apoi profesorii. Având în vedere că la școală copilul petrece o mare parte a vieții, toți profesorii ajung sa fie modele importante ce-i vor construi viitoarea mentalitate. Eu am avut norocul ca niciunul dintre profesorii pe care i-am întâlnit în școală și în liceu să nu fi fost un om rău, răzbunător sau furios. Cu toate acestea, nu știu câți dintre profesorii mei au fost cu adevărat oameni dedicați; toți erau „simpatici”, însă puțini erau interesați de noi.
Când predai materia ta, nu predai doar acea materie, ci te predai pe tine. Tu insufli celorlalți un fel de a fi. Materia pe care o predai nu este totul, ci este și un mediu prin care tu îi înveți pe copii ce înseamnă corectitudinea, compasiunea, comportamentul adecvat situațiilor, flexibilitatea când trebuie, seriozitatea când trebuie, umorul când trebuie, într-un cuvânt, îi ajuți să-și creeze valori, totul într-o armonie la finalul căreia copilul să poată primi „un fel de a fi” mai bun. Dacă este ceva ce am învățat din meseria de profesor este asta. Nu contează numai ce predai și modul în care predai, ci contează ca în mintea ta să fie „instalată” o responsabilitate activă față de viitorul unor copii care n-au nicio vină că tu n-ai chef de ei, ai salariu prea mic, ai avut o zi proastă sau ți-ai dori să faci altceva în momentul respectiv. Deci, fiecare profesor întâlnit este o cărămidă pusă automat la viitoarea „casă” a elevului. Or oare, o casă cu cărămizi de proastă calitate nu se dărâmă? Din păcate, noi nu putem controla cărămizile reprezentate de alți profesori, dar le putem controla pe ale noastre! Nu contează că proful de franceză stă în cancelarie în loc să-și țină ora, că proful de fizică întârzie și pleacă mai devreme de la ore, că cel de biologie este ursuz sau că directoarea închide ochii la tot ce fac alții, problema lor! Important este ca noi să fim statuie în propriii noștri ochi și să fim mulțumiți că munca noastră a fost bună și corectă.
Finlanda mi-a dat șansa să ajung la aceste concluzii datorită unui mediu bun de lucru și în care am fost apreciat atunci când mi-am făcut treaba așa cum se cuvenea. Dar, ca să fiu corect, nu aș fi putut ajunge la aceste concluzii fără îndrumarea unor profesori cu adevărat deosebiți pe care i-am întâlnit în copilărie în România. Să ne bucurăm, deci, din când în când, pentru fiecare profesor bun și responsabil pe care l-am întâlnit în copilărie și chiar mai târziu , căci aceia sunt cărămizile bune de la temelia casei noastre!
*Alex Lazăr (n. 1980) este absolvent al Facultății de Litere a Universității „Al. I. Cuza”, Iași. În 2008, a obținut o diplomă de Master în filologie franceză la Universitatea din Helsinki. În prezent predă română, engleză și franceză în mai multe școli din Helsinki.
*Matei Gheorghiu (n. 1984) este un compozitor și profesor româno-finlandez. A absolvit compoziție la Universitatea Națională de Muzică București pentru ca apoi să-și continue studiile masterale la Academia Sibelius din Helsinki. În prezent predă teoria și istoria muzicii la Școala de muzică din Kankaanpää, este doctorand la Academia Sibelius și rămâne un compozitor activ.
