Unde am fost și unde suntem?
Bine, eu înțeleg că e important ce se întâmplă acum în State, dar, sincer, nu e chiar așa un big deal. I mean, avem și noi problemele noastre. Tot nu înțeleg de ce te freacă pe tine, nu e ca și cum te afectează sau ceva. De ce trebuie să fii așa justițiară? Ok, cred că suntem cu toții de acord că protestele astea au intenții bune, dar nu îi pune nimeni pe protestatari să fie așa agresivi – dacă vor să fie ascultați ar trebui să își exprime punctul de vedere într-un mod civilizat. Da, sunt de acord că toată chestia asta e destul de rea, dar nu e nici chiar așa dramatic. Mai întâi să te preocupe ce se întâmplă în România, nu avem autostrăzi și nici spitale, așa că eu zic să ne întoarcem la oile noastre.
Încerc să metabolizez toate aceste comentarii, să caut în minte folderul de argumente pregătit pentru fiecare – în ciuda faptului că niciunul dintre aceste comentarii nu pare să izvorască din fapte care pot fi combătute cu argumente, ci tocmai din lipsa acestora. Mai rău e că din această ignoranță se naște ura. Dar, pentru mine, cel mai dureros e faptul că aceste replici care pendulează între iritant și grotesc îmi creează un sentiment cumplit de déjà vu. Și asta pentru că îmi dau seama că le-am mai auzit într-o formă cutremurător de similară acum aproape 4 ani, în toamna anului 2016, atunci când în Statele Unite lumea era împărțită între cei care apărau cu îndârjire toate remarcile rasiste, sexiste, homofobe și xenofobe (din păcate lista poate continua) ale lui Donald Trump și cei cărora nu le venea să creadă că o persoană atât de compromisă din punct de vedere moral (această sintagmă fiind, desigur, un understatement) chiar ar putea deveni viitorul președinte al Statelor Unite. Eram în clasa a VIII-a și îmi amintesc că a fost prima oară când am vorbit cu atâta vehemență despre un subiect care aparține sferei politice sau despre o alegere prezidențială. Îmi amintesc și că nu știam ce să răspund atunci când eram întrebată de ce îmi doresc atât de mult ca Trump să piardă alegerile, având în vedere că nu locuiesc în Statele Unite ale Americii și că nu mă va afecta direct, dar eram convinsă că președinția lui ar fi însemnat o zdruncinătură cu trepidații puternice pentru întregul concept de democrație. Cu toate că de-a lungul mandatului său au fost nenumărate momente care demonstrează incontestabil acest lucru, cel asupra căruia mă voi opri este ziua de 1 iunie 2020, la aproape patru ani de la învestirea sa și de la tentativele mele de a explica de ce e atât de important să nu câștige, atunci când președintele Donald Trump a ordonat Gărzii Naționale să disperseze prin metode extrem de violente protestatarii pașnici aflați în Lafayette Square pentru ca el să poată avea o ședință foto în fața unei biserici (!) ținând în mână o Biblie (!!), fotografiile acestea fiind menite să transmită un mesaj de reconciliere.
