În 1990, după Revoluție, am ales clasa de filologie, nou înființată, de la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava nu în primul rând pentru că aș fi vrut să fug de matematică, ci mai degrabă fiindcă nu rezonam deloc cu modul de a o preda al profesorului. Am ajuns la filologie la sugestia inspectorului general de atunci, Mihail Iordache, care mă remarcase după un premiu obținut la Festivalul Național de Poezie „Nicolae Labiș” și care fusese profesorul mentorului meu din gimnaziu, Gheorghe Cîrstian. Dar adevăratul motiv pentru care mi-am dorit filologia era mult mai simplu: voiam să am mai mult timp să citesc. Și am avut norocul să ajung într-o clasă în care a citi și a discuta despre cărți era ceva firesc.
Se adunaseră acolo mulți dintre elevii foarte buni ai Sucevei pe zona umanistă. Aveam olimpici la franceză, la română, la filosofie, la engleză, iar șeful de promoție a fost tot de aici. Media acestuia pe cei patru ani a fost 9.25, o medie care azi te-ar situa printre ultimii din clasă la un liceu cum e „Ștefan” sau Colegiul Național, școala din Iași unde sunt profesor. Revenind, olimpica la franceză știa să-și ceară scuze în franceză când întârzia mai lesne decât o făceam eu în română. Olimpica la filosofie, Niadi C., acum profesoară la Universitatea din Suceava, mi-a deschis apetitul pentru o parte importantă din lecturile filosofice ale adolescenței. Datorită ei am citit atunci, îmi amintesc, Jurnalul de la Păltiniș și Minima moralia. Liviu M., azi un reputat avocat, sau Simona C., profesoară în Iași, citiseră deja Faulkner și Joyce, ca să nu mai vorbesc despre Dostoievski, Kafka sau Camus. Era o clasă eterogenă, cu elevi veniți din mai multe licee bune ale orașului, care impresiona prin individualități. Nu semănam prea mult unii cu alții, tocmai de aceea ne-am influențat atât de mult.
Nu profesorii ne-au format, ci colegii.
Privind spre acei ani, cred că am avut nevoie de un profesor care să înțeleagă asta. Diriginta noastră, doamna Veronica Luhan, profesoară de istorie, avea ceva ce aș numi o formă foarte concretă de grijă pentru elev. Era atentă la fiecare dintre noi, la cum eram și la ceea ce ne era necesar. Era îngăduitoare cu derapajele noastre, fără să fie indiferentă la ele, și știa să devină exigentă atunci când venea vorba despre disciplină. O clasă în care erau adolescenți cu personalități foarte diferite avea nevoie, poate mai mult decât orice, de un om care să ne dea sentimentul că putem deveni o comunitate. Doamna Luhan a făcut asta. Avea ceva mămos, fără să fie siropoasă, și ne valida fără să ne spună mereu că are încredere în noi. Am înțeles abia mult mai târziu cât de important este asta.
La întâlnirea de 30 de ani de la absolvire, discutând cu câțiva dintre colegii mei, atât de la filologie, cât și de la mate-fizică, am ajuns la o concluzie care poate părea paradoxală și care, din acel moment, mă urmărește: nu profesorii ne-au format, ci colegii. Lecturile, pasiunile noastre, felul în care am început să privim lumea au fost influențate enorm de cei de lângă noi. De colegul care citise o carte pe care tu încă nu ai deschis-o, de cel care știa ceva ce tu nu știai, de cel care te făcea să te întrebi, să cauți, să descoperi. În adolescență, ne-am format, în mare măsură, unii prin ceilalți. Dar asta – de aici paradoxul – nu s-ar fi putut întâmpla fără câțiva profesori ce au avut încredere în noi. Cred că aceasta este una dintre lecțiile esențiale pe care le-am dus cu mine din liceu și de care încerc, la rândul meu, să nu uit: profesorul nu este neapărat omul care te formează direct. Uneori este omul care creează un context în care tu să te formezi.
Am avut norocul să avem și profesori care să ne lase acest spațiu. Îmi amintesc, de pildă, de un spectacol după o piesă scrisă de mine pe care l-am pus în scenă împreună cu câțiva colegi la Casa de Cultură. Se numea, destul de ciudat, Graba nenasterii. La un moment dat, Andu I., colegul care avea rolul principal, și-a aprins o țigară pe scenă. Astăzi gestul pare aproape banal, dar atunci, într-un liceu în care lucrurile erau încă destul de rigide, era un act de sfidare. Domnul Nechita, profesorul meu de română, ne-a sprijinit, chiar dacă, evident, ceea ce făceam, era imperfect și poate prea îndrăzneț, chiar sfidător. Cealaltă întâmplare mi-o amintesc și mai limpede. Scrisesem o altă piesă, Ușa, în care criticam, destul de apăsat, aspecte care nu ne plăceau în școală. Ușierii erau profesorii, coborâți parcă din prozele lui Kafka, personaje ale unei instituții unde absurdul devenea mai puternic decât oamenii care o locuiau. Repetam când, la un moment dat, a intrat în sală directorul adjunct, domnul Nestor. Ne-a cerut să citim piesa de la început până la sfârșit. Toți am crezut că urma să fie rău, foarte rău. Ne-am conformat cu senzația că fiecare replică ne apropia de o mustrare. Când am terminat, ne-a felicitat. Mai mult, mi-a cerut textul, spunând că ar vrea să-l publice în revista școlii. Nu știu dacă asta s-a întâmplat, bănuiesc că nu; de fapt, nici nu contează. Pentru mine a rămas bucuria colegilor, entuziasmul copilăresc de a ne întoarce la text și de a îngroșa și mai mult tușele negative. Ne simțiserăm, pentru câteva minute, liberi, eram entuziasmați fiindcă directorul adjunct ne arătase că școala poate suporta să fie criticată. După aceea, zile întregi am discutat acasă la unul dintre colegi, Robert Croitoru, despre cum ar trebui să arate forma finală a piesei.
Cred că și acestea au fost momente formative. Nu pentru că domnul Nechita sau domnul Nestor ne-ar fi predat atunci vreo lecție despre educație, ci pentru că ne-au lăsat să încercăm, să îndrăznim. Ne-au lăsat să fim puțin exagerați, puțin naivi, poate chiar nedrepți, dar noi înșine. Un adolescent are nevoie de asta: de un loc în care să poată face lucruri înainte de a ști dacă sunt bune, un loc unde să descopere ce poate face împreună cu colegii lui.
Poate cea mai importantă calitate a profesorului nu este, așadar, să știe cel mai mult, nici să vorbească cel mai frumos și nici măcar să fie foarte exigent. Este disponibilitatea de a-i da elevului încredere. De a-i oferi suficientă libertate încât să se întâlnească pe sine prin ceilalți. De a nu-i ocupa tot spațiul, ci de a crea unul în care fiecare să poată descoperi singur ce îl interesează, ce îl neliniștește, ce vrea să citească, să înțeleagă, să devină. Poate că un profesor bun nu este cel care lasă în urma lui cei mai mulți elevi care vorbesc despre el, ci acela datorită căruia elevii ajung să vorbească între ei.
prof. Veronica Luhan
*
Când mă gândesc la profesorii din liceu care au însemnat ceva pentru mine, îmi vin în minte, de fiecare dată, câteva nume. Oameni foarte diferiți între ei, dar pe care îi unește faptul că au știut să-mi dea încredere și, prin asta, să mă pună în mișcare: doamna Domnica Oniga, profesoara de literatură universală, domnul Ioan Răcaru, profesorul de economie și filosofie, domnul Emil Ursu, profesorul de latină. Nu sunt, pentru mine, doar trei magiștri pe care mi-i amintesc cu recunoștință, sunt trei feluri diferite de a înțelege ce poate face un dascăl cu un elev.
Acum știu că acesta este unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le poate face un profesor: să nu confunde elevul cu comportamentul lui de moment.
Doamna Domnica Oniga ne preda literatura universală – doar două ore pe săptămână, în clasa a XI-a -, dar la orele ei timpul părea să curgă altfel. Într-o școală în care încă eram obișnuiți mai mult cu lecția spusă de profesor și ascultată de elev, dumneaei a făcut din oră un timp al dialogului. Discutam despre Epopeea lui Ghilgameș și despre căutarea nemuririi nu ca despre o temă pe care trebuia să o învățăm, ci ca despre o întrebare care ne privea direct. Avea o grație aparte, un rafinament care făcea să apară un soi de frumusețe în jurul ei. Noi, băieții din clasă, eram, inevitabil, în secret, îndrăgostiți de ea – în felul acela curat și adolescentin în care admirația pentru un profesor se amestecă uneori cu dorința de a fi remarcat. Te făcea să vrei să fii mai bun, nu pentru notă, ci pentru că doreai să simți că te vede.
Îmi amintesc mai ales lumina din ochii ei când colegul meu, Liviu Mihai, i-a vorbit despre Ulise al lui Joyce. Pentru alți profesori, Liviu era un elev-problemă: chiulea, sfida rigorile „ștefaniste”, aduna corigențe. La o oră de engleză, după ce scrisese un eseu remarcabil despre Zgomotul și furia, profesoara îl întrebase scurt: „De unde ai copiat?”. Era greu de imaginat, pentru unii, că un elev de liceu îl putea citi și înțelege pe Faulkner. Doamna Oniga nu l-a privit prin această lentilă. Nu l-a redus la absențe, corigențe și indisciplină. A văzut că, dincolo de ele, era un tânăr care citea cu o pasiune neobișnuită și care avea nevoie ca cineva să ia în serios ceea ce descoperise el în cărți. Acum știu că acesta este unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le poate face un profesor: să nu confunde elevul cu comportamentul lui de moment. Peste ani, Liviu a devenit asistent universitar la Drept Roman, colaborator al unui mare profesor al facultății ieșene și, mai târziu, decan al Baroului de avocați. Faptul că a ajuns departe nu dovedește că doamna Oniga „a avut dreptate”, arată doar cât de puțin știm, uneori, despre ceea ce poate deveni un adolescent atunci când îl judecăm prea repede.
Și eu am m-am bucurat de aceeași încredere. Într-o zi, m-a invitat să predau Meșterul Manole la clasa ei de matematică-fizică, 11 C, unde erau câțiva dintre cei mai buni elevi din liceu, altă dată mi-a cerut să o ajut să convingă un băiat din aceeași clasă să citească pentru a putea promova. Aveam 17 ani. Scriam timid despre cărți, dar, evident, nu mă vedeam în postura de a-i învăța ceva pe alții. Gestul ei m-a investit însă cu o responsabilitate pe care nu o mai avusesem și m-a făcut să mă văd, pentru prima dată, din perspectiva altcuiva. Unui elev nu trebuie să-i spui că este extraordinar, ci să-i încredințezi ceva care să îl facă să se întrebe dacă nu cumva poate fi mai mult decât credea. Când chiuleam de la alte ore, mă refugiam uneori în spatele clasei vecine doar ca să-i ascult prelegerile. Dacă ar fi să o descriu în două cuvinte, aș spune: eleganță și generozitate. Privind-o prin ochii profesorului care am devenit, aș adăuga încă unul: încredere. Fiindcă m-a privit ca pe un partener de dialog înainte ca eu să știu că pot fi unul.
Școala nu trebuie să livreze elevului răspunsuri de-a gata, ci să-l învețe să pună întrebări și că o întrebare bună poate valora uneori mai mult decât un răspuns învățat pe dinafară sau unul corect formulat.
Dacă doamna Oniga avea o eleganță care făcea ca lucrurile despre care vorbea să pară mai frumoase, domnul Ioan Răcaru, profesorul de economie și filosofie, avea ceva cu totul diferit: o formidabilă energie intelectuală și o bucurie molipsitoare de a gândi. Râdea mult și râdea din tot sufletul.
Poate și de aceea, când mă gândesc la el, îmi vine în minte un pasaj din Adolescentul lui Dostoievski despre râs și despre cum acesta poate dezvălui cine ești. Ideea lui este simplă: dacă vrei să cunoști pe cineva, privește-l râzând. Un om care râde din suflet îți arată ceva esențial despre el. Domnul Răcaru râdea din suflet.
Imediat după 1989, când România își schimba cu repeziciune vocabularul și încerca să înțeleagă lumea în care intrase, ne vorbea despre economia de piață și despre capitalism cu o claritate care, la vremea aceea, ni se părea aproape spectaculoasă. Orele lui semănau uneori cu niște cursuri universitare: o jumătate de oră de explicații dense, urmată de douăzeci de minute de întrebări și dezbateri. Elevi din alte clase veneau să asculte. Totuși, nu informația m-a impresionat cel mai mult, ci felul cum ne trata. Lua în serios întrebarea unui adolescent, putea să dea 10 nu pentru o definiție reprodusă corect, ci pentru o întrebare inteligentă sau pentru o nuanță ce îi punea sub semnul întrebării propriul raționament.
În clasa a XII-a, datorită lui, l-am citit pe Platon aproape integral. Și nu voi uita niciodată momentul când a spus, în fața întregii clase, că Niadi, colega noastră, stăpânea Dialogurile mai bine decât el. Mi se pare și astăzi un gest extraordinar, căci un profesor sigur pe sine nu are nevoie să fie cel mai deștept din sala de clasă, nu are nevoie ca admirația să fie transformată în respect rigid. El poate să se bucure când descoperă că unul dintre ei știe mai mult decât el într-un anumit domeniu. În clipa aceea, autoritatea sa crește.
De la domnul Răcaru am învățat că școala nu trebuie să livreze elevului răspunsuri de-a gata, ci să-l învețe să pună întrebări și că o întrebare bună poate valora uneori mai mult decât un răspuns învățat pe dinafară sau unul corect formulat.
prof. Emil Ursu
Încrederea nu înseamnă întotdeauna să fii încurajat. Uneori, ea presupune să ți se ceară mai mult decât crezi că poți.
Dacă întâlnirea cu doamna Oniga a fost una a eleganței și a generozității, iar cea cu domnul Răcaru, una a dialogului și a curajului de a gândi, întâlnirea cu domnul Emil Ursu, profesorul de latină, a fost o experiență despre exigență, deși e prea puțin să mi-l amintesc doar așa, fiindcă rigoarea lui nu excludea o inteligență ludică și un umor pe care nu-l uit.
L-am avut profesor doar în clasa a XII-a. Era un latinist desăvârșit, care traducea din latină la prima vedere, fără dicționar, cu o naturalețe care pentru noi părea aproape neverosimilă. Avea și o eleganță impecabilă: pantaloni croiți perfect, pantofi mereu lustruiți și degete lungi, de pianist. Când ajungea în clasă, aveai senzația că intră cineva care știe exact ce face. Dincolo de această imagine, avea un umor spontan, care transforma uneori ora de latină într-un spectacol. Celebrul „Timeo Danaos et dona ferentes” devenea, în interpretarea lui, o parodie fonetică: „Ține-mă, Doamne, e o damă la fereastră”, iar când voia să ne arate cât de vie poate fi o limbă veche, se juca cu etimologiile și ne explica, luându-și un aer serios, că verbul „a hali” vine din latinescul alo, alere, alui, altum — „a hrăni”. Râdeam, dar, în același timp, fără să ne dăm seama, învățam. Uneori, umorul lui era mai întunecat, mușcător. La un moment dat, prin trimestrul al II-lea, s-a îmbolnăvit și a stat câteva săptămâni în spital. A fost suplinit de o profesoară care cu greu reușea să ne stăpânească. Atunci când s-a întors și a intrat în clasă, era o tăcere densă. Probabil pe fețele noastre se vedea amestecul de nedumerire și teamă. S-a uitat la noi și ne-a întrebat: „S-a anunțat la radio că am murit și acum credeți că sunt o fantomă?” Așa era el. Sever, dar niciodată tern, exigent, dar capabil să râdă de propria severitate. Știa că latina este o materie grea, dar nu voia ca dificultatea ei să ucidă plăcerea de a o învăța.
A intrat direct în lecțiile de clasa a XII-a, deși noi nu făcuserăm latină serios în anul precedent. Primele mele note au fost 2 și 3. M-am speriat. Am făcut rost de o scutire medicală și am stat o săptămână acasă, învățând singur gramatica limbii latine și traducând pagini întregi. Când m-am întors, l-am oprit pe hol. Mi-a luat caietul, l-a sprijinit pe pervazul ferestrei și a început să corecteze. Îmi explica fiecare greșeală cu o precizie aproape chirurgicală, dar și cu acel umor fin care făcea ca o corectură să nu semene cu o sentință. Din ziua aceea, ora de latină a devenit favorita mea, deși mulți dintre colegi se temeau de el și unii au rămas corigenți. O colegă olimpică s-a transferat la alt liceu de teama exigenței lui. Eu însă am simțit altceva: provocarea.
Când m-a trimis la olimpiada de latină și am obținut doar 7, un rezultat modest, domnul Ursu a primit nota aceea ca pe o reușită. Pentru mine, 7 era 7. Pentru el, era dovada că într-un singur an recuperasem enorm. Mi-a acordat o încredere pe care eu însumi nu o aveam. Atunci am înțeles, fără să pot formula încă asta, că încrederea nu înseamnă întotdeauna să fii încurajat. Uneori, ea presupune să ți se ceară mai mult decât crezi că poți. Atât de mult m-a marcat întâlnirea cu el, încât, deși mă pregăteam pentru Teologie, în ultimul moment am decis să dau admiterea la Litere și să aleg latina ca specializare secundară. Fără nicio oră de pregătire (pe atunci nu erau la modă meditațiile, deși admiterea la facultate era foarte dificilă!), doar cu ceea ce învățasem într-un singur an de la domnul Ursu, am obținut 9,33 la admitere, concurând cu absolvenți care studiaseră latina patru ani.
Mai târziu, în facultate, când profesorii aflau că îl avusesem profesor pe Emil Ursu, numele lui funcționa aproape ca o garanție a pregătirii mele. Totuși, pentru mine, ceea ce era esențial se întâmplase deja în liceu: un profesor foarte exigent mă făcuse să cred că pot. Mai există un detaliu pe care l-am aflat mai târziu și care astăzi mi se pare aproape simbolic: Emil Ursu este absolvent al liceului în care predau acum. Când mă gândesc la asta, mi se pare că între elevul care eram atunci și profesorul care sunt astăzi există, prin el, un fir imposibil de întrezărit la 17 ani. El fusese cândva elev în școala unde aveam să devin profesor, iar eu, fără să știu, primisem de la el ceva ce avea să mă însoțească mult timp după ce ora de latină se terminase: convingerea că exigența și bucuria de a învăța nu se exclud și că, uneori, cel mai bun mod de a-i spune unui elev „cred în tine” este să-i ceri mai mult decât crede el că poate.
*
Trei feluri de a fi profesor, trei feluri de a da încredere și o „lecție” pe care am dus-o cu mine din liceu în ceea ce fac: un elev nu are nevoie întotdeauna de un magistru care să-i spună cine este, are nevoie de unul care să-l ajute să descopere cine ar putea deveni. Profesorul bun nu este, în primul rând, cel care lasă în urmă elevi învățând definiții, teorii sau lecții pe de rost, este cel care formează adolescenți gata să se privească altfel pe ei înșiși. Uneori printr-o carte, alteori printr-o întrebare, din când în când printr-o exigență care, la 17 ani, pare nedreaptă. Sau făcând un gest simplu: vorbindu-le despre o poezie, încredințându-le o sarcină, corectându-le caietul pe pervazul unei ferestre.
La întâlnirea de 30 de ani de la absolvire credeam că ne-au format colegii. Cred în continuare asta, dar astăzi înțeleg și mai bine ce au făcut profesorii noștri. Acum mă uit la ei ca profesor și descopăr în propriul fel de a lucra urmele lor.
Emil Munteanu, editor-coordonator Alecart & profesor Merito la Colegiul Național Iași, la întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea liceului.
*Articol preluat din Anuarul Colegiului Național „Ștefan cel Mare” Suceava
