Puteam să-mi petrec restul vieții uitându-mă prin gaura furcii. În acest fel te schimbă întâlnirea cu scriitura Olgăi Tokarczuk. Te spulberă și te recuperează, te întregește, dar niciodată în forma inițială, ci în frânturi de gânduri, de mirosuri, de gesturi mimetice, riscând să devină instinctuale, ale unui trecut pe care l-ai uitat sau pe care ai vrut conștient să-l uiți, într-un mozaic extrem de fragil al speranței, al rătăcirilor și al dislocărilor de conștiință. Dar și furca a dispărut. Prin prisma a patru incursiuni în scriitura extrem de precisă, maleabilă și sensibilă a scriitoarei care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2018, am devenit niște cititoare-magnet, avide de realitatea secvențială, de intimitatea plăpândă a lumii ei, de absurditatea care cuprinde banalul și de jocu(l)rile de-a moartea, ce conturează candid chiar excepțiile, coincidențele și ezitările umane definitorii pentru poveștile pe care le construiește vizionar Olga Tokarczuk. Cu un simț acut al lucidității și al esteticului, ea are într-adevăr puterea de a trezi o lume întreagă din letargie.
- Poartă-ți plugul peste oasele morților
Orice lucru în care crezi devine o imagine a adevărului. O ființă vie captivă într-o colivie/Revoltă Cerul. Tigrii Mâniei sunt mai înțelepți decât armăsarii Educației. Versurile extrase din volumele poetului William Blake sunt călăuza spirituală a protagonistei, o „armă” care justifică întreaga esență a romanului. Precum o Sfântă Scriptură a astrologiei, compilația apocaliptică prevestește ceea ce nu se vede cu ochiul liber și configurează minuțios un glob de sticlă al cărui centru terifiant se răsfrânge asupra cătunului aflat la granița dintre Cehia și Polonia. Suspansul menținut până în final în amestec subtil cu voința planetelor, precis interpretată de doamna Duszejko, propulsează în mintea cititorului tot soiul de teorii cu privire la descoperirea adevărului din confuzia generală, rezultatul fiind o ascundere discretă a vinovatului, cel care a menținut starea de neliniște și frică în rândul autorităților și al localnicilor un timp îndelungat.
Crimele nu sunt lipsite de sens, iar motivul se află chiar sub privirile polițiștilor care, orbiți de șocul provocat de corpurile inerte ale pasionaților vânători, nu sesizează prezența constantă a justițiarului în biroul branșei locale. Captive în site-ul Efemeridelor, victimele doar se conformează propriului destin, împinse către acesta de un apărător al animalelor, mânat de furia translucidă ce capătă proporții în ritmul creșterii numărului de vietăți sălbatice ucise. În decorul lumii postcomuniste din Europa de Est este zdruncinată realitatea până atunci sigură a corupților, a celor obsedați de bani și de prestigiu social.
Riders on the storm/ Into this world we are thrown/ Like a dog without a bone/ An actor out on loan/ Riders on the storm… (The Doors, Riders on the storm)
Cititorul este martorul acțiunilor banale sau grotești din prezentul-prototip, unde Apusul este etern și oamenii stau ca niște manechine de ceară, absorbiți de propria carceră schițată de astrogramă. Cu toate că ființa este unică printre semeni și liniștită că cerul își lasă amprenta pe ceva atât de insignifiant, are loc o inevitabilă încarcerare în spațiu dublată de tatuarea numărului de deținut. În alți termeni, suntem condamnații sorții, iar erudiția nu apare drept o salvare: funcția psihicului uman este de a filtra informațiile, în ciuda posibilităților uriașe de înțelegere ale creierului, iar erudiția este o povară imposibilă pentru că fiecare particulă a lumii, indiferent cât de mică, e alcătuită din suferință. În definitiv, un cumul de trăiri asemenea unor bombe cu ceas transformă cătunul într-o machetă a răzbunării sângeroase așa cum a fost scris să se întâmple. Ironia flegmatică, născută dintr-o existență banală, aproape trivială, preferata celor lași sau celor ce nu se pot sustrage neputinței, este anihilată în contextul extinderii crimelor asemenea unei maladii. Fanteziile capătă contur, efectul eliberator este asumat, iar suma experiențelor stă sub semnul conștientizat al efemerității. Un om inteligent știe asta și nu regretă nimic.
Ți-aduci aminte că în aer mirosea a crimă?
Barierele sunt astfel clar definite, generând multitudinea de categorii în care realitatea este divizată. Fie că ne oprim asupra claselor sociale, a vârstei, a aspectului, fie că ne ghidăm după horoscop și înclinația axei fiecărui locuitor, nu suntem ca picăturile de apă, o reflexie singulară sau o gigantică jucărie stricată, iar unghiul din care suntem priviți-cercetați-analizați este vital. Pare că Dumnezeu a creat oamenii în toată diversitatea lor pentru a-și dovedi sieși cât de multe ipostaze capătă conceptul uman al lucrării sale. Pe cei ce trăiau în apropierea Platoului, izolați de lume și izbiți cu brutalitate de urmările celui mai aprig anotimp, îi apropia frica, incertitudinea, groaza făcute ghem și exagerate la fiecare proaspăt omor.
- Ultimele povestiri
Sub becurile de 40 de wați ce inundă camera cu lumina pentru sinucigași, tăcerile devin ceva firesc și necesar, atât de intim, încât fiecare ajunge să se împărtășească nesperat din ele, țesând treptat în jurul lor un soi de captivitate caldă, maternă și iubitoare. Povestirile (așezate sub un aparent semn ultim, care le intensifică impactul) nu au nevoie de o ordine anume, mai degrabă se însăilează succesiv, formând complexe și rezistente configurații de familie, care te obsedează în aceeași măsură în care te fascinează, fiindcă au un stil aparte de a diseca extrem de atent și de grijuliu trei vieți autosuficiente, absorbite de propriile existențe monotone și sacadate și de a le reda oarecum un nou ritm, un nou suflu proaspăt. Luptându-se tacit cu erodarea progresivă ce vine dinspre interior înspre exterior, cele trei personaje feminine trebuie să înfrunte pe rând boala, bătrânețea și singurătatea, fiecare declanșând fără să vrea în celelalte diverse cutremure dureroase.
Esența tuturor religiilor nu este învierea, nici mântuirea, ci putința de a da timpul înapoi, abilitatea de a-l face să-și muște propria coadă și să repete la nesfârșit ceea ce a mai spus o dată.
Aspiră-mă. Absoarbe-mă. Dizolvă-mă. O carte a lucrurilor cu adevărat imposibile, dar nu lipsite de sens, a micilor și marilor denivelări interioare, a repausurilor și a suspendării. Desprinderea ușoară și molatică de lume, de agitație, de responsabilități, de propria corporalitate, de toate obiectele kitschoase și inutile adunate grămadă de-a lungul vieții, de gustul dulce-acrișor al propriei morți, delicat ca zborul fluturelui. Conștiința dezintegrării se înregistrează treptat în subconștientul fiecăruia dintre personaje (bunică, mamă, fiică), continuând să palpite în cititor mult timp după terminarea cărții. Și totuși. Mă preocupă foarte tare un singur lucru: când începe omul să moară? Iar revelația cutremurătoare a cărții Olgăi Tokarczuk este că răspunsurile la întrebările simple și dureroase îți pot apărea în cale de oriunde, dacă încetezi să mai subestimezi viața. Și orice poate deveni un indiciu: un fir de păr, untul din frigider, un câine bolnav care trebuie eutanasiat sau pârâitul unui televizor stricat. Și atunci, cum ne putem pune de acord în privința trecutului?
Ida, Parascheva și Maia, în ordinea în care ne apar viețile lor refăcute în carte (interesant cum toată lumea izolează mereu bătrânețea la mijloc, fiindcă bătrânețea nu e deloc o pierdere, ba dimpotrivă- redescoperirea a ceva ce părea a fi pe veci pierdut) nu fac altceva decât să încerce, fiecare în felul ei, să se agațe de ceea ce le-a mai rămas din viață, să mențină fragila și umilitoarea legătură cu lumea căreia aparțin (oare cu adevărat?) și din atașament față de lucrurile cunoscute (băiatul Maiei comandă mereu același hamburger de la McDonalds, Ida merge regulat la controale cardiologice, deși i se repetă că nu este nimic în neregulă, bătrâna Parascheva se culcă mereu pe aceeași parte a patului) să se mențină fiecare pe o linie de plutire, având impresia că își salvează astfel echilibrul interior. Prin aceste ultime povestiri, Olga Tokarczuk configurează un univers inversat, atemporal, așezându-ne față în față cu mărturiile calde ale propriilor regrete, eșecuri, ale propriilor filme lăuntrice din noi cărora la un moment dat li s-a rupt, invariabil, banda. Nu ai observat că ești doar o verigă dintr-un lanț de lepădați și lepădători?
- Călătoria oamenilor Cărții
Personajele din Călătoria oamenilor Cărții sunt unite de sacralitatea și înțelepciunea finală a Cărții, care putea fi ori rezolvarea enigmei vieții prezente în literele numelui lui Dumnezeu, ori o descriere poetică a realității. Ca și când oamenii în carne și oase ar fi niște recipiente pentru diferitele idei, concepții și atitudini. Când erau priviți din perspectivă umană, deosebirile erau uriașe, dar când erau priviți așa, ca și când Dumnezeu i-ar fi privit de la înălțimea sa, nu mai existau nici un fel de deosebiri. Protagoniștii au o aură misterioasă poate și datorită coordonatelor temporale în care acțiunea este propulsată, o vreme în care toate drumurile duc din Paris fie către Centrul căutat, fie la periferie și societatea fiind iremediabil împărțită între încrederea în știință sau credință. Poate că știința îl va studia cândva și pe Dumnezeu și va face cunoscut lumii cine este El.
Frăția amintită la începutul poveștii există de când H.R.C., un tânăr olandez ce studia la Damasc științele filosofice și magia, a intrat într-un mod necunoscut în posesia Cărții și a reușit să o ascundă de ochii muritorilor până când aceștia vor fi pregătiți să o primească. Dar între gând și istorie e adeseori o prăpastie, așa cum între aurul propriu-zis și aurul alchimic e o sete niciodată potolită, cu granițe imposibil de definit, în interiorul cărora te pierzi printre fetuși ciudați, licori și lumi abia intuite. Cu o ultimă urmă de speranță, H.R.C. întocmește harta munților care adăposteau secretul, adevărul suprem. Firul roșu al romanului se întinde în jurul acestui mit și trezește în oamenii secolului al XV-lea o febră a cunoașterii, Cartea luând forma unei promisiuni, a unui vis, a schimbării, a aventurii, a revelației luate de-a dreptul din frescele catedralelor.
Veronica, Gauche și Marchizul își proiectează o realitate din așteptări ca niște decoruri teatrale pictate pe carton, scopul lor fiind strict legat de găsirea acelui Uterus Mundi indicat pe harta ce urma să îi aducă față în față cu Cartea. Dar, ca în orice călătorie, neprevăzutul mereu umple spațiul gol dintre acasă și punctul final, având meritul de a provoca o luptă între magie și rațiune, oglinzi și nonsensuri, înstrăinări și sine. Tot ceea ce ți se întâmplă mai târziu în viață nu este decât desfășurarea perpetuă a unui dialog cu copilul din tine. Interesant e cum numai copiii, proștii și vrăjitorii știu cum se întâmplă toate cu adevărat. Ei simt că sacrul nu are mulți numitori comuni cu profanul, iar singurul lucru care vine direct de la Dumnezeu este sensul existenței și visarea, aceasta fiind singura care leagă firele întâmplărilor. Sensul este esența și semnificația este Puterea. Când se întâmplă ceva, decurge întotdeauna din ceva cu un sens similar. La fel ca în jocul de domino. Pe lângă călătoria în sine, care jonglează cu tensiunea și teoriile filosofice, cititorul descoperă personaje deloc transparente, deși caracterul și fricile le sunt disecate în detaliu și o lume deopotrivă reală și fabuloasă, ce își configurează legile la granița dintre posibil și imposibil. Întregul fundal poate fi cu ușurință suprapus peste tabloul lui Paolo Uccello, Sf. Gheorghe luptându-se cu balaurul. Rămâne întrebarea cine e Sfântul și cine balaurul, unde sălășluiește binele și unde răul, cum poți face distincția între formele fluctuante ale acestora. Personajele sunt întemnițate de propriile temeri, se avântă spre necunoscut, cunosc lupte interioare și lupte ale cărnii, trec prin purgatoriul vieții, caută un sens. Unii renunță, alții perseverează, unii întâlnesc în această călătorie un miracol, o moarte sau nimic, alții sunt aproape de o revelație, dar ceea ce rămâne e gândul că trebuie să ne cunoaștem mai îndeaproape carcera. Călătoria e plină de martori, victime, tovarăși de drum și moarte, care dezinfectează și elimină inutilul, slăbiciunea, răul, înrădăcinate adânc pretutindeni. Fiecare își face dreptate, este supus destinului individual sau renunță la a mai lupta împotriva suferinței. Și fiecare Lacrimă din fiecare Ochi/ Devine un Copil în Veșnicie/ Și, alinată de Fecioara Radioasă,/ Își regăsește bucuria.
