Nebunia de a visa, singurul lux pe care ni-l putem permite: Quichotte, de Salman Rushdie

Moartea lui Don Quijote a fost ca o dispariție în noi toți a unui fel anume de nebunie frumoasă, a unei măreții inocente, a unui lucru pentru care lumea nu mai avea loc, dar pe care l-am putea numi umanitate.

Un om foarte singur și vătămat de realul ireal în care plonjase tot mai adânc – la început pentru a fugi și a se ascunde de eșec, apoi fiindcă lumea de mucava din spatele ecranelor tv în care orice este posibil devine un spațiu mai inteligibil în ferocea lui lipsă de sens și în multitudinea de realități iluzorii pe care le propune decât cel în care își poartă rănile, dezamăgirea, fugile. Un bătrân fragil și foarte trist îndrăgostit de o imagine: de tânăra și frumoasa actriță devenită realizatoare tv, Salma R, singura care a reușit să creeze o punte între Bollywood și Hollywood, singura care știe că nu există nicio punte care să refacă mecanismul stricat din trecutul și din mintea ei, care să ucidă demonii ce o găsesc din când în când indiferent câte tratamente cu șocuri electrice ar face și cât de mult i-ar crește audiența, cât de adorată ar fi de întreaga Americă aflată acum la picioarele ei mai mult decât odinioară întreaga Indie la picioarele bunicii și mamei sale. Niște oameni foarte singuri și vătămați într-o lume ieșită din țâțâni care livrează iluzii și fantasmagorii mai scrântite decât orice nebunie.

Iubirea vine fără vreo explicație rațională și dăinuie atunci când nu există nicio rațiune pentru supraviețuirea sa.

Într-o lume care e deopotrivă aceea în care se retrage noul hidalgo în camerele sordide de hotel din orașele prin care se perindă, mai întâi în calitate de comis voiajor într-o afacere dubioasă ce mizează tocmai pe ieșirea din realitatea imediată și din suferința provocată de boli în fază terminală prin puterea opioidelor prezentate ca medicamente minune și apoi în ipostaza de călător, de bătrân rătăcitor prin văile necesare pentru a ajunge la Preaiubită și a o cuceri/salva – cum eroului lui Cervantes nu i-a fost dat să i se întâmple. Într-o lume în care acestei călătorii parodice și nesfârșit de dureroase dinspre nebunie către luciditate, dinspre iluzie spre țărmurile altor iluzii și deziluzii, dinspre maya către eliberarea de ea și descoperirea altor forme de scrânteală îi corespunde o alta: călătoria dinspre ficțiune către realitate și invers, dinspre viața Autorului către cea a personajelor și încă o dată în sens invers, dinspre propriul trecut către viitorul personajelor imaginate, dinspre consistența celor care ar fi trebuit să fie doar plăsmuiri către consistența realității înseși. Într-un periplu multiplu, care-și schimbă semnele și inversează semnificațiile, care ajunge să intersecteze posibilități și realități, să vindece parțial și să expună dramele timpului în care trăim, scenariile apocaliptice, fobiile, intransigențele, absurdul, vulnerabilitățile. Adică măștile și golul, fantasmele și vinovățiile personale, viața și moartea.

În cea mai mare parte a ei, viața omului este nefericire. Singurul antidot pentru suferința umană este iubirea și iubirii trebuie de-acum să i ne revendicăm.

