Miroase a turte și a jale
În satul din care bunicii noștri au plecat pentru totdeauna asemenea Valeriei (mamaia din spectacolul regizat de Leta Popescu), în satul în care ne-au crescut părinții și pe care generația noastră încă îl mai știe fiindcă, tot asemenea Valeriei, ne-a purtat pe toți în brațe și ne-a ținut strâns, pentru un timp, la un loc – până când privirile (și viețile) ni s-au îndreptat spre altceva, în satul pe care unii dintre copiii noștri au apucat să-l întrevadă, iar alții nu l-au cunoscut niciodată, moartea a pășit ușor. Și nu am auzit nicio buhă țipând în noapte, niciun câine urlând a pustiu. Nici cocoșii nu au strigat de trei ori. În satul acesta s-a murit în tăcere. Și el, satul, a murit la fel. Odată cu el, cu mirosul lui de bălegar și de chișleag, cu zoaia și cu chilerul din fiecare ogradă, cu orătăniile și sărăcia lui a murit o lume. Pe care mirosul de regina nopții n-o poate aduce înapoi. Adierea reginei nopții a fost acoperită de mult de praf și de stratul gros de indiferență. Ea putea fi simțită doar în clipele de tihnă. Iar ele nu au fost prea multe și nu i-au putut apăra pe oamenii satului sau pe cei plecați din el (precum Ileana, care nu mai acceptă să i se spună altfel decât Elena) de tot ceea ce ziua și viața le-au scos în cale. Nu i-a putut apăra de moarte. În spectacolul Letei Popescu e mirosul pe care îl trage Clara în piept alături de Valeria – și astfel bunica îi astâmpără spaimele. E mirosul ce te învață că există lucruri – dureros de fragile și de trecătoare – în care se întrevede întreaga frumusețe a unei lumi. Rostul ei. Dincolo de bălegar și de sudoare, dincolo de munca cu care oamenii aceștia au dus o viață pentru că altceva nu au avut. Pentru că așa au zidit familii, o casă, o existență așezată. Cu zvârcolirile ei. Cu luptele ei. Cu tăcerile ei. În satul acesta, deși se vorbește mult, deși cuvintele curg șuvoaie de la unul la altul, deși în ele se revarsă resentimente, șarje ironice, bârfe și e greu, ba chiar imposibil, să zici „te iubesc” – poți aștepta o viață, asemenea Valeriei, și abia moartea să te facă să le auzi – se tace la fel mult. Se tace despre lucrurile importante. Sunt cuvinte ascunse în tânguirea unui cântec ce răsună pe ulițe, ca cel care exprimă suferința unei mame, a lui Leidididi, femeia ce și-a părăsit copilul și apoi a pornit în căutarea lui, iar acum e respinsă de el, în melodia îngânată de Valeria ce-i punctează truda sau momentele de răgaz. Sunt cuvinte ascunse în spatele gesturilor și muncii de zi cu zi. Cuvinte pentru care nu e timp din cauza întâmplărilor vieții. Adevăruri pe care toți le știu și cu care au învățat să trăiască. Adevăruri pe care și țapul din curte, și găina căzută cloșcă toamna târziu, și câinele, și pisica le cunosc. Fiindcă oameni și orătănii, oameni și animale își duc traiul unul lângă celălalt.
Am trecut lume prin tine și n-am aflat niciun bine
La aceste cuvinte și întâmplări din trecut despre o mână de oameni care alcătuiesc o familie e vorba în spectacolul Letei Popescu. Despre ele și despre cine și cum sunt ei. Pretextul e o moarte „anunțată” și așteptată de toți, cea a lui Grigore, patriarhul familiei, pentru care s-au strâns toate rudele. O moarte ce-l va ocoli însă încă o vreme, dar va lua pe altul dintre ei. Între moartea așteptată și cea care îi lovește, viața lor se dezghioacă în fața spectatorilor, scoțând la iveală legături și resentimente, greșeli de tinerețe și rupturi ce par a nu mai putea fi înnodate, perspective din afară și dinăuntru, ciocniri între generații, dar mai ales ceea ce îi leagă pe toți: o rânduială. Cea care i-a ținut la un loc și i-a făcut să se întoarcă pentru moartea bătrânului – care nu e chiar departe de a fi cu un picior în groapă, dar asta nu-l împiedică să simtă din nou dragostea pentru străina pripășită în satul lor. Rânduiala ce răsună clar în vorbele Valeriei din final prin care le spune tuturor ce au de făcut la moartea ei.
E o undă de tragism extrem de puternică în acest spectacol. Sub privirile spectatorilor se derulează, cu încetinitorul parcă (deși ritmul este extrem de alert) fragmente din realitatea unei lumi care își știe limitele și sărăcia, care e conștientă de schimbările din jur, în care e mulă violență și nedreptate, dar care își apără demnitatea și nu abdică de la ea. E o lume în care gesturile de bunătate și agresiunea coexistă, în care imaginea autorității patriarhale e atent protejată, deși deciziile aparțin femeilor. E o lume în care a nu-ți face de rușine neamul e lege, dar când viața te lovește sau ai greșit, precum Aurora, una dintre cele trei fiice ale Valeriei, se face zid în jurul tău și există soluții pentru orice. E o lume în care disprețul orășenilor față de sat e luat peste picior, dar în care există și ironie superioară, și autopersiflare. Țăranii aceștia nu sunt rupți de realitatea din jur, chiar dacă veștile ajung la ei cu întârziere; se cred protejați și apoi se înspăimântă, glumesc hâtru când înțeleg că virusul împotriva căruia Ileana lor transformată în orășeanca Elena poartă mască atunci când intră în bătătură le poate curma viața, știu să vorbească și altfel decât în graiul lor, dar și să-i ia în răspăr pe cei care sunt diferiți sau fac lucrurile altfel (de la sarmalele „ca-n Ardeal” ale Silvianei, până la felul în care Norbert, fiul ei, îi „traduce” la telefon tatălui, Attila, ce-i fac neamurile din Moldova).
Un cătun anonim dintr-o țară anonimă
Există un umor bine dozat și aproape omniprezent, dar sub hohotele pe care gesturile, întâmplările, atitudinile personajelor le stârnesc e viața aia vie și teribil de dureroasă. Pe care oamenii ăștia o iau ca atare, cu care dau piept și de care sunt loviți sau pe care încearcă să o îmblânzească așa cum pot. Nimeni nu e ocolit de greșeli și de suferință, dar există o obișnuință a muncii (și a băuturii) care îi ajută să treacă peste orice, există un cod normat în interiorul căruia lucrurile devin suportabile – și pe care, de exemplu, Valeria încearcă să i-l transmită și Elenei când află motivele divorțului ei, de vreme ce corecția din tinerețe dată de tată ca s-o ferească de greșeala făcută de sora mai mare nu a funcționat pe termen lung. Două lumi se ciocnesc în dialogul – care, de fapt, e o alipire de monologuri – dintre mamă și fiică, două viziuni. Despre lumea Elenei spectatorul e lăsat să judece singur, în timp ce aceea a Valeriei își măsoară stabilitatea în relația ei cu Lămbiță, bărbatul pe care îl iubește încă și tatăl celor trei fete mari acum ale ei. În jurul lor mișună permanent orătăniile și animalele – absolut minunat „întrupate” de Ștefan Forir (Țapul), Flavia Călin (Pisica Mâță), Mihai Păun (Câinele Țuchi), Elena Emandi (Găina Moțată), Elena Anghel (Cucuvea) – ale căror glasuri se aud în tandem cu ale stăpânilor lor, în „comentarii” când savuros ironice, când înțelepte, creând impresia că om și altfel de cuvântătoare împart aceeași lume și se supun acelorași legi.