- Rătăcitorii
Acolo unde-ți vei întinde cortul, acolo va fi regatul tău. Roman al alegerilor și al călăuzelor (sau mai degrabă al absenței lor), al firelor roșii invizibile care ne ghidează într-un mod atât de straniu existența, al întâlnirilor aleatorii și (ne)oportune, al călătoriilor și călătorilor deopotrivă. Și poate cea mai profundă revelație aduce după sine însăși conștiința împlinirii, a autosugestiei, a educării voinței, a libertății în formele sale reale, a vieții de sine stătătoare care nu poate fi modelată, care devine însăși cea mai periculoasă călătorie dintre toate. Aici nu are cum să se rătăcească. Aici totul se vede ca în palmă.
Un puzzle ezoteric. Un dispozitiv ermetic din care oricât ai călători, vedea, auzi, trăi, lipsește perpetuu ultima piesă. Liantul dintre conștiința ta și conștiința autonomă a traseelor încercuite pe hartă, doza necesară de curaj pentru a pleca în lume, pentru a (te) abandona – repetiție a acelui implacabil de ce nu specific turiștilor. O întreagă pânză de ramificații externe și interne, de spirale, labirinturi, fundături, tuneluri circulare noi care în final dezvăluie exact tot ceea ce îți este necesar, mai puțin ceea ce te așteptai/voiai tu să descoperi. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă, ci fiecare se transformă, se eliberează, descoperă, (re)inventează, fiecare încearcă în felul lui să devină nemuritor și fiecare eșuează lamentabil, într-un joc ambiguu și strategic împletit de-a șoarecele și pisica. Și se străduia să se țină de acest principiu: să se îndrepte spre sud, învârtindu-se în jurul aceleiași linii, în zig-zag.
Ni se pare că în zâmbetul lor se ascunde o promisiune, că poate ne vom naște din nou și de data aceasta va fi la momentul și în locul potrivit.
Cine ești? De unde vii? Unde mergi? Cele trei întrebări esențiale, care definesc și mărginesc de fapt o axă, deopotrivă cea a sinelui și cea a lumii, care coincid armonios, fie că suntem sau nu dispuși să recunoaștem. Olga Tokarczuk cartografiază în acest roman o lume întreagă, revelată și amprentată de vocile colective (sau mai degrabă de ceea ce rămâne din frânturile ecourilor vocilor) unor personaje misterioase și captivante, ce caută să dea sens hoinăritului, rătăcirii și risipirii – de orice natură ar fi acestea. Un haos al circuitelor individuale racordate la cele ale lumii, al cărui zbucium perturbă orice element străin intrat în spirala sa aditivă și radiantă.
Suntem doar clandestine acumulări de materie, plutind prin diverse epoci și spații, până când ceva reușește a ne resuscita atât de convingător, încât ne forțează să ne adunăm, să ne însumăm și asumăm. De la tânărul care nu-și poate găsi soția și copilul, la femeia din Islanda care se ambiționează convulsiv să călătorească exclusiv de-a lungul meridianului zero, fiecare este pe rând când un rătăcit, când un rătăcitor, dând sens unui adevăr mult mai puternic decât fiecare dintre ei.
Romanul revelator Rătăcitorii amintește (și o face poate în cea mai mare măsură dintre toate cărțile aduse în discuție anterior) cât de dezrădăcinați, amorțiți și pierduți suntem (I could not find them. They are lost), și cât de indispensabili devenim, astfel, unii altora. O carte care vorbește, în esență, despre toate iluziile și falsele repere pe care ni le hrănim zi de zi pentru ca existența să pară mai confortabilă. Oricât ai crede că poți cuceri, timpul are metodele lui prin care înfrânge ființa umană (prea) curioasă să-și găsească propriul loc pe hartă. Și poate că la finalul expediției te vei întoarce spre tine și vei avea în sfârșit curajul să-ți adresezi întrebarea corectă: nu unde mergi, ci unde, de fapt, te întorci. Fiindcă, la drept vorbind, meridianul nici nu există.
*Mălina Curpăn și Mălina Turtureanum redactori Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.