Într-o poetică a dublului imperfect, a rupturilor și a buclelor (temporale, narative, identitare, de semnificație) pe care Rushdie o exersase în aproape toate romanele anterioare, dar care acum e cu atât mai complex pusă în scenă cu cât natura subiectului și a personajelor o impune (hipotextul lui Cervantes intrat în dialog cu Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu de Arthur C. Clarke, cu Rinocerii lui Ionescu, cu Divanul păsărilor lui Farid Uddin Attar, cu zeci de alte texte, melodii, pelicule cinematografice și referințe culturale). Într-o construcție supra-supraetajată, care se întinde atât pe orizontală și pe verticală, în episoade ce refac drumul în oglindă al aventurii lui Quichotte și a fiului său adus în lume de dorința cvasititanică a tatălui și aventura existențială a Autorului și a fiului acestuia pierdut și apoi regăsit, a Fratelui și a Surorii lui. Într-o construcție care se explică și se autodevorează, își proiectează un sens și apoi îl deconstruiește într-o succesiune de nașteri și de morți, de căutări și de absențe care să vorbească nu despre un atunci, ci despre un acum, nu despre o lume oarecare, ci chiar despre lumea noastră. A încercat să-i explice tradiția picarescă, natura sa episodică și felul cum episoadele unei astfel de opere puteau cuprinde multe stiluri, elevate și de rând, fabulatorii și banale, cum aceasta putea fi simultan parodică și originală și cum, prin această năzdrăvănie metamorfică, putea demonstra și căuta să cuprindă diversitatea vieții omenești. Această diversitate a vieții, în fapt, această sublimă nebunie a ei, cu toate încercările, ratările, mutilările, visurile, aventurile, întâlnirile, despărțirile și apropierile ei, cu haosul și preaplinurile ei se cerne din paginile acestui roman care e mai real decât realitatea și mai fantastic decât cea mai dezlănțuită și crudă fantezie. Care e despre monștri în exact aceeași măsură în care e despre frumusețe. Care e despre cruzime la fel de mult cât e despre blândețe și fragilitate. Care vorbește despre intoleranță, despre abuzuri, despre minciună și manipulare, dar și despre iubire și despre nebunia de a crede în plăsmuirea minții tale, chiar dacă mintea e atinsă de nebunie (reală sau nu). Care nu ezită să aducă în discuție cultura și formele culturilor, elitele și masele, educația și chipurile la fel de înspăimântătoare ale totalitarismelor și ale democrațiilor, ale corectitudinii politice sau ale intransigenței și discriminării. Cred că o operă de artă creată în prezent are dreptul să spună că suntem schilodiți de cultura pe care am produs-o și în primul rând de elementele sale cele mai populare […] Și de prostie, ignoranță, și fanatism – spune Autorul/Fratele încercând să-i explice Fiului, transformat (ca orice fiu de altfel) în mare inchizitor, intențiile sale, trecerea de la seria de romane polițiste care i-au adus un succes mediocru la istorisirea asta care pare a fi venit de niciunde, dar care se dovedește a fi despre Quichotte, despre fiul lui căzut dintre stele și despre Preaiubită în aproape egală măsură în care e despre ei doi, despre Soră, despre lumea pe care o cunosc, despre boală, vinovăție, iertare și, în cele din urmă, despre moarte.

Sunt un somnambul și pășesc ca prin vis până ce mă voi trezi la realitatea iubirii noastre.

Eșecurile, eșecurile, eșecurile îngropate adânc, poate și iubirile anterioare, cele reale sau cele din vis, fantasmele care dobândesc consistență odată cu gestul de a deschide televizorul și de a zapa, trecând de la un canal la altul, de la o lume la alta, de la o nebunie la alta, gest care face ca granița dintre adevăr și minciuni să devină mânjită și neclară, așa că se trezea uneori că nu mai e în stare să facă distincția dintre ele, dintre realitate și „realitate”, și atunci începea să se vadă ca pe-un cetățean firesc (și posibil) al acelei lumi imaginare de dincolo de ecran. Trecerea acestei granițe îl duce pe singuraticul comis voiajor ce poartă amintirea copilăriei din Bombay în lumea Salmei R, iar patima pentru ea l-a făcut să înceteze să mai fie un nimeni și a devenit în cele din urmă marele bărbat care avea potențialul să devină, adică Quichotte, ucenic în artele dorinței și călător pe drumurile unei Americi pe punctul de a-și trăi apocalipsa. Călătoria prin văile de aici și prin cele ale propriului sine reface cu mijloacele zilelor noastre călătoria eroului lui Cervantes. Rosinante a fost înlocuită de caii putere ai Chevy Creze-ului gri-metalizat, iar locul înțeleptul scutier ce visa să ajungă conducătorul unei insule e luat de fiul născut din singurătatea și din dorința lui Quichotte precum țâșnise Atena, gata plăsmuită, din capul lui Zeus. Noul Sancho, micuțul și prostuțul Sancho, tovarășul de drumeție care are nevoie de un greiere ce vorbește italiana și de o zână cu părul albastru pentru a descoperi ce înseamnă a avea o conștiință, acest tânăr pragmatic, jumătate spectru/hologramă, jumătate trup palpabil, nu ezită să-și tragă de mânecă părintele în spațiul realității de zi cu zi: Las-o mai moale, „tată” […] Mie ce-mi iese din toate astea?

