Între ritmurile inimii și cele ale vieții: pulsul nu poate fi minimalist, de Mariana Codruț

Toți suntem egali în fața frumuseții./ dar în somnolenta pace cotidiană/ ea – ca și libertatea – e o agresiune:/ vîrful de oțel al unei lănci împlîntate în inima păcii cotidiene.

La fel cum viața se construiește din măruntele și nenumăratele contradicții ce permit frumuseții să „conviețuiască în pace cu moartea, umăr la umăr”, volumul Marianei Codruț reușește să condenseze și să înregistreze aceste impulsuri contrapunctice ale umanului cu o sinceritate intransigentă și necesară, prin care poezia devine o prelungire și o decantare a vieții trăite și scrise cu majuscule. În „pulsul nu poate fi minimalist” poezia este concomitent șoc și alinare, e rugă și revoltă, e poate opusul unui „safe place”, ea răscolește și sapă până la viscere, până la cele mai ascunse camere ale inimii, târându-te în „locuri pe care le privești tu însuți cu uimire neștiind că le conții”. Și tocmai cu această forță inegalabilă a cuvântului, volumul Marianei Codruț este un tratat autentic și cuprinzător despre uman, despre frică și singurătate, despre libertate și iluzia libertății, despre limite și constrângeri și despre firescul și eternitatea trecerii prin lume a frumuseții în fața căreia suntem la fel de egali cum suntem și în fața morții.

Poezia e verticala sângelui tău vizionar/ despre care nimic nu știi/ cînd îl auzi foșnindu-ți în urechi.

Volumul se deschide cu unele dintre cele mai emblematice și pregnante definiții ale poeziei, cititorul fiind sedus tocmai de nebunia, efervescența și vitalitatea poeziei invincibile a lumilor, ce decapitează obișnuința, sustrage din inerție și șochează, te dislocă, te ghidează dar doar abia după ce te aruncă în apă și te forțează să înoți. Astfel, prima parte a volumului, „poezia vine din sex”, poate fi înțeleasă ca un elogiu dedicat poeziei ce pulsează de viață, de firesc, e omniprezentă, odată înrădăcinată devenind copacul de cristal din piept, un amplificator pentru bătăile inimii și pentru tot ceea ce este mai viu, mai sincer și mai eterogen în noi. De vreme ce poezia cartografiază milimetric viața, moartea își face simțită inevitabil prezența, infiltrându-se printre crăpăturile existenței umane, însoțindu-te pretutindeni, fiind un pilon ce susține ordinea lumii – totul conduce la înaintarea demnă spre moarte (cu un copac de cristal în piept/ eu merg înainte spre moarte).

Sînt nopți cînd inima doar pîlpîie./ înfrigurat, urmărești diagrama pîlpîitului/ pe ecranul minții. Urcă și coboară/ în unghiuri bruște după cum descoperi / că ai înțeles prea tîrziu prea multe întîmplări,/că revolta a făcut mereu gol în jurul tău,/ că e posibil să nici nu exiști cu adevărat.

În cel de-al doilea grupaj de poeme, cuvintele sparg zidurile labirintului din care viața și toate experiențele, trăirile umane țâșnesc razant (…) cu inima-n flăcări, dezvăluindu-se astfel o serie de teme și de motive precum singurătatea, revolta, moartea, iubirea, toate făcând parte din repertoriul  în jurul căruia fiecare își țese pânza, trăgând propria lume din sine milimetru cu milimetru ca formă de asumare și de interiorizare a sinelui în solitudine, într-o confruntare directă cu acea ființă ezoterică ce pulsează necontenit în noi.  Astfel, în poezia Marianei Codruț, locul decorurilor și al limbajului teatral, sofisticat, al gesturilor spectaculoase este luat de gravarea unor stări interioare prin cuvinte și imagini simple, dar intense, răsunătoare, într-o permanentă relație de retragere-implicare cu planul intrinsec al ființei în căutarea accederii la esență. Rolul poeziei în această conectare cu sinele este tocmai cel de a coagula într-un jurnal pe sărite toate aceste experiențe profund umane, determinându-ne să completăm ulterior paginile, zilele încă neconsemnate, cu gândurile, neliniștile și întrebările care se nasc inevitabil în urma lecturii.

Joc potrivnic al singurătății. cînd percepi/ vibrațiile clare, cutremurul propriei ființe. (…) granița dintre tine și ele dispare: / ți se varsă în sânge, le simți ca pe un puls/ în liniștea sporindu-le cruzimea frumuseții

În „pulsul nu poate fi minimalist” singurătatea este cufundarea în întunericul când neliniștitor, cînd brutal, cînd melodios și eliberator al nopții ce te silește să îți asculți bătăile inimii care nu sunt cu nimic mai înspăimântătoare decît vîntul, decît lătratul câinilor, decît luna. E singurătatea necesară, indispensabilă, care te disociază, te sparge în mii de cioburi doar pentru ca, în spatele acestei solitudini, al zidului înalt al nopții, să cauți și să găsești fâșia de lumină, sufletul și trăirile al căror puls nu l-ai fi putut auzi altfel decât în liniște, în întuneric. Mariana Codruț construiește o lirică a emoțiilor, în care libertatea vine din alegerea de a-ți cunoaște (și recunoaște) interioritatea, de a simți la cele mai sincere cote ale sufletului. Absența libertății este definită de refuzul  ieșirii din obișnuit, de teama care nu mai e iluminare, ci doar constrângere – pentru că singurul obstacol în fața libertății ești tu însuți.

În „natura nu e bovarică”, se configurează o poetică a simplității, a firescului, a reîntoarcerii la adevărul ingenuu al lumii, e o pătrundere reciprocă a naturii în poezie și a poeziei în natură, în acea autenticitate și realitate nefinisata pe care o ții departe cum ții copilăria proprie și bucuriile „simple”.

Cel liber e teroarea supremă a tuturor./ „un cărăbuș de pădure, o insectă/ foarte dăunătoare!” spun ei,/  care abia așteaptă să-l prindă și să-l bage/ într-o cutie de chibrituri, ca să-i ofere/ a doua zi pacea condiționată./ sau să-i ia capul. totuna.

„Dintr-o istorie cinică”, ultima parte a volumului, evocă și tratează teme politico-sociale în mijlocul cărora este amplasată libertatea ce încearcă să supraviețuiască într-o lume în care Dumnezeu al dreptății privește neputincios la oamenii orbi, slabi și superficiali, înstrăinați de propria ființă, pentru care singurătatea nu e un dar, nu înflorește și nu împlinește, ci doar golește, îi lasă cu gândurile biruințele și tristețile lor. care le ajung cum îi ajunge ploii că udă pământul.

Volumul Marianei Codruț este astfel un portret al umanului ce se construiește din echilibrul care se stabilește între trăiri, emoții, întrebări și neliniști interioare, toate condensate și concretizate în poeme de o impresionantă autenticitate, degajând o forță răsunătoare, resimțită în zvâcniri și pulsații ale frumuseții, ale firescului și ale interiorității.

De Ziua Mondială a Poeziei – 21 martie, Mariana Codruț va fi invitata specială la ZOON POETIKON, la Casa Dosoftei – Casa Poeziei, ora 16. Detalii despre eveniment: AICI.

*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!