Despre deraierile care ne încântă: Puțin sub linie, de Robert Șerban

Elipse care încapsulează ocheade când spre lumea mare, de afară, când spre cea și mai mare, dinăuntru. Tot ceea ce rețin paginile acestui volum se scurge pe/prin preaplinul unor trăiri care traversează și ocupă spațiul dintre derizoriu și extaz. Ele se (și ne) propulsează în ambarcațiuni ale melancoliei, ridică perdelele și nu ezită să le păstreze astfel, ne dezvăluie o figură paternă care își lasă vulnerabilitățile la vedere și nu încearcă să mimeze o stăpânire permanentă de sine. Îmbracă firescul în omenesc și refuză sa-i pună accente.

Robert Șerban evită/nu consideră oportun să  își „cocoloșească” cititorii, ci le oferă permis de acces către o rememorare a drumului dintre cele două capete ale pasajului. Cu o pășire printr-un circuit care se subsumează sieși, ne propune degustarea unor arome ușor inconfortabile prin valoarea de adevăr a ceea ce este adus chiar sub ochii noștri.

Sub cupola unui cer neîntinat

Cerul din Puțin sub linie nu e frumos din considerente-arhetip, ci mai degrabă, sublimul acestuia își trage rădăcinile din faptul că e precum o lentilă concavă ce refuză să oglindească inesteticul din care se compun particulele omenirii. E o imensitate albastră care ne farmecă, fiindcă e aparte- incongruent cu ceea ce e comun lumii noastre și lipsit de urme ale umanizării/umanității. E pur și simplu lipsit de noi – și astfel se garantează și se explică reluarea ciclului emanare-multiplicare.

Prieteniile, după ce trec de dospit, sunt cauzatoare de scurgeri de sânge. E o imagine pe cât de percutantă, pe atât de încărcată de intimitate. E ca și cum ni s-ar fi pus la dispoziție chiar lupa prin care privește Robert Șerban lumea. Dar nu în ansamblul ei, cu tot cu ambalaj și suporturile adiacente, ci decorticată, redusă la sursă și la ceea ce o recepționează și recanalizează. Ni se pun la îndemână: microscopul care identifică neajunsurile, aparatele ce pot iradia găurile sufletești, stetoscopul prin intermediul căruia putem asculta bătăile unor organe aparte și oportunitatea de a diseca anumite secvențe ale corpusculului-lume fără a deranja bunul său mers, perfecta sa funcționare.

Relaționările paternale întrerupte de un slalom rutinat

Plasarea înăuntrul aceleiași rețele genetice aduce după sine frici și pe alocuri descumpăniri care nu se anulează una pe alta, ci se strecoară acolo unde un ochi obiectiv și nestatornic nu le-ar (mai) sesiza. Ne sunt aduși în proximitate un Tudor și o Crina care creează/devin pretextul unor hemoragii ale interiorității (nu interiorului) și îl poziționează pe tată în miezul unei afecțiuni date și primite de la copii care oferă la nevoie transparentizare (a sinelui și a nefastului intern și extern). E un volum a cărui forare în fragmente de realitate se compune  din sesizarea dragostei care își are sursa dincolo de perete și îl transformă din barieră (continuă) în obstacol; din simț firesc și sincer ce e redat prin „puteri” ce iau prin surprindere versiunile mai fragede și totalizează un cadru care se prea poate să fie mișcat/în mișcare. Căci cineva-uri nu stau locului sau îl încântă pe tată prin simpla prezență și-i fac sinele să tresalte (de bucurie).

O (anti)completare a fațetelor paternului se compune din rutine ale căror rulmenți (ne) îndepărtează de singurele indicii care ne-ar fi adus mai aproape diluarea simțurilor egalizate și a zilelor sferice. Versurile se plimbă (și) prin toată listă de sarcini scrise pe scurt și la obiect (scriu/ ziua ora și locul și un cuvânt sau două:/ lansare de carte/ becuri/ plată tel/ vernisaj/ pâine/ apoi prind hârtia cu patru pioneze/ în fiecare zi) și reduc la minimum emoțiile necontrolate și fără formă precizabilă – cele pe care nu le poți lua la pachet, căci nu știi dinainte că vor veni (la tine).

