Prima zi de FILIT. Întâlnirile Alecart: doi invitați pe care îi așteptăm cu nerăbdare: Katja Petrowskaja și Dan Alexe.
Nicoleta Munteanu:
Un Ulise modern în periplu printre arcanele lumii: În punctul lui rebbe G
Prima imagine care îmi vine în minte când mă gândesc la povestirile lui Dan Alexe din volumul În punctul lui rebbe G este aceea a unui carusel: imagini deformate de mișcarea înnebunitoare sus-jos, o lume din care se desprind chipuri, gesturi, întâmplări. Contorsionate, grotești, diforme.
Decantându-se însă, după ce vertijul lecturii se termină, ele generează o frumusețe aparte care reiese tocmai din turnura cuvintelor, din jocul permanent dintre semn și sens, dintre ceea ce este la suprafață și ceea ce se ascunde în spatele fiecărei întâmplări/experiențe, din alunecarea dinspre denotativ către subtilități lingvistice delicioase. Inițial mi-am spus că Dan Alexe propune (continuând într-un fel viziunea din Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase) o literatură fantastă, căci e vorba despre o suită de imagini halucinante, de un personaj narator deopotrivă cabotin și erou tragic; povestiri în care trupul și sexualitatea nu sunt decât pretextul de a organiza o sarabandă a cuvântului. Recitind volumul, aș spune că e mai degrabă o proză cu intrări multiple și grade diferite de a se oferi cititorului, cu semnificații care se propagă în funcție de imaginația și erudiția fiecăruia. Căci nimic nu e întâmplător, nici în structura, nici în dialogurile sau experiențele imaginate, dar jocul nu e nici un moment ostentativ. Textul îți dă cât poți lua din el. Respiră erudiție, ironie, autoironie, e impregnat de grotesc, de livresc și nu se refuză cititorului dacă acesta nu poate ieși din linearitatea unei anumite grile de lectură. Probabil acesta e și motivul pentru care nu există o lectură călduță a textelor lui Dan Alexe; ele fie seduc, fie repugnă.
Pelerinaj către Logos
Structura volumului este foarte riguroasă: 22 de povestiri, XXII arcane majore, cum cititorul este avertizat încă de la început, care aparent pot fi citite în orice ordine, deși este evidentă grija pentru un sens intrinsec al totului, un punct cosmic aidoma Aleph-ului lui Borges. Chintesența lumii viitoarelor povestiri, întrezărirea drumului se face încă din primele pagini, când sub aparența unui preludiu sexual, identifici autoreferențialitatea narativă: Un cot al zidului, o combinație între fanta din chirpici și colțul străzii, un cotlon în care se-mpletesc liniile de fractură ale Universului. Dacă ea se întinde pe jos, pune capul pe ultima treaptă și uită de sine, va întrezări rabini cabaliști și arcane de Tarot și alchimiști din Avignon și amorezați la cercul polar și legionari români pe frontul din Majadahonda. Sub pretextul unor întâmplări savuroase, în care sexul și plictisul, deznădejdea, visul și realitatea configurează un itinerariu spiritual se produce întâlnirea cu tine prin întâlnirile succesive cu mai multe femei (de care personajul narator se simte atras, de care se agață, alături de care trăiește experiențe intense sau doar fragmente posibile din aceste experiențe), dar și cu diferite figuri masculine (doar aparent de plan secundar și e suficient să-l invoci pe Rebbe Ghelerter, pe negrul Walter, pe Ionel și Vasile – cei doi legionari exaltați plecați pe frontul din Spania, pe Dom Pernety și experiențele lui alchimice); un periplul printre arcane referențiale dintre cele mai diverse: de la cabala la transa Sfintei Teresa și la alchimie, de la Villiers de l Isle-Adam, Eliade sau Huxley până la nenumitul, dar omniprezentul Mateiu Caragiale. Căci imaginea lui Pirgu și a lumilor prin care el se perindă e în subsidiar omniprezentă, însă, în cazul volumului lui Dan Alexe personajul narator e o unitate care își subsumează trinitatea mateină: un Pantazi-Pașadia-Pirgu deopotrivă estet, cabotin, căutător și depravat. Jocul e deopotrivă la vedere (… narațiunea va pune în scenă nesfârșite și inventive împerecheri colective erudite, clasate în XXII tableaux vivants: teatrale episoade mitologice, scene din arcanele majore de Tarot jucate pe care triumfale, alegorii și meșteșuguri, arome și licori, diavoli, roata norocului și magnetism de câine de Armenia) și ascuns, căci nu există o singură cheie, ci o sumă de posibilități care întredeschid semnificații: Altfel zis, l-am întrerupt: dacă noi am fi acum personaje într-o carte cu 22 de povești, fiecare poveste corespunzând unei lame de Tarot și unei litere ebraice, de câte ori am citi istoriile în altă ordine, sau combinând o parte din ele, am genera un alt discurs, un alt Logos și o altă Facere? Da, îmi spuse sever rebbe Ghelerter, întrerupându-mi deriva. Și iată, de fapt, arătându-se în toată splendoarea sa adevăratul personaj al volumului: cuvântul care generează lumi. Plăcerea de a-l descânta, de a-l descompune, de a-l face să iradieze punându-l în contexte paradoxale, de a-i recupera vitalitatea pierdută prin uz e ceea ce provoacă în primul rând imaginația în acest volum generând barthesiana plăcere a textului, ditirambica revărsare de ludic și seducție: de la Pupă-mi Weltanschauunga la Krishna mă-tii până la transmutările verbale alături de Țipora sau „explicațiile” cabalistice oferite de Ruth conform cărora între Dumnezeu și femeie (…) e doar o diferență de respirație, sau aș zice mai degrabă: Dumnezeu e o femeie faringală.
(Articolul Nicoletei Munteanu va putea fi citit integral în numărul 19 al revistei „Alecart”)
Sabina Condurache:
Despre singurătatea în doi: Cabală la Kabul
Neînțelegerea. Orgoliul. Doi evrei au rămas parcă rătăciți într-o țară în care religia lor nu este acceptată. Frica. Au trăit sentimentul acesta mai mult decât ne-am putea noi imagina – ani, luni, zile și nopți, clipă de clipă. Frica îi schimbă pe oameni și de aici e doar un pas până la trădare.
Ambii evrei susțin că s-au trădat unul pe celălalt, că s-au denunțat și fiecare este vinovat pentru că au ajuns să fie bătuți de talibani. La început nu știi pe cine să crezi. Un evreu bătrân care face amulete pentru a se întreține sau firea macabră a celuilalt. Pe cine pariezi?
Primul impuls este să îl compătimești pe cel mai în vârstă, Isaac, cel care din primele minute ale filmului este batjocorit de Zabulov. Pe parcursul derulării peliculei ajung să vorbească urât unul despre celălalt, să se desființeze. Fiecare pretinde că „celălalt” s-a lepădat de religia iudaică și că „celălalt” a trădat dându-l pe mâna talibanilor, motiv pentru care ambii au avut de suferit. E adevărat că Isaac pare inocent, dar ajunge să te pună pe gânduri și să te intrige atunci când mai mulți confirmă că el chiar a vrut să se convertească. Începi să te gândești dacă nu cumva imaginea lui de bătrânel chinuit este de fapt o mască ce ascunde un altfel de personaj. Sau poate chiar este un om bun, dar care vrea să uite ceva ce a făcut cu ani în urmă. În lumea afgană el nu duce o viață tocmai confortabilă, fiind de altfel părăsit de familie. Deși fiul său revine după o lungă perioadă de timp, acesta îi aduce numai dezamăgiri tatălui. Să ne uităm puțin și la profilul lui Zabulov. Taie găini. A învățat să taie găini. Și le mănâncă singur. Fără să împartă nicio gură cu Isaac. Vorbește urât, nerespectuos. Îl bârfește și îl înjură pe „celălalt”. Mereu celălalt.
Din afara poveștii putem înțelege de ce au ajuns în acest punct, atât Zabulov cât și Isaac. Amândoi au suferit. Și au fost obligați să își creeze un scut de protecție pentru a supraviețui, cel mai la îndemână fiindu-le să dea vina imediat unul pe celălalt. Nu îi poți judeca. Până la urmă omul este o specie care se naște cu mecanismul de apărare în sânge și oricine ar fi în locul lor s-ar transforma, probabil, în același fel. Dacă te-ai fi aflat în aceeași situație, tu poți fi sigur că ai fi procedat diferit?
Lăsând la o parte conflictul lor permanent, în spatele dialogului și al interacțiunii dintre ei, descoperi un univers necunoscut. Și nu ai cum să nu fii captivat de lumea diferită în care aceștia trăiesc. Kabul, Afganistan. Un spațiu nerecomandat pentru evrei și, în general, o lume periculoasă în care în orice secundă cineva îți poate lua viața. Aceasta este imaginea pe care Afganistanul o oferă de ani buni lumii. Dar cum există persoane suficient de curajoase, încât să se încumete să pătrundă și să trăiască într-o astfel de lume, noi putem avea astăzi aceste imagini impresionante și reușim să ne creăm o idee despre cum se trăiește în comunități izolate, imposibil de vizitat.
( În numărul 19 al revistei „Alecart”, veți putea citi două cronici ale filmului lui Dan Alexe, Cabală la Kabul)
