Anca Bradu revine pe scena teatrului sucevean cu un spectacol savuros, intens și deosebit de bine lucrat, care dă startul Zilelor Teatrului Matei Vișniec. Realitatea imediată și contondentă este transformată în teatru, cu o finețe inegalabilă a stilizării: Proștii sub clar de lună, în regia Ancăi Bradu este un spectacol despre actualitatea cea mai presantă.
Scris cu aproximativ 50 de ani în urmă, textul lui Teodor Mazilu vorbește despre prezent. Trecând prin prisma unei abordări moderne, spectacolul nu lasă loc sensibilității, publicul fiind avertizat încă de la început de complexitatea femeii și de infamia ei, adaptată, bineînțeles, nevoilor sociale. Proștii sub clar de lună e ca o bijuterie atent lucrată, cu o montură solidă și o strălucire de durată, punând în valoare, prin elemente vizuale, coregrafice și muzicale adevăratul potențial al actorilor și al piesei. Comedia reliefează societatea tranzițională a momentului: totul se vinde & se cumpără, sentimentele nu reprezintă altceva decât un mijloc de transfer financiar, iar viața personală poate fi înlocuită ușor cu un mijloc de a scăpa de controlul financiar.
La prima vedere, spectacolul este construit pe baza poveștii melodramatice, cu iz parodic sau pseudo-tragic, a proștilor amorezi. Gogu (un Cătălin Ștefan Mîndru absolut admirabil) este delapidatorul, în același timp șmecherul și cuceritorul, tipul bărbatului aparent puternic, dorit de femei și privit de societate ca fiind o figură dubioasă. În spatele puterii se află totuși o slăbiciune de la care pornește ridicolul situației (și al vieții): teama de controlul financiar. Actualitatea despre care vorbeam se bazează pe un personaj și pe o situație. Personajul este evident Gogu, care, prin afacerile sale necinstite și prin frica de a fi prins, creează o situație cât se poate de realistă a zilelor noastre. Dacă la personaj, am vorbit despre Gogu, pot completa cu situația care, se pare, are legătură tot cu Gogu. De data asta, iese la iveală o chestiune sentimentală, nu una financiară. Clementina (o Delu Lucaci mereu pe rol), femeie superioară și cinstită, este părăsită de Gogu pentru calitățile morale de care dă dovadă. Pe de altă parte, femeia satanică, Ortansa (o Clara Popadiuc de neegalat în cam tot ce joacă), îl părăsește pe incoruptibilul și onestul Emilian (un Răzvan Bănuț rezonabil, poate nu la fel de expresiv ca personajul Jack, jucat din spectacolul Sub apă), controlor financiar.
Plictisită de insistențele soțului de a se încadra pe piața muncii, de discuțiile inepuizabile despre economia din Congo și despre cele filozofice, care îl au în prim-plan pe Giordano Bruno, femeia caută un refugiu, pe care îl găsește cu ușurință în Gogu. Putem vorbi despre un patrulater conjugal de excepție, cu un final destul de rapid, grăbit de întoarcerea Ortansei la soțul ei și de schimbarea Clementinei, pentru a fi pe placul lui Gogu. Ambele femei luptă pentru iubirea bărbatului de neegalat, privit ca deținătorul unei serii de calități masculine unice: Ortansa își sacrifică fericirea și Clementina își pierde candoarea.
Am apreciat cele trei personaje principale, cu o interpretare de excepție, dublată de o naturalețea replicilor, care au ținut spectacolul viu, nuanțând tocmai savoarea pieselor lui Teodor Mazilu: cuvinte mari folosite de oameni mărunți, firescul unor situații absurde și doza de tezism a personajelor. Actorii tineri ai teatrului Matei Vișniec au făcut echipă cu inegalabilul Constantin Tache Florescu, actor talentat, cu o foarte bună comunicare cu tinerii, în piesă reprezentându-l pe tatăl Ortansei. De remarcat este și jocul în travesti al lui Bogdan Amurăriței, devenit mama Ortansei. Bogdan se întrece pe sine în imaginea savuroasă a personajului. Un rol secundar are Diana Lazăr, colega de serviciu a lui Emilian, rol de care se achită onorabil.
