și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge amintirea mea. Mai vârtos mă spală…)
Dumnezeu este provocat (sau, mai bine zis, acuzat) să își asume responsabilitatea pentru toată această frumusețe sfârtecătoare lăsată să se răspândească, asemenea unui virus, în lume, în volumul Psalmi (Casa de editură Max Blecher, 2019) al lui Radu Vancu. Dacă volumele anterioare au păstrat de fiecare dată un refugiu minimalist în care realitatea sau biografia (nu de puține ori dezarmante) să fie confruntate cu ideea unei instanțe divine, de această dată poemele nu sunt altceva decât locul întâlnirilor succesive, neobosite, cu un Dumnezeu reasamblabil: entitate structurată și structurală, acesta devine persona în care poetul montează, piesă cu piesă, irizațiile de lumină recuperate din ipostazele existențiale care acum fuzionează – scriitorul, tatăl, protestatarul din Sibiu și, în definitiv, psalmistul aflat în căutarea nu a unui răspuns sau a unei salvări, ci a unei promisiuni că salvarea încă există, fie că și pentru el sau nu.
Inevitabil, emfazele domoale pe care vocea din Psalmi le ia asupra sa pe parcursul acestei căutări m-au dus cu gândul la solemnitatea care este asociată de Radu Vancu tuturor recuperărilor – aceste drumuri șerpuitoare care, în Cantosuri Domestice și în Zodia Cancerului, aduc treptat, bucățică cu bucățică, piesă de lego peste piesă de lego, sinele înapoi înspre sine: reinventându-se încă o dată într-un nou sequel al autobiografiei poematice, Radu Vancu îmbrățișează cu autoironie ipostaza de drama queen în detrimentul adevăratului patos și dramei, transferându-și centrul contemplației dinspre echilibrul trinomului traumă – univers domestic – interioritate înspre o viziune amplă, impregnată de ceea ce pare a fi suflu mistic hibrid, aterizat în mijlocul cotidianului, supunând analizei nu durerea și tragicul uman, ci însăși frumusețea, sub forma unui dar înzestrat să izbăvească sau să strivească ființa.
Mierlele au început deodată să cânte, toate în cor, triumfător & însângerat.
Este ceva sângeros, violent întotdeauna în felul în care frumusețea mușcă din lume: aceste delicate revărsări ale sublimului reușesc să înghită rănile, rămânând, însă, purtătoarele amintirii suferinței. De ce a fost nevoie să existe atâta frumusețe într-o lume în care există atâta sinucidere? La antipodul traumei, Radu Vancu așază strălucirea unui univers care obligă ființa să se dezbrace de cinism și pesimism, alegând calea confruntărilor neîntrerupte cu durerea, în numele salvării promise de lumina invincibilă a sacrificiului, inocenței și curajului: Orice cantitate de frumusețe mă terciuiește./ O frumusețe indestructibilă făcută țăndări -/ cinismul tău e divin, într-adevăr.// Am văzut un câine lingându-și pe fața însângerată/ stăpâna prăbușită sub cizmele jandarmilor,/ nepăsător la șuturile lor care-i striveau și lui coastele.// A dat atât de bucuros din coadă/ când ea și-a ridicat mâna zdrelită & l-a mângâiat, era atâta lumină indestructibilă în jurul lui,// pentru el răul trecuse absolut întâmplător prin lume. Contemplarea acestei lumini nu este, totuși, un act înălțător, ci mai curând o formă agresivă de epifanie, întrucât frumusețea nu este aici o cauză și nici o consecință a fericirii – ea este aura care îmbracă suferința din cristalizatoarele bunătății, este acuzația pe care Dumnezeu o aduce universului și poezia o aduce vieții.
(numai oamenii rupți pot scrie lucruri invincibile)
Asumarea unei noi poziții în propria biografie reia discursul despre natura scrisului și a scriitorului aparent clarificat în Zodia Cancerului: poezia este cea care atrage omul în interiorul binomului amăgitor suferință/frumusețe; ea transformă durerea din care se hrănește în sublim, fără a o epuiza, ci, dimpotrivă, conferindu-i astfel posibilitatea permanentizării. De fapt, trauma personală pe care poetul însuși a trecut-o prin acest văl al lirismului nu a fost vindecată, ci potențată într-o revărsare blândă de lumină – există aici speranță, însă nu și liniște, întrucât poezia nu îngăduie alte obiecte ale admirației în afara suferinței și a frumuseții ei. Dacă poezia e posibilă chiar și când ești înnămolit în atâta oboseală, dacă poezia e indiferentă la toată suferința asta, dacă se alimentează din ea fără să ți-o anestezieze – atunci e deja aproape nedrept. Aproape sublim – dar aproape nedrept. Ar trebui ca omul să pedepsească suferința amputându-și toate organele pentru frumos. Să nu mai permiți creierului care vede suferința să vadă și frumosul. Imposibilitatea de a atinge echilibrul este întocmai fascinația pentru felul în care ceea ce rănește ia forme încântătoare: în poezie, nu îți poți urî rănile și nu le poți vindeca pentru că emană lumină, produc o frumusețe necesară vieții.
