Prometeu înlănțuit, de Eschil: În miezul nelibertății, libertatea

Nicăieri altundeva nu am mai întâlnit o atât de curată și lină reasamblare a mitului cum am întâlnit la Eschil: juxtapunerea componentelor conceptuale concrete și a celor abstracte conduce la crearea unei filosofii care circumscrie atât realitatea faptică, recognoscibilă, imediată, cât și realitatea ideatică, general valabilă. Rezultă, în mod inevitabil, o dublă revendicare la care aspiră teatrul lui Eschil: pe de o parte, accesibilitatea și aplicabilitatea în concret, iar pe de alta, permanentizarea ideii în abstract – doi dintre pilonii care susțin edificiul măreției sale literare.

Poate și datorită tabloului socio-politic recent destul de dinamic, poate și datorită unui fond mai mult sau mai puțin recent de identificare și identitate istorică și culturală, teatrul lui Eschil mi-a atras în mod deosebit atenția în Prometeu înlănțuit: o capodoperă în care autorul reformatează mitul suferințelor lui Prometeu sub forma unei alegorice deconstrucții a raportului dintre tiranie și libertate, dintre revoluție și revoltă, antrenând entități mitologice pentru a personifica fiecare factor, fiecare actor părtaș la această simulație – a binelui, ordinii, dreptății, și siguranței – pe care o reprezintă totalitarismul.

Contrar portretizărilor obișnuite atribuite acestuia, la Eschil Prometeu este înconjurat de aura mesianică a salvatorului de oameni. Accentul nu este plasat atât asupra actului său de hybris, cât a sacrificiului ultim pe care eroul îl face pentru umanitate. Rădăcina sacrificiului nu poartă, însă, un veșmânt al iubirii, ci mai curând se compune sub vălul milei față de muritori și de moarte. Într-o traducere liberă, avem de-a face, deci, aici, cu Prometeu – libertatea, moartea – inechitatea, și mila – ochiul justiției, sensibil la nedreptate.

Tiranie vs Libertate

Orice ființă a primit odinioară partea sa, afară de acela ce domnește peste zei; nu-i liber nimeni altul decât Zeus!

Impresionează, în mod incontestabil, felul în care mecanismul coercitiv al tiraniei este reiterat în fiecare element al său prin intermediul alegoriei: de la pretextele psihologice ce facilitează instaurarea și funcționarea sistemului până la ierarhia „comandanților” și „executorilor”, a victimelor active precum și a victimelor pasive ale dictaturii și ale dictatorului. La fel ca în Castelul lui Kafka, în vârful cetății Olimp se află un Zeus mai curând verbal, decât faptic – „tiranul” numai rostit, nu și întâlnit, devenit prin excelență un monument al controlului și al fricii. Bineînțeles că acestuia i se alătură executorii, așa cum, la Kafka, funcționarii consolidează și întrețin sistemul: se poate realiza, cu ușurință, distincția întrei cei activi – care asimilează întru convingere și crez „mecanismul” – și cei pasivi – dând curs ordinelor în virtutea conformismului ritualic.

Relevant în conturarea acestei idei este incipitul piesei, ce ia forma unui dialog între Hephaistos, pe de o parte, și Cratos și Bia, pe de alta. Nu întâmplător sunt forța (Cratos) și violența (Bia) cei trimiși să îl pedepsească pe Prometeu; însă implicarea acestora trebuie completată de intervenția unui executor: aici, Hephaistos își asumă ipostaza funcționarului neconvins de fondul ideatic în virtutea căruia acționează:

Hephaistos: Vezi o priveliște de neprivit cu ochii.

Cratos: Eu văd că are parte de pedeapsa cuvenită.

Hephaistos: Sunt nevoit s-o fac; îndemnul tău e de prisos. 

Cratos: Și totuși te voi îndemna, te voi stârni. Mai jos acum! Cuprinde-i gleznele în silnicul inel.

Hephaistos: E munca săvârșită și fără caznă lungă.

Cratos: Lovește tare, să-i pătrundă piedica în carne! E aprig cel care te urmărește cum muncești.

Hephaistos: Din gură-ți ies cuvintele aidoma cu chipul tău.

Cu adevărat încântătoare tehnica pe care o cultivă Eschil, reliefând cu o mână versată psihologia constrângerii în acest fragment: funcționarul se conformează la nivel exterior în mod docil, sub imperiul amenințării și al fricii, în timp ce, la nivel interior, se revoltă în fața propriului act, dar mai ales în fața imperiului violenței aflat la baza acestuia. Gestualității subordonate i se alătură un discurs contradictoriu, de revoltă: zeul făurar îl înlănțuie pe Prometeu recuzându-și chiar în timpul acestui proces fapta, într-un grăitor tablou al opresiunii funcționale interiorizate.

Revoluție vs Revoltă

Prometeu: I-am dezlegat pe muritori de grija morții. 

Corifeul: Găsind ce fel de leac pentru această boală?

Prometeu: Făcând din ei sălașul oarbelor speranțe.

Greșeala care îi atrage lui Prometeu pedeapsa ia forma unui act de hybris, motiv recurent în teatrul antic, pe care Eschil, însă, îl supune alegoriei: „vina” este ontologică și este vina libertății. Frapează modul în care scriitorul reușește, prin trei replici atât de concise, să pună în lumină o corelație atât de profundă: grija morții ca o boală, iar speranța ca leac al ei. De fapt, omul este neputincios fără această credință, iar conștiința libertății este locul de unde izvorăște impresia unei oarecare puteri, a unei oarecare voințe: liberul arbitru (sau cel puțin aparența acestuia) înlătură neputința dată de boala „muririi”. O ilustrare splendidă a condiției umane: nu adevărata putere în fața universului și a propriului destin este cea care edifică ființa, ci speranța oarbă că puterea există. Omul nu are nevoie de o forță reală, ci de suficientă libertate încât să își hrănească iluzia că este stăpân asupra existenței sale. Numai așa se poate vindeca de boala morții.

Revolta 

Aceasta este, așadar, vina ce îi atrage lui Prometeu caznele conturate în incipitul piesei. Dialogului dintre Hephaistos și Cratos i se opune ulterior cel dintre Prometeu și Okeanos:

Okeanos: Nu iei aminte oare, Prometeu, că pentru boala furiei se află vorbe tămăduitoare?

Prometeu: Doar dacă inima o molcomești la timp și nu încerci să micșorezi cu sila o pornire care tocmai stă să spargă. 

(…)

Okeanos: Îngăduie-mi atunci să fiu bolnav de-această boală; nimic nu este mai de preț decât să pari smintit, având întreagă mintea. 

Prometeu: Greșeala-aceasta mai degrabă s-ar părea că e a mea. 

Okeanos: Vorbirea ta îmi spune limpede să mă întorn acasă. 

Prometeu: Ca nu cumva, bocindu-mă, să-ți faci dușman. 

Talentul lui Eschil de a psihologiza fenomene exterioare ființei surprinde; revolta și revoluția sunt supuse unei analize menite a așeza cele două reacții în opoziție; cu toate că ambele sunt răspunsuri firești la tiranie, revolta este privită mai curând ca un fapt interior – o stare -, în timp ce revoluția e gestul înzestrat cu forța de a restaura libertatea. Astfel, revolta lui Okeanos (nu întâmplător ales pentru această ipostază, întrucât întruchipează forța elementului acvatic) nu este suficientă, ba dimpotrivă, devine chiar problematică, întrucât poate atrage și asupra lui ura zeilor. Ceea ce așteaptă Prometeu este împlinirea profeției revoluției: un gest forte, individual sau colectiv, pentru a combate mecanismul de constrângere.

Pentru că, până la urmă, sub imperiul dictaturii, a dat vreodată roade revolta unui individ? Sau mai degrabă l-a aruncat în temnițe, chinuri sau chiar moarte – tirania, ca o gaură neagră ce înghite omul, îl absoarbe întru totul, ca pe o jertfă gratuită, în aparență nulă. Astfel introduce Eschil o altă temă amplă de problematizare: nulitatea sacrificiului sau, dimpotrivă, relevanța acestuia – în contextul în care Prometeu invocă nulitatea sacrificiului lui Okeanos, el însuși sacrificându-se.

Revoluția: De ce s-ar teme cel ce nu e hărăzit să moară?

Prometeu: Voi sunteți tineri, tânără vă e puterea, și vi se pare că veți locui mereu în cetățuia voastră neatinsă de durere. Dar oare n-am văzut până acum doi monahi căzuți din slavă?

Foarte subtil se inoculează ideea că schimbarea este la fel de (sau poate chiar mai) valabilă atunci când nu este imediată; sacrificiul ca probă de anduranță este și cel mai roditor dintre toate, iar Prometeu – libertatea – cunoaște acest lucru: este nevoie să se scurgă 9 generații care să asiste la caznele lui și să sufere dimpreună cu el până la gestul eliberator al revoluției. Aceasta este profeția pe care eroul i-o prezintă lui Io, în cadrul celui de-al treilea dialog-cheie al piesei.