Au fost multe astfel de momente revoltătoare de-a lungul președinției sale, însă cred că acum, în contextul protestelor Black Lives Matter, este momentul ideal ca întreaga lume să facă un pas în spate și să privească atent unde eram și unde suntem. Să se uite în spate și să se întrebe de ce aceste conversații par să se deruleze pe repeat de-a lungul istoriei, rămânând în cea mai mare parte la stadiul de discuții, fără să se materializeze într-o schimbare fundamentală și durabilă. Cu toate că, uitându-ne la secvențele decupate de televiziunea română din protestele actuale sau scrollând pe Instagram și văzând postările însoțite de hashtagul #blacklivesmatter, este extrem de ușor să ne complăcem în iluzia că nu ne privește, cred că acum a devenit mai evident ca niciodată că nu ne putem sustrage de la această analiză. Sau, mai bine zis, nu ne mai putem sustrage din ea. Situația actuală nu vorbește doar despre rasismul sistematic și colapsul democrației din Statele Unite, ci despre indiferența care ne otrăvește, în doze mai mari sau mai mici, pe fiecare dintre noi, pentru că toți ne dorim să credem că undele manifestațiilor nu se propagă până la noi. Pentru că fiecare dintre noi a scrollat, la un moment dat, peste articole sau petiții care vorbesc despre mișcarea BLM. Pentru că fiecare dintre noi a crezut că oricum nu pot face nimic să ajut. Pentru că fiecare dintre noi a auzit la un moment dat că dacă nu ești cuminte te fură țiganii și i s-a părut normal, făcându-i-se, în același timp, frică de ei. Pentru că umanitatea fiecăruia dintre noi a fost afectată într-o anumită măsură de indiferență și, mai ales, pentru că fiecare dintre noi a avut (deocamdată, cel puțin) privilegiul de a alege să nu îi pese. Auzind și citind aceleași comentarii la care încercam să răspund acum patru ani, din care am redat mai sus doar o mică parte (!), îmi amintesc de starea de confuzie, de revoltă și, în cele din urmă, de frică în doze mici pe care o încercam atunci și care nu s-a disipat și mă gândesc la întrebarea de ce îți pasă dacă oricum nu te afectează direct, ce părea setată pe rewind. Și la faptul că acum știu ce ar fi trebuit să răspund.
Nu pot să respir sau despre tăcerea care sufocă libertatea
Suntem în luna iunie, protestele Black Lives Matter izbucnite după moartea lui George Floyd continuă tumultos – atât în Statele Unite ale Americii, cât și în peste 60 de alte țări – iar ecoul lor reverberează în întreaga lume. Manifestațiile au început în Minneapolis, după ce un polițist alb numit Derek Chauvin l-a omorât pe bărbatul afro-american, apăsându-i genunchiul pe gât timp de 8 minute și 46 de secunde. 8 minute și 46 de secunde în care George Floyd (care nu opunea niciun fel de rezistență) repeta că nu poate respira, în care ceilalți trei polițiști prezenți se uitau la scena grotescă ce se developa în fața lor fără să conștientizeze că fac ceva greșit, 8 minute și 46 de secunde în care se ascunde o istorie lungă a brutalității poliției față de persoanele de culoare. De atunci, manifestațiile s-au înmulțit în întreaga lume: ridicând întrebări, cerând răspunsuri, răvășind stereotipuri adânc înrădăcinate în mentalitatea noastră, urlând după corectarea unor nedreptăți ce nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată – sau care ar fi trebuit, cel puțin, să fie îndreptate acum mult timp – și stârnind polemici, așa cum era de așteptat de la o manifestare de o astfel de amploare care militează pentru respectarea drepturilor omului. Multe, multe controverse, într-o situație în care discuțiile în contradictoriu nu ar trebui să existe, căci gândurile și acțiunile noastre ar trebui să se îndrepte către înțelegerea și deconstruirea rasismului instituțional care continuă să persiste în toate colțurile lumii (și, din nou, mă refer inclusiv la România, pentru că ultima oară când am verificat, doar 2 din 10 români ar accepta în familie sau în cercul de prieteni persoane de altă etnie, conform unui sondaj de opinie realizat la comanda Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”). Țin să precizez că acest ar trebui îl spun cu o resemnare obosită, căci mi s-a dovedit de prea multe ori că până și cele mai fundamentale drepturi și libertăți vor fi supuse huiduielii colective a unei lumi dureros de ignorante. Cu toate acestea, în ultima perioadă cred că a devenit mai mult decât evident că a alege să nu intri în astfel de discuții (oricât de obositoare ar fi și oricât de revoltătoare și absurde) este atât un privilegiu acordat persoanelor conștiente de faptul că nu vor face niciodată parte din categoria nevoită să își ceară drepturile și, totodată, o modalitate de a susține, conștient sau nu, ceea ce mă simt foarte încrezătoare să numesc partea greșită a istoriei. Căci tăcerea și obediența celorlalți sunt cele mai puternice arme ale oricărui opresor, așa că refuzul de a vorbi despre asta vine doar în beneficiul părții care și-a construit întreaga putere călcând pe cadavre și crezând că nimeni nu va spune nimic. Așa că, în următoarele rânduri, mi-am propus să înfățișez și să analizez câteva comentarii auzite sau citite în mediul online românesc, comentarii care ilustrează cum sunt percepute protestele de către o parte nu atât de nesemnificativă a românilor.
