Rădăcinile erau nenumărate și infinite în varietatea și frumusețea lor, iar unele dintre ele erau profund ancorate în sufletul omenesc – o neîncetată și chinuită năzuință îndreptată înspre înalt, spre înainte – o nevoie de infinit, o sete, o presimțire a altor lumi, o nesfârșită așteptare – tot ceea ce, redus la dimensiunea mâinilor omenești, se preschimbă în nevoie de demnitate. Libertate, egalitate, fraternitate… Nu existau rădăcini mai adânci de atât, și totuși nici mai amenințate.
Apărut în 1956 și distins cu Premiul Goncourt, într-un moment în care Europa încă nu-și revenise pe deplin după ororile Celui de-al Doilea Război Mondial și ale lagărelor naziste, când imaginile zâmbitoare cu Tătucul popoarelor mai aveau puterea de a acoperi celelalte orori și utopia comunistă continua să înfierbânte imaginația multora, în plin avânt al islamului de a cuceri sufletul cât mai multor triburi africane, după utilizarea bombei cu hidrogen și diagnosticarea a milioane de oameni cu cancer, când dorința de libertate și naționalismul începuseră să zguduie coloniile franceze și britanice, romanul lui Romain Gary e o pledoarie pentru umanism. Pentru fărâma aceea rămasă intactă de încredere oarbă în sufletul omenesc care ar putea salva – sau măcar ostoi – nevoia aceluiași suflet de a pârjoli totul în jur în numele unor ideologii, al egoismului și al confortului personal. Rădăcinile cerului e o carte lipsită de iluzii despre condiția omului, despre infirmitatea acestuia, