Filmul The Emperor’s Club (2002), regizat de Michael Hoffman, dezvăluie, pentru cei care, poate, trăiau cu această iluzie, că n-am inventat noi nici frauda și nici școlile bazate pe principii false sau îndoielnice. Vedem astfel cât de important este ca profesorul să creadă cu adevărat în binele care de multe ori cu nonșalanță și retorică goală este „predat”. Să nu ne aruncăm prea repede în deja obișnuita, dar dezolanta noastră stare lipsită de speranță, să nu închidem ochii lăsându-ne pradă deznădejdii, pentru că avem și noi ceva în comun cu americanii! Avem școli de elită, profesori pe măsură. Avem acele fabrici de diplome care funcționează precum o rotiță de mult desprinsă de mecanismul său, dar care îți râde în față și continuă ostentativ să se rotească. Fabrici care pun pe rafturi aur, foarte mult aur și podiumuri din ce în ce mai înalte. Când aurul e prea greu, iar podiumul prea sus ca cineva să se mai privească în oglindă, îi strângem mâna și îi spunem cu o sclipire părintească în ochi că e un „om de succes”. Desigur, până și aceste „fabrici” mai scârțâie uneori și, printr-o eroare, din ele mai ies și oameni, iar un exemplu este profesorul de istorie de la Colegiul „St. Benedict”, William Hundert.
„You’re not going to mold my son! Your job is to teach him. I will mold him.” (tatăl lui Sedgewick către William Hundert, profesorul băiatului său)
Aceasta este una dintre ideile foarte importante dezvoltate în film – rolul școlii în societate. Pentru unii (de exemplu, pentru tatăl lui Sedgewick), școala ar trebui să fie doar un simplu „canal” prin care curg la nesfârșit informații, profesorul devenind doar un intermediar în această industrializată operațiune. Ar fi, desigur, ideal pentru societatea „fabricilor” ca fiecare elev să intre în școală cu o educație ireproșabilă, o bază formată din valori morale și principii de neclintit, practic la un pas de a deveni un cetățean și un om model, având nevoie doar de acest „canal” de scurgere spre el însuși a unor informați care ar putea fi școala. Dar pentru că suntem (încă) și ne luptăm să rămânem oameni, această realitate e, evident, imposibilă și nu e nici cea la care ar trebui să visăm. De aceea, ar fi oare moral ca atunci când un elev ca Sedgewick apare, școala să se desprindă de orice responsabilitate și orice încercare în formarea sa prin educație, nu doar în instruirea sa?
Acțiunea filmului are loc în prestigiosul liceu de băieți „St. Benedict” din SUA. Aici, William Hundert este profesor de istorie, iar în clasa sa apare Sedgewick, fiul unui senator american. Acesta reprezintă exact imaginea clișeizată, dar cât se poate de verosimilă a copilului ce are părinți cu o poziție social sau politică înaltă: este îngâmfat, lipsit de respect, dar, fără îndoială, inteligent. Sedgewick este exemplul perfect pentru situația în care școala este obligată să încerce să completeze lipsurile lăsate de o educație precară. În cazul lui, problema este chiar mai mare, pentru că școala trebuie să se lupte cu un set de principii toxice puternic înrădăcinate în caracterul său de către tată. Profesorul își asumă această misiune și transformă modelarea băiatului într-un fel de obiectiv propriu. Dascălul, ierarhizând moralitatea sa și capacitatea în educarea elevilor după rutina instituției bazată pe venerații piloni ai tradiției, ar fi putut face astfel ca băiatul să iasă drept un veritabil „Mr. Caesar”, dar are desigur „slăbiciunile” sale și folosește în îndrumarea lui Sedgewick metode care pot fi considerate la limita moralității, cum ar fi modificarea rezultatelor la un concurs în favoarea băiatului. Aici apare întrebarea dacă mai este profesorul vrednic de a reprezenta modelul de moralitate pentru elevi. Mai precis, acum, că el însuși a încălcat anumite norme, mai este el un profesor bun? Sigur că un profesor ideal ar fi cel care este în același timp indulgent, dar și corect, tolerant, dar fără să închidă ochii la incorectitudine și care, cel mai important, urmărește mereu binele elevului. Dar perfecțiunea nu este și nu va fi niciodată a omului, deci, coborând din ideal în realitatea în care dascălul este – să nu uităm – o ființă umană, îl putem oare acuza fără dubiu pe profesorul de istorie? Pentru că nu putem ști niciodată cât ar mai fi contat aceste scăpări dacă încercările lui ar fi avut succes, iar Sedgewick s-ar fi schimbat. În acest fel este, de fapt, evidențiată arta de a fi profesor, prin acest risc pe care și-l asumă dascălul. Pentru că ar fi fost mult mai simplu și mai sigur să urmeze sfatul tatălui lui Sedgewick, să se rezume la informare, instruire și să se ferească de educare, formare, modelare.