Echipa tehnică și de montaj a valorificat spectacolul, ridicându-l la adevărata sa valoare. Scenografia, realizată de Maria Miu, a mizat pe tonuri de albastru, răsfrânte la timpul potrivit de lumini galbene, special alese pentru obscuritatea nopții. Ușor de realizat în cadrul unei echipe de profesioniști, atmosfera nocturnă a fost completată de fumul cu rol de ceață, care a avut un anume rol în exteriorizarea sentimentelor personajelor și, mai ales, în accentuarea situațiilor dramatice prin mijloace tehnice.
În același timp, costumele elegante ale domnilor, celebra pălărie mare și neagră a lui Gogu și rochiile de bun gust ale doamnelor au reliefat perfect firea personajelor. Ținutele fine ale Ortansei, rochii în nuanțe de roșu și roz, în comparație cu firescul celorlalte personaje, au scos în evidență tipul femeii fatale. Tot în planul ținutei, Gogu cucerește doar prin prezentare: costum negru impecabil, pălărie asortată și cămașă albă. Se formează imaginea bărbatului puternic și cuceritor, cu atât mai mult cu cât Emilian, celălalt personaj masculin aflat în prim-plan, nu surprinde prin nimic. Se prezintă ca un simplu funcționar, cu un costum în culori pale, care nu-l scot din matricea normalității. Astfel, pot vorbi despre o adevărată reușită din acest punct de vedere, gradația socială fiind realizată și pe baza costumelor. Din astfel de contraste, aparent nesemnificative, se naște o poezie specială care învăluie poveste, personaje, spectatori.
Lucian Moga (light design) a fost pictorul unui tablou impresionant de lumini. Nu joc în sine, cum ar spune alții, fiindcă Lucian a știut exact ce face. Nuanțele impresionante de galben, portocaliu și albastru au valorificat cu adevărat ofertantul peisaj al decorului. Un moment impresionant a fost chiar debutul, în care cele două femei, în fond, cu aceeași soartă, au cântat și au dansat. Schimbări bruște de lumini, focalizare perfectă și uimitoare senzații de licăriri cosmice.
Coregrafia și muzica au animat spectacolul, după mine, fiind chiar cireașa de pe tort. Mișcarea coregrafică sugestivă (foarte inspirată Mălina Andrei) și muzica bine aleasă (Ovidiu Iloc, întotdeauna creativ), oferită live de o miniorchestră de cameră, au completat tabloul unei reușite teatrale. Cumva firesc pentru actorii teatrului Matei Vișniec, excelenți în angrenajul solicitant teatru-coregrafie-muzică.
Întregul spectacol gravitează în jurul tranzacționării sentimentelor, tratate cu o superficialitate neverosimilă în plan uman. Proștii sub clar de lună este, astfel, un spectacol despre dragoste. Într-un cerc vicios al marelui control financiar, într-un context social ce obligă la convertirea părerilor, a sentimentelor și, aș putea spune, a caracterului (finalul piesei, deosebit de reușit în cheie absurdă, este edificator în această), toate sub presiunea societății de tarabă, personajele au o singură șansă: să iubească.
Regie: Anca Bradu
Scenografie: Maria Miu
Asistent de scenografie: Diana Mihaela Sav
Coregrafie: Mălina Andrei
Compoziție muzicală: Ovidiu Iloc
Light design: Lucian Moga
Regie tehnică: Vili Duțu
Distribuție: Ortansa – Clara Popadiuc, Clementina – Delu Lucaci, Emilian – Răzvan Bănuț, Gogu – Cătălin Ștefan Mîndru, Vasilica – Diana Lazăr, Mama Ortansei – Bogdan Amurăriței, Tatăl Ortansei – Constantin Tache Florescu
*Alexandra Alexandru este elevă în clasa a X-a (științe sociale) a Colegiului Național Petru Rareș Suceava. A obținut anul acesta mențiune la etapa națională a Olimpiadei de limba și literatura română.