Orice poet e un bratwurst
Scrisul rămâne, așadar, la Radu Vancu locul în care sublimul invincibil poate fi metamorfozat, fără a părăsi sacrele insulițe ale cotidianului; poetul își continuă căutările în apropierea spațiilor cunoscute (de la restaurante fast-food până la împământenitele gesturi de familie), înlocuind versurile până de curând cauterizante cu aceste instrumente (ludice în spirit, dense în trăire) de procesare a frumuseții. Ieri am căzut peste o filmare în care/ un leopard salva o antilopă de la înec/ & o lăsa apoi să plece & am plâns ca un copil/ care a primit cel mai mare Lego/ Harry Potter. (…) Nu-mi dau seama dacă, atunci când scriu,/ sunt leopardul sau antilopa. Fără a afla dacă prin poezie – acuzația ultimă a frumuseții – poate salva sau poate fi salvat, devine protagonistul cauzalității implacabile și inexplicabile a bunătății.
Probabil că și tu zbori peste mine/ cum am zburat eu peste Germania – / & nu vezi nici un semn de la mine,// cum nici eu n-am văzut de la Tine./ Ce să scriu ca să se vadă,/ ce să scriu ca să conteze?// Toate s-au scris și nimic n-a contat. Orice poet e un bratwurst. Nu de puține ori – într-un gest care m-a trimis cu gândul la formele credinței din psalmii arghezieni – poetul își întoarce fața către un Dumnezeu al creației și al creațiilor, absent și ignorant pe măsura absenței și ignoranței umane; gândul la marele întuneric de deasupra noastră se profilează ca o amintire a adevăratului loc destinat omului în existență: un bratwurst de pâine și carne, neputincios, teribil de sensibil la perfecțiune.
E ceva stângaci & rău în tot ce fac eu./ E ceva necruțător de blând în tot ce faci tu.
Dumnezeul lui Radu Vancu este un contemplator pasiv in medias res: dinspre el toată această durere și toată această frumusețe, acuzat sau slăvit asemenea unui artist care, din când în când, scoate câte o piesă controversată și bună; este meșter al fulgului de zăpadă, meister al bratwurstului și al miezului de pepene, meșter al ochilor de copil și al aripioarelor picante KFC – enclave de perfecțiune care terciuiesc creierul și pentru care i se cere socoteală. Meștere necruțător de blând care/ ne-ai suflat chestia în piept ca să trăim veșnic -/ n-am trăit veșnic și deja am obosit.// Ce naiba fac eu cu restul de veșnicie./ Ceva necruțător de blând,/ rând după rând sfârtecând. Iar atunci când trupul cedează blândeții necruțătoare, veșnicia trebuie să fie locuită în inimă – unică rugăciune a invincibilității.
Precum în inimi așa și pe pământ.
Inima & dictatura ei nemiloasă pulsează și atunci când sacul cu pui de cățel este legat la gură și aruncat în lac, și atunci când fulgii de gheață de pe marginea paharului se topesc în coca-cola; ea devine singura utopie populată, un fel de Dumnezeu fără garanție și fără termen de expirare, poezia sfârtecătoare care anulează orice tendință de căutare transcendentală sau metafizică; la Radu Vancu, inima este credința nu atât în mântuire, cât în salvare, este dumnezeul de oraș și reflexul mistic de a trăi doar sub revărsările de lumină, fie că aceasta începe în răni și în traume sau în privirile celor apropiați. Este psalmul în care ce a rămas indestructibil în oameni negociază cu universul o izbăvire sau un sfârșit blând, promițând vindecare frumoasă, pe măsura celei dintru început:
Ai răbdare cu noi: vom fi lumea/ de care Te vei putea/ reîndrăgosti.
*Articolul Andradei Strugaru este ilustrat cu fotografiile Alinei Sava, care sunt o altă interpretare a volumului Psalmi, de Radu Vancu .
(Andrda Strugaru, redactor-șef adjunct, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași, iar Alina Sava, redactor Alecart, este în clasa a X-a, mate-info.)