Sedgewick participă la un concurs de istorie, „Mr. Iulius Caesar”, la care trișează, iar profesorul observă, însă nu îl pedepsește.
Finalul filmului nu este cel la care, poate, ne așteptam: abordarea hollywoodiană de o „fericire” impenetrabilă, incontestabilă. Asta nu înseamnă că finalul nu inspiră speranță, încredere, ci doar că el reflectă lucrurile mai fidel, mai aproape de cum sunt ele în realitate.
După 25 de ani, la o întâlnire cu profesorul și toți colegii de clasă, se reorganizează același concurs, cu aceiași participanți, iar Sedgewick (surprinzător – sau poate singura variantă care ar fi fost plauzibilă) trișează din nou. Într-o conversație dintre profesor și fostul elev, Hundert îl confruntă pe tânărul ce devenise între timp un om politic. Sedgewick spune că toate principiile și virtutea sunt nefolositoare și că în lumea reală oamenii fac orice pentru a obține ceea ce vor și că nu mai contează dacă în acest drum apar minciuna sau impostura.
„I failed you as a teacher”.
Într-adevăr, Sedgewick a fost un eșec al educației, al școlii și al profesorului. Dar, în același timp, era un om important, implicat în politică și apreciat. Și, probabil, cel mai trist este că liceul „St. Benedict” se va mândri mai mult cu un astfel de absolvent decât cu colegii săi care au ales drumul cu mai puține felinare, dar mai luminos al virtuții. Însă suntem deja obișnuiți că viața bate filmul mult mai des decât ne-am dori și de câte ori nu ni s-a demonstrat că această corectitudine nu își mai are de mult locul în „rețeta succesului” lipită cu scotch pe afișierul societății.
Partea care, însă, oferă speranță din finalul filmului este când fostul elev care a fost nedreptățit de profesorul de istorie în favoarea lui Sedgewick l-a înscris pe băiatul său în clasa acestuia. Decizia lui este ca acel licurici din bezna totală care te face să crezi că există ceva mai departe și care te face să vrei să vezi acel ceva. Oricât de vag ar fi. Fostul elev al domnului Hundert a reușit să înțeleagă în acțiunile profesorului încercarea disperată, speranța și încrederea pe care el i-a încredințat-o în van lui Sedgewick. Pentru profesorul de istorie, posibilitatea salvării unui copil de la prăbușirea în capcanele unei societăți dominate de putere, statut și de privilegiați a întrecut rigiditatea lipsită de esență a unor reguli, speranța a fost mai importantă decât certitudinea și ce ar fi oare un profesor care nu vede în ochii elevilor săi puterea de a face oamenii să creadă din nou în adevăr, adică puterea unei schimbări?
În final, filmul nu mă poate lăsa decât cu ideea că lumea se va resemna neputincioasă într-o tragică degringoladă atunci când acele „fabrici” nu vor mai avea erori, când ultimul grădinar care crede în acea frunzuliță din mijlocul asfaltului va dispărea și vor rămâne doar cei care udă alene trandafirii de pe peluză cu gândul la acea „dulce vacanță” ce vine, vine… și atunci când creta va fi prea albă ca să poată fi văzută pe tabla mult, mult prea neagră.
*Andrei Tătărușanu, elev în clasa a IX-a filo, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu această cronică a filmului Clubul împăraților discutat la opționalul „Literatura și cinematografia de artă”.