Ești dus, nene! Amesteci lucruri din ultimul secol și tragi concluzii stupefiante (…) Ku Klux Klan erau copii pe lângă voi, ăștia cu politica corectă (comentariu la postarea din 15 iunie a scriitorului Alex Tocilescu, postare care critica modalitatea în care au perceput mulți români protestele BLM și care făcea trimitere și la contextul istoric al tensiunilor rasiale din SUA; următoarele două comentarii sunt răspunsuri la aceeași postare)
Ok. În primul rând, nu știu niciodată care ar trebui să fie reacția atunci când ești acuzat că folosești politica corectă, termen aruncat la întâmplare de parcă ar fi ceva de-a dreptul respingător. Mi se pare că persoanele care se declară dezgustate de acest termen sunt aceleași persoane care refuză să își asume faptul că nu o urmează din confort, și nu pentru că ar fi ceva greșit din punct de vedere moral cu ea. Sau aceleași persoane care beneficiază de pe urma inexistenței ei. Dar, în al doilea rând, mi s-a părut pur și simplu incredibilă (folosesc termenul fără niciun fel de conotație pozitivă) acuzația că persoana respectivă amestecă lucruri din ultimul secol cu aspecte ce țin de contemporaneitate. De parcă secole de sclavie nu au modelat profund mentalitatea colectivă a persoanelor care locuiesc în State. De parcă segregarea nu ar fi fost abolită abia în anul 1964, ceea ce înseamnă că atât persoane care au fost supuse discriminărilor pe care le presupunea, cât și persoane care au susținut cu îndârjire necesitatea ei sunt încă în viață. De parcă faptul că unele dintre primele unități de aplicare a legii erau așa-numitele slave patrols, a căror datorie era capturarea și returnarea sclavilor evadați, nu ar fi influențat modalitatea în care este aplicată legea în ziua de azi. Istoria nu este doar un șir de evenimente cu o finalitate bine determinată, ci un mecanism pulsatil ale cărui nervuri se extind fără îndoială până în prezent, deci, a purta o discuție despre rasismul din societatea contemporană în absența contextului istoric este ca și cum ai încerca să construiești o casă începând cu acoperișul. Poți încerca, dar trebuie să îți asumi că nu ai dreptul să te prefaci surprins atunci când acest proces nu duce nicăieri.
Un articol extrem de slab din care am rămas cu ideea că dacă ești persecutat trebuie să răspunzi înapoi cu violență, să jefuiești magazine etc.
Nici nu știu de unde să încep, dar haide să o luăm așa: dacă ești mai oripilat de persoanele care au vandalizat magazine în timpul protestelor BLM decât de actele nejustificate de brutalitate ale poliției care au dus la rănirea sau moartea a sute de persoane de culoare, probabil că nu ai folosit acest argument dintr-o nestrămutată credință că violența nu e soluția, ci pentru că încerci să justifici ura (nejustificabilă) față de protestatari sau față de persoanele de culoare în general ¯\_(ツ)_/¯. Dar, ca să abordez și posibilitatea (care mi se pare din ce în ce mai firavă) ca persoana care a scris asta să fie într-adevăr împotriva actelor de vandalism ca formă de protest, trebuie să fac următoarele precizări: (1) nici măcar nu este clar că persoanele care au vandalizat magazine precum Macy’s se identifică într-adevăr cu mișcarea BLM, existând o posibilitate destul de mare ca ele să fi profitat de instabilitatea socială pentru a face astfel de acțiuni din motive personale; (2) multe componente din mass media portretizează actele de vandalism ca ocupând un rol central în cadrul acestor proteste, când, în realitate, ele au fost pașnice în cea mai mare parte; (3) mi se pare foarte interesant că, în momentul în care jucătorul NFL Colin Kaepernik a declanșat mișcarea take a knee, atunci când a îngenuncheat în timpul imnului național pentru a atrage atenția asupra brutalității poliției, au fost nenumărate voci care au criticat această formă de protest, spunând că este ineficientă. Aproape ca și cum nu forma de protest e cea care contează cu adevărat, ci existența ei în sine atacă realitățile sociale în care atât de mulți s-au refugiat confortabil&convenabil.
