Quijotismul și Bovarismul, două întrebări pentru omul de azi

Deși aparțin unor perioade îndepărtate (secolul XVII, respectiv, XIX), Don Quijote de la Mancha și Emma Bovary nu se situează în afara modului de a fi al lumii contemporane, întrunind multiple trăsături reprezentative pentru omul din zilele noastre. Construcția celor două personaje vizează exagerarea câtorva defecte comune și actuale, dar și transmiterea unor importante lecții comportamentale ce ghidează cititorul în formarea propriei personalități. Astfel, în experiența lecturii acestor romane am remarcat cu precădere complexitatea protagoniștilor, care transcend timpul, rămânând la fel de relevanți în societatea din prezent.

Fericită epocă și fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de sculptat în marmură și de zugrăvit prin tablouri, ca să le rămână amintirea în viitor!

Valoarea estetică incontestabilă a romanului lui Miguel de Cervantes este deja bine cunoscută – fiind primul roman modern, capodoperă a literaturii spaniole, acesta marchează o inovație în literatură prin surprinderea inedită a contrastului dintre realitate și ficțiune. Până la Cervantes, nimeni nu a mai scris despre real și imaginar în același timp – era una sau alta. Don Quijote, însă, trăiește în societatea reală a Spaniei din secolul al XVI-lea, dar poartă cu el propria lume interioară și imaginară. Mai impresionantă este valoarea moralizatoare a operei, care pornește de la dorința autorului de a satiriza ridicolul romanelor cavalerești, dar se dezvoltă ulterior într-o complexă critică la adresa inegalității, a ierarhizării și a corupției societății spaniole. Personal, citind romanul, am desprins cele mai multe semnificații analizând personalitatea complicată a protagonistului, ce reprezintă atât un model demn de urmat, prin bunele sale intenții, altruismul, omenia, spiritul de sacrificiu și vocația prieteniei, calități fundamentale pentru caracterul oricărei persoane „întregi”, cât și un anti-model, prin naivitatea, nesocotința și haosul pe care îl provoacă. Astfel, cu toate că, la prima vedere, cavalerul pare un personaj ridicol, construit cu unicul scop de a amuza cititorul, la o cercetare mai profundă complexitatea acestuia devine evidentă. În ciuda hilarelor sale greșeli (faimoasa scenă a luptei cu morile de vânt, aventura turmelor de oi), tăria cu care își apără idealurile este cu adevărat vrednică de considerație. Cert este că acțiunile sale, deși bine intenționate, au deseori consecințe grave asupra celor cărora ar trebui să le fie de folos, după cum este cazul lui Andrés, băiatul pe care, după ce îi irită stăpânul deja violent, îl abandonează, încredințându-se cu naivitate în scuzele mincinoase ale agresorului. Din acest motiv am fost deosebit de intrigată de celebrul personaj, care mi-a ridicat multe semne de întrebare cu privire la viziunea pe care o aveam asupra unui erou. După ce criteriu acordăm această distincție? Sunt calitățile – bunăvoința, curajul, vrednicia, determinarea, perseverența – cele care contează, sau rezultatele obținute, impactul lăsat în urmă? Este absurd să afirm că cineva care eliberează deținuți periculoși, care fură și distruge, ar putea, totuși, să fie considerat un erou? Deși, în ceea ce privește statutul pe care Don Quijote îl deține în roman, nu am ajuns la o concluzie clară, un lucru de care sunt sigură este faptul că, în zilele noastre, cavalerul întruchipează cu certitudine un erou, datorită învățăturilor valoroase pe care le transmite celor ce îi descoperă povestea. În ciuda nebuniei sale incontestabile, iscusitul hidalgo este călăuzit de valori și principii din care, într-o anumită măsură, cu toții ar trebui să ne inspirăm.

Nu mai putea suferi nimic, nici pe ea însăşi. Ar fi vrut, ca o pasăre care-a scăpat, să se ducă să înceapă o viaţă nouă, undeva, foarte departe, în limpezimea văzduhului.

La fel de moralizant este și romanul lui Gustave Flaubert, scriitor care, marcat încă din copilărie de genialitatea lui Miguel de Cervantes, a considerat opera acestuia drept principala sa sursă de inspirație. Madame Bovary abordează într-un mod inedit câteva dintre cele mai profunde probleme existențiale – fericirea, împlinirea, conflictul dintre aspirațiile noastre idealizate și lumea reală, moralitatea, iubirea, recunoștința –, dezvoltându-le sub forma unor lecții comportamentale. Astfel, lectura poveștii Emmei a reprezentat, pentru mine, un mijloc de introspecție, de autocunoaștere. Precum autorul, care afirmă că Madame Bovary, c’est moi, și eu m-am regăsit în caracterul Emmei, căci tânăra e dominată de aspirații, frământări, idealuri pe care cu toții le împărtășim într-o anumită măsură. Mi-a fost, însă, dificil să recunosc acest lucru, să realizez cât de tare mă asemăn de fapt cu femeia imorală ale cărei acțiuni egoiste le-am condamnat neîncetat. Romanul mi-a oferit, așadar, posibilitatea de a fi sinceră cu mine însămi, de a-mi accepta defectele, iar, prin intermediul experienței Emmei, ce a reprezentat o oglindă deformtoare, am învățat cum să îmi reprim latura întunecată.

Dacă în cazul lui Don Quijote, altruismul și dorința de a-i ajuta pe cei din jur compensează  greșelile comise, permițând încadrarea cavalerului în rândul personajelor dominate de bunătate, în ceea ce o privește pe doamna Bovary, lipsa de moralitate nu poate fi contestată. Ea este preocupată exclusiv de interesele proprii, neputându-și depăși egocentrismul nici măcar în favoarea propriei fiice, iar comportamentul său ca mamă, ca soție, ca membru al unei comunități trezește o profundă revoltă ce împiedică empatizarea cu aceasta pe tot parcursul lecturii. Acțiunile sale de neînțeles ascund, însă, imbolduri care se regăsesc în fiecare dintre noi (căci cine poate spune că nu își dorește evadarea din plictisitoarea rutină, o viață plină de experiențe noi și entuziasmante, o dragoste trăită la modul absolut?), iar soarta ei tragică este menită a evidenția gravele consecințe ale lipsei de stăpânire de sine.

Deși sunt profund diferite, între personajele propuse de Miguel de Cervantes și Gustave Flaubert se stabilește o strânsă legătură, destinele acestora fiind fundamental influențate de un factor comun – literatura. Cei doi ilustrează magistral tema cărților care înnebunesc omul, a omului prins în conflictul între realitate și ficțiune, între viață și literatură.

Atunci îşi aminti de eroinele din cărţile pe care le citise, şi mulţimea lirică a acelor femei adultere începu să-i cânte cu glasuri de surori care o vrăjeau. Ea însăşi era o părticică reală a acestor închipuiri şi îşi împlinea îndelunga visare a tinereţii, socotindu-se întruchiparea tipului de amantă pe care-l râvnise atât de mult.

Nefericită și captivă într-o căsnicie care nu o mulțumește, Emma are un gol în suflet pe care încearcă să îl umple, implicându-se în aventuri cu alți bărbați și cheltuind bani cu mult peste posibilitățile ei. În cele din urmă, fără nicio grijă pentru bunăstarea familiei, ea ajunge să se îndatoreze enorm pentru niște obiecte neesențiale. Așa consideră ea că se poate împlini, cheltuind cât mai mult și simțind cât mai multă pasiune. Totuși, cu cât caută mai mult acest ideal, cu atât golul din sufletul ei se adâncește. Orbită de propria viziune pe care și-a conturat-o despre fericire, Emma nu vede că idealul se află, de fapt, chiar înaintea ei: o familie, un soț care o iubește și o idolatrizează, care încearcă neîncetat să remedieze lipsa de comunicare dintre ei. Astfel, adevărata ei problemă provine din faptul că vrea să își construiască viața după modelul utopic al cărților pe care le citește, să devină ea însăși eroina unui roman, însă, ulterior, se lovește de banala realitate. Ea râvnește la scenele din romanele citite, din fanteziile ei, pe care caută să le recreeze, oferindu-le iubiților cadouri, furișându-se pentru a-i întâlni, propunându-le să fugă împreună. Își creează, astfel, o viață imaginară, din cauza căreia își pierde simțul realității, neștiind cum să se comporte, cum să fie mamă.

Decizia de a se sinucide reprezintă o ultimă încercare de a se conforma modelelor romantice receptate, ea aspirând la tipicul sfârșit pașnic, dar plin de însemnătate, de care se bucură respectivii eroi (Ah, ce puţin lucru e moartea! se gândea ea; am să adorm, şi totul o să se isprăvească!). Încă o dată, însă, dorința ei nu este îndeplinită, moartea sa fiind deosebit de violentă, simbolizând pedeapsa pentru faptele săvârșite, fiind evidențiate, astfel, consecințele tragice ale gestionării precare a unor sentimente dăunătoare.

Ce mai vorbă lungă; se cufundă hidalgul nostru în așa hal în citanie, că-și trecea nopțile toate citind, din murgul serii și până-n revărsatul zorilor, și toate zilele, de cum se lumina și până se-ntuneca; și așa, din prea mult citit și din prea puțin dormit, i se uscară creierii, încât își pierdu mințile. Închipuirea i se împuie cu tot ce citea în cărți, cu farmece și cu lupte drepte, cu bătălii și cu provocări la duel, cu declarații de dragoste și cu iubiri, cu chinuri și cu sminteli nemaiauzite. Și-i intră în cap așa de strașnic că toată grămada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar în vis, erau adevărul-adevărat, încât pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednică de crezare.

Și eroul romanului spaniol confundă ficțiunea romanelor sale cu realitatea. În timp ce Emma Bovary își conturează ideile despre lume și își preia modelele din superficialele romane sentimentale, care se axează pe povestea de dragoste în detrimentul semnificațiilor, Don Quijote se inspiră din romanele cavalerești care, deși implică o anumită exagerare în construcția personajelor și a acțiunii, promovează valori cu adevărat însemnate pentru umanitate, precum curajul, altruismul, spiritul de sacrificiu, perseverența. În vârsta de cincizeci de ani, bărbatul pleacă în căutarea aventurii, a unui scop, trăindu-și dorința de a deveni cavaler. El urmează cu fidelitate principiile receptate și, în lipsa ocaziilor de a-și dovedi vitejia, își creează singur oportunități de a acționa, dedicând fiecare ispravă iubitei sale ce devine cheia intrigilor tuturor poveștilor.

Împărtășind un sfârșit similar cu doamna Bovary, moartea sa constituie, de asemenea, un simbol al trezirii la realitate, al risipirii pasiunii, al oarbei credințe. Sentimentul proximității morții reprezintă o experiență revelatorie, ce îi modifică decisiv viziunea asupra scopului căruia și-a dedicat viața. Testamentul său, prin care își împiedică nepoata să se căsătorească cu un bărbat care știe ce sunt alea cărți cu istorii cavalerești, este, poate, în mod ironic, singura încercare reușită a acestuia de a face un bine, de a ajuta pe cineva, conform țelului aventurii sale.

Era socrul marchizului, bătrânul duce de Laverdière, fostul favorit al contelui d’Artois, şi despre care se spunea că fusese amantul reginei Marie Antoinette după domnul de Coigny şi înainte de domnul de Lauzun. Dusese o viaţă zgomotoasă de desfrâu, plină de dueluri, de rămăşaguri, de femei răpite; îşi mâncase averea şi vârâse groaza în toată familia. Un fecior, care stătea în spatele scaunului, îi ţipa în ureche denumirea felurilor de mâncare pe care el le arăta cu degetul, gângăvind; şi, fără să-şi dea seama, ochii Emmei se îndreptau mereu asupra acestui bătrân cu buzele care-i atârnau ca spre un lucru extraordinar şi măreţ. Trăise la curte şi se culcase în patul reginelor!

Prin complexitatea ei, Emma Bovary nu a marcat doar universul literaturii, ci și domeniul psihologiei. În acest sens, psihologul Jules de Gaultier a introdus termenul de bovarism pentru a desemna o tulburare definită prin nemulțumirea unui om față de propria existență, tendința spre evadarea în vis, conturarea unei lumi și a unor scenarii imaginare, ideale și negarea, neglijarea realității. Bovarismul are la bază multiple caracteristici care se reflectă în personalitatea Emmei, observându-se, cu precădere, modul utopic în care aceasta percepe lumea. Excursia la Vaubyessard, în care descoperă, vag, traiul de la curtea regală, constituie o experiență decisivă, care îi deschide o nouă perspectivă, îi arată modul în care viața ei ar putea să arate și, din acel moment, ea se îndrăgostește de această viziune și nu se mai poate mulțumi cu nimic mai puțin. Remarcabilă este descrierea, citată anterior, a ducelui, care, deși este degradat din punct de vedere moral și nu se dovedește prin nimic interesant la eveniment, reprezintă idealul în ochii Emmei, întrucât se potrivește cu modelele receptate de ea, cu imaginea idilică a prințului-erou al unui roman. În tot acest timp, femeia îl ignoră complet pe Charles, care, în mod realist, îi poate oferi mult mai mult, prin iubirea sa, prin răbdarea și celelalte calități ale sale. El nu primește, totuși, nici măcar o șansă și pare a o dezamăgi constant prin toate acțiunile, neavând nicio posibilitate să o mulțumească.

O viziune similară asupra lumii observăm și în cazul lui Don Quijote care idealizează realitatea în repetate rânduri – confundă morile de vânt cu uriași, călugării cu vrăjitori, hanul cu un castel, turmele de oi cu armate de soldați și, nu în ultimul rând, pe tânăra țărancă Aldonza Lorenzo cu faimoasa doamnă de neam mare Dulcinea del Toboso. La fel ca doamna Bovary, el consideră că iubirea trebuie trăită la modul absolut, fiind motivația pentru toate eforturile depuse în viață (nu-i mai lipsea nimic altceva decât să se îndrăgostească; fiindcă un cavaler rătăcitor fără iubită e ca un arbore fără frunze și fructe și ca un trup fără suflet). Pentru a-și atinge idealul, el atribuie o identitate complet diferită unei persoane întâmplătoare, construind o imagine excepțională a Aldonzei, care nu corespunde deloc cu realitatea. Asemănătoare este și atitudinea Emmei față de Rodolphe – orbită de dorința de a trăi o iubire excepțională, ea nu distinge adevăratele intenții ale bărbatului, pe care îl percepe, în mod eronat, drept o ființă desăvârșită. Prin transformarea lumii înconjurătoare într-o suprarealitate utopică, prin perceperea dragostei drept o necesitate vitală, prin idolatrizarea unei persoane plăsmuite, prin negarea continuă a adevărului, Don Quijote de la Mancha este, incontestabil, un personaj bovaric, trăindu-și viața călăuzit de viziuni iluzorii.

Cele două personaje m-au fascinat prin similaritățile ce le leagă în ciuda fondului lor sufletesc fundamental diferit. Deși au principii profund distincte, ei împărtășesc aceeași tendință de evadare din realitate, aceeași iraționalitate, aceeași pasiune, același idealism, viețile lor încheindu-se printr-o tulburătoare dezamăgire: Don Quijote se trezește în realitatea sufocantă, Ema Bovary – într-o irealitate limitativă.

[Citește AICI un alt articol despre romanul lui Cervantes!]

*Alexandra Agape este elevă în clasa a 12-a, filo, la Colegiul Național Iași. Cu acest eseu, care este o sinteză a discursului ei despre cele două romane la ora de literatură niversală, Alexandra debutează în Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!