Marea reușită a spectacolului este că fragmentele de viață de la sat recuperează când nostalgic, când ironic, dar întotdeauna realist un fel de a fi, un cod comportamental și un rost. Ale căror ultime zvâcniri pare a fi reușit să le surprindă – un tribut adus stabilității – Leta Popescu și actorii teatrului „Fani Tardini” din Galați. Fără sentimentalism și cu accente critice. Cu foarte puține mijloace tehnice, mizând pe voce, corporalitate, mișcare scenică se construiește eșafodajul acestei lumi. Și psihologia ei. Nu întru totul conservatoare, arhaică, patriarhală, dar nici dispusă să tolereze orice intruziune. Fascinantă pentru Clara, viitoarea studentă la Cambridge, cu pasiunea ei de a face totul instagramabil, încă solidă, dar privită cu detașare de Norbert, singurul loc pe care îl știu, chiar dacă încă nu își cunosc „identitatea”, pentru Călin și Doru, cei doi gemeni ai Aurorei, satul și ograda Valeriei și ale lui Lămbiță reușesc pentru puțin timp să le devină (sau să redevină) tuturor casă, să scoată la suprafață cine și ce sunt, să netezească drumul de la unul la altul, să-i reapropie. Să lase în urmă greșelile și să rămână o familie. Lipiți cu toții de pieptul generos al Valeriei, mama/mamaia, un fel de anima loci, un spirit al casei și al bătăturii, veghind peste toți și peste toate.
Există și o dimensiune de ceremonial al existenței recuperată excelent, fără să devină vreun moment facilă sau prea accentuată. Dincolo de percutanța muzicii (create de Csaba Boros), de decorul simplu, verticalizat, perfect funcțional imaginat de Bogdan Spătaru, de mișcarea scenică alertă, de contrapunctul static din câteva momente cheie, impactul vizual cel mai puternic e dat de imaginea găleților (aproape omniprezente, umplând scena) și de felul ambivalent în care ele se încarcă de sens. Obiecte uzuale în gospodărie, din ele mizeria e aruncată la un moment dat spre în afară, către spectatori, dar prin ele se recuperează și o dimensiune ritualică, fiindcă, în așteptarea morții lui Grigore, toți le manevrează, încercând să nu rateze momentul în care sufletul îi va părăsi trupul – pentru ca spiritul celui ce nu mai este să vegheze în continuare familia. În spatele lor se spun adevăruri grele sau de nerostit altfel, se ascund fețele celor ce nu vor să fie priviți sau nu vor să-i privească pe ceilalți. Iau locul măștilor sociale de la oraș, amintind în egală măsură de modul în care se derulează viața aici: muncind.
Regina nopții e, așadar, spectacolul-oglindă al unei lumi reflectate când nostalgic, când ironic, în care perspectiva critică asupra unor realități nu anulează impresia că a existat acolo, în miezul ei, ceva ce se poate numi rost. Pe care astăzi îl vedem din ce în ce mai rar în viețile noastre.
P.S. Regina nopții, jucat aseară pe Scena Mare a Teatrului Luceafărul, a reprezentat Prologul ediției de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Un Prolog care nu doar că ne face să așteptăm cu nerăbdare spectacolele din perioada 2-8 octombrie, dar care așază încă o dată Iașul pe harta culturală a orașelor care contează.
În fiecare an, Oltița Cîntec aduce la Iași cele mai bune spectacole de teatru montate în România. E o muncă enormă de documentare și de selecție, un efort, din păcate, niciodată vizibil și cu beneficii de imagine lăsate în umbră uneori de alte manifestări nu întotdeauna la fel de valoroase. Cu toate acestea, FITPTI e an de an aici, iar anul acesta tema festivalului e „Putere și vulnerabilitate”. Nu pot decât să-i doresc să aibă mulți spectatori, fiindcă spectacole foarte bune vor fi. Programul complet al festivalului: AICI.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