E o poezie cu…

Cu paralele între copilăria de ieri și de azi, între transformarea cozonacului în Schweitzer de acum și de atunci. Cu asemănări ce conferă substanță punții dintre generații – mirosuri rămase neschimbate, nerăbdarea ce și-a păstrat candoarea, Dumnezeul care ne încearcă la fel cum încerci prăjiturile. Suntem împinși să găsim/rememorăm acele fragmente care s-au conservat și, în ciuda faptului că de aici încolo se poate ajunge la fel de fel de structuri radiale, e esențial că acel start a rămas, în mare parte, identic.

Cu o definiție a atingerii ce reamintește că simplul contact cu vârfurile degetelor e de ajuns. Cu cearceafuri ce reușesc să ne „blindeze” împotriva unor vietăți rău-voitoare. Cu vizite din partea Fricii de Moarte pe care habar nu ai cu ce să o servești ca să o alungi, îmbunezi, aduci de partea ta. Scormonești prin gând și prin casă și e de prisos să mai încerci să o scoți la capăt, din moment ce a reușit deja să treacă pragul – punctul de trecere a frontierei dintre viu și ne-viu. (iată/ a venit și cea mai bună prietenă a mea/ Frica de Moarte/ n-am cu ce să o servesc/ dar încerc să-mi ating genunchii cu buzele/ca să vadă că n-am uitat de mine)

Ne aflăm puși în fața unor texte ce, când se impune, nu se feresc unele de altele (văd printre versuri/ ca printre dune) sau de umplerea până la refuz cu umori primordiale și cu stropi ai acestora de care suntem urmăriți și astăzi; posesori ai unor particularități moștenite, a căror vârstă onorantă e motivul pentru care putem fi considerați fie rest al unor grandori cumulate, fie produsul lor final.

Nu se inițiază probatorii, nu se dau verdicte. Se fac capturi de ecran fără a fi precizate ora, data, calitatea și procentul de corespondență dintre realitate și ceea ce reține  fotografia. E ca și cum le-am găsi peste ani, când cel ce le-a realizat nu mai are șansa de a ne sugera posibile trasee de interpretare. Pretrasarea aceea de la început la final e absentă – și e de nedorit ca lucrurile să fi stat altfel.

Liniile de demarcație la care apelează aceste poezii sunt când sub forma lor finală, când în faza lor incipientă, atunci când nu li s-au pus încă finisajele. Pot fi adăugate extensii și modificate muchii în așa fel încât totul să se lege, dar s-ar pierde ceva din doza de seducție a versurilor dacă ne-am afla în căutarea unei coerențe care să nu o ia uneori fie pe ocolite, fie de-a curmezișul. Intrinsecul, extrinsecul și posibilitățile de a le înregistra/interpreta nu se constituie într-un  proces realizat laolaltă, avându-și straturile unele cățărate peste altele, ci e secvenționat, dar nu până în punctul în care să dea senzația de incoerență. E o fisurare a coerenței prezentă exact atât cât trebuie.

 Cu siguranță e un zbor de linie

Suntem pasageri cărora nu li s-a oferit doar o centură de siguranță poematică, ci un periplu spre o destinație pe cât de palpabilă și de inerentă, pe atât de îndepărtată de desfătarea în pagini calme, lipsite de turbulențe. Puțin sub linie e un volum împânzit de senzații care se simt și se citesc fără a ști mereu una de existența celeilalte. Putem să-l privim drept o aglomerare de idei ce își sunt una alteia cunoștințe, dar nu și-au propus o reuniune, ci fiecare stă în camera proprie și trage din când în când cu ochiul spre holul ce le apropie și le desparte deopotrivă. Fiecare își respectă și cunoaște așezarea pe un anumit rând, pe un loc bine stabilit (dar bineînțeles că rocadele sunt permise, încurajate și de dorit).

Atingere/ cu cât trăiești mai mult/ cu atât îți dorești mai puțin/ ca o mână care se întinde din toate încheieturile/ dar nu ca să prindă/ să strângă/ să ia/ ci ca să atingă/ atât/ cu vârful/ degetelor

 

*Cu Robert Șerban și cu poezia lui atât de dragă alecartienilor deschidem seria „Întâlnirilor Alecart” la FILIT 2019. Așadar vă așteptăm mâine, 2 oct. 2019, la ora 14.30, în Amfiteatrul Centrului de Limbi Moderne și Integrare Culturală „Grigore T. Popa” unde vom dialoga cu autorul pe marginea volumelor Tehnici de camuflaj, Puțin sub linie și Cinema la mine-acasă.

(Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.