Persoana din spatele aventurii acestui nou nebun frumos, Autorul cu mai multe nume și persoanele plăsmuite de el, acest Quijote indian imigrant în SUA, îndrăgostit de noua Dulcinea ce încearcă să-și țină sub control tulburările de personalitate cu medicamente la care se adaugă opioidele recreaționale, își scriu reciproc destinul într-o oglindire în care nu se știe cine dă și cine primește, cine pe cine influențează, cine al cui creator este. Ce-i drept, creația sa și el însuși aveau aproximativ aceeași vârstă, aveau rădăcini vechi – rădăcini smulse – aproape identice, nu doar în același oraș, ci în același cartier din acel oraș, iar viețile părinților fuseseră și ele paralele într-o asemenea măsură, încât în unele zile lui, Fratelui, îi venea greu să își amintească exact care istorie era a lui și care, a lui Quichotte. Cu toate acestea, insista: nu, nu este identic cu mine, este doar o plăsmuire pe care am imaginat-o pentru a spune povestea pe care vreau s-o spun. Viața devine permeabilă, fantasmele imaginației coboară în realitate, au loc cutremure și dezintegrări ale celor două lumi, treceri dinspre un plan spre altul, fiecare e păpușar și marionetă, într-un schimb de roluri menit să sublinieze că nu există o singură formă de real, că totul e mobil, fluctuant, că viața și literatura se scriu și se pot rescrie la nesfârșit, amestecându-se, influențându-se, scăpând în egală măsură de sub control și îndreptându-se spre sfârșitul lumiibarăoblicăspresfârșit.

Există oameni care au nevoie să dea o formă lipsei de formă a vieții. Astfel de oameni sunt atrași întotdeauna de narațiunea căutării. Îi ajută să nu se lase cuprinși de durerea agonizantă de a se simți, care-i cuvântul? Incoerenți.

Acestor incoerențe li se caută un fir al Ariadnei în cele două lumi la fel de ieșite din țâțâni. Și dacă Quichotte, convins că Preaiubita îl așteaptă și că drumul către ea e singurul a cărui chemare trebuie să o asculte, pornește prin văile lepădării de sine și de lume pentru a i se putea oferi, Autorul/Fratele parcurge și el aceleași văi într-o altfel de aventură, a împăcării cu trecutul, cu Sora, a regăsirii fiului pierdut și a vinovățiilor necesare care înseamnă însă sacrificiu și renunțare la sine, apoi acceptare și, poate, în final, salvarea prin celălalt. Un celălalt imperfect, răvășit, rănit, la fel de schilodit ca toți eroii luptând și sângerând, cu platoșa atârnând și sabia frântă de bătăliile din acest periplu terifiant și seducător numit viață. Un celălalt care aduce iubirea și face suportabil sfârșitul. Valea Căutării, a Iubirii, cea a Cunoașterii, Valea Detașării, cea în care trebuie să învățăm că toate sunt legate, Valea Minunării și ultima, cea a Sărăciei și Anihilării înseamnă tot atâtea coborâri în purgatoriul realității, al opțiunilor dureroase, al speranțelor sublime tocmai pentru că pe ele nu le poate nimeni nicicând sfâșia.

Dacă sintagma „roman total” nu ar fi deja un clișeu, poate că ea ar putea defini în cea mai mare măsură demersul narativ al lui Rushdie din Quichotte. Antiroman și roman absolut, Quichotte e un elogiu adus marilor povești și vieții cu toată nebunia ei, vulnerabilității și visurilor dintotdeauna, o interogație și o acuzație la adresa tuturor celor ce uită că morile de vânt sunt necesare, a celor ce fac din lumea noastră o vale a plângerii din care bătrânii hidalgo, adică cei care încă mai știu să fie oameni, preferă să se retragă. Nu înainte însă de a-și urma nebunia și de a le-o dărui și celorlalți. Dana Crăciun, traducătoarea romanului, reușește să redea coerență și sens, păstrând multitudinea de registre, să recupereze impecabil în limba română provocarea pe care Rushdie o lansează din nou. Cu siguranță, un efort aproape sisific, dar menit să ofere cititorilor români ocazia de a reîntâlni o capodoperă.

 

Nota redacției: După ce în nr. 24-25 Alecart (proaspăt lansat la Iași, din care am preluat imaginea din fundal realizată în cadrul proiectului Conceptart) a fost analizat romanul Don Quijote de la Mancha, ne-am reîntâlnit cu Quichotte în romanul lui Rushdie adus în atenția noastră de Nicoleta Munteanu.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!