Nu cred că era dobitocul de Trump cel ce pupă bocancii, nu era nici în fruntea turmelor de jefuitori și așa idiot nu l-am văzut dărâmând statui.
Rasismul nu a început odată cu Trump și, cu siguranță, nu se va termina în timpul președinției lui. Însă mandatul său ar trebui perceput ca un semnal de alarmă, căci e incontestabil faptul că el a exacerbat tensiunile rasiale și naționalismul în general, și nici persoanele care au votat pentru el, nici cele care, chiar dacă poate nu l-au ales, au crezut că președinția lui nu va fi o situație atât de dramatică nu au dreptul să pretindă că nu au avut de unde să știe. Pentru că până și acum, când orice încercare de a nega atrocitatea care a reprezentat omorârea lui George Floyd (și a multor altor afro-americani) de către poliție este absolut de revoltătoare, Trump a încercat constant să minimalizeze situația sau să mute vina pe protestatari. Cât despre partea cu statuile ce îi reprezintă pe măreții lideri ai Confederației, statui care își găsesc acum obștescul sfârșit, fiind dărâmate de protestatari, am tot auzit voci care spun că această practică este greșită pentru că sunt parte din istorie, și nu e corect să încerci să ștergi istoria. Acestor persoane nu pot decât să le spun că statuile nu sunt modalitatea prin care ne amintim istoria, ci modalitatea prin care glorificăm persoanele care au luat parte la scrierea acesteia, iar glorificarea suprematiștilor albi nu poate însemna altceva decât identificarea cu convingerile lor și o lipsă totală de regret față de instrumentele și tacticile pe care le-au folosit pentru a le impune. Nu doar statuile trebuie să cadă, ci și iluzia trecutului glorios pe care ele o creează, trecut care este, de fapt, mânjit cu sângele celor a căror istorie a fost distorsionată și cosmetizată secole în șir.
Și, în final, nu e ca și cum te afectează pe tine
Dacă în clasa a VIII-a nu am putut să (îmi) explic foarte clar vehemența cu care vorbeam despre caracterul toxic al lui Donald Trump și despre necesitatea ca el să piardă alegerile, ultimii patru ani (în special ultimul an, cu toate evenimentele care îl făceau adeseori să pară un episod din Black Mirror) mi-au arătat că nicio problemă socială nu are ziduri clar delimitate, căci, oriunde ne-am afla, umanitatea care reverberează în noi este aceeași. Tensiunile rasiale, indiferent ce formă îmbracă ele, sunt adânc înrădăcinate peste tot în lume, iar peste tot oamenii vor continua să se zbată pentru dreptate; faptul că ai privilegiul de a spune că nu ești afectat direct de o anumită problemă mi se pare un motiv să faci mai mult, nu mai puțin. În rețeaua de elemente interconectate din care toți facem parte, trepidațiile oricărei mișcări au capacitatea de a zdruncina întregul mecanism, iar a alege să stagnezi în momentul în care ai conștiința acestui lucru devine o opțiune nocivă. Cu alte cuvinte, a alege să îți pese de lanțurile a căror strânsoare nu ai simțit-o niciodată este singura modalitate de a te elibera pe tine însuți de lanțurile pe care nu știai că le-ai purtat toată viața. Și tocmai empatia devine forma de rezistență necesară în acest mecanism în care, indiferent dacă conștientizăm sau nu acest lucru, toți suntem încătușați – fie de ignoranța celorlalți, fie de a noastră.
*Sursele de informare pentru acest articol au fost articole din „The Guardian”, „The Atlantic” și „The New York Times”.
(Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași, clasa de filologie.)
Foto: Andrei Rusu