Dacă Okeanos întruchipa victima pasivă a regimului, ce alege să își interiorizeze revolta, în așteptarea „împlinirii profeției”, Io întruchipează victima activă: suferința ei este vădită și vădit provocată de tiranul-zeu (reiterând scenariul-tip al fecioarei/soției cinstite înșelate de Zeus, mai apoi suportând răzbunarea Herei). Sunt construite, așadar, cele două mase sociale, cele două categorii de victime ale unui sistem dictatorial. Masca mitică pe care o îmbracă Io, din nou, nu este întâmplătoare: chiar și simpla referință la coarnele ce i-au crescut deasupra capului nuanțează imaginea omului ca bovină într-un mecanism statal de control.

Cuvântul acum se schimbă în artă.

În schema pe care o construiește Eschil, distribuția ierarhică a „actorilor” (tiranul, executorul activ și executorul pasiv, victima activă și victima pasivă, eventualul eliberator) conturează o rețea în care toate firele converg spre conceptul de „libertate”: revoluția și revolta, sacrificiul, inclusiv tiranul și tirania. Prometeu înlănțuit mai ridică, însă, cu un deosebit rafinament, problema unui fir de convergență esențial: relația dintre artă și libertate.

Ultima parte a piesei plasează în substratul ideatic al dialogului „povestea”: pe de o parte, cea a lui Io, pe care corul insistă să o asculte, iar pe de alta, profeția lui Prometeu, pentru care se tânguiește Io – alternanță venită ca o expresie a faptului că arta, istorisirea, este spațiul atemporal și anti-limitativ în care trecutul, prezentul și viitorul coexistă:

Corifeul: Nu încă, lasă-ne și nouă o parte din plăcere! Întâi vrem să cunoaștem suferința ei, să ne vorbească ea despre năpastele care au nimicit-o. Pe urmă zugrăvește tu durerile ce stau să-i vină.

Prometeu: (…) A plânge, a te tângui pentru nenorociri, când poți să-i strici de lacrimi pe ascultători, e o zăbavă vrednică să fie cheltuită. 

Ce definiție a intenției artistice poate fi mai frumoasă și cuprinzătoare decât cea pe care o găsește Eschil în această replică a lui Prometeu? Iată cum rămâne intangibilă libertatea artistică: a simți și a face alteritatea să simtă – o zăbavă vrednică să fie cheltuită. Căci astfel, în miezul ne-libertății se construiește libertatea. Prin poveste, prin creație, ființa înțelege că libertatea ultimă nu este cea a acțiunii sau a faptului, ci cea a sentimentului creator de realitate: suferința însăși poate fi dătătoare de libertate. Astfel se ridică întrebarea Cine este mai liber: Hephaistos, executorul pasiv, a cărui revoltă se răsfrânge în sine și pentru sine, sau Io, femeia cu coarne de bovină, a cărei suferință, însă, este creatoare de realitate, prin intermediul poveștii? Întocmai prin această întrebare, la care piesa m-a condus abia în ultimele pagini, m-au impresionat Prometeu înlănțuit și geniul lui Eschil.

Încercând să trasez o linie după ceea ce pare a fi o meditație destul de dezorganizată pe marginea capodoperei lui Eschil, nu aș urmări să accentuez importanța construirii, menținerii și dezvoltării unui regim al libertății, nici măcar să schițez un elogiu sacrificiului în virtutea binelui – mi se pare că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este suficient de grăitor. Aș lăsa, mai degrabă, un sfat pentru mine (și poate nu numai pentru mine) pe care ni-l arată Eschil: să-ți construiești, în miezul nelibertății, libertatea este, poate, singurul lucru cu adevărat salvator.

*Andrada STRUGARU, colaboratoare permanentă Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Drept, UAIC. În liceu a fost olimpică la română și latină, a participat ca poetă invitată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” și la FILIT (Noaptea Albă a Poeziei), în 2020 a fost finalistă a Festivalului Național LicArt. A publicat recenzii de carte, eseu, cronică de film și poezii în revistele/ platformele online: „Apostrof”, „Zona literară”, „Poetic Stand”, „Observator cultural”, „Alecart”.

 **Grafică de Ioniță BENEA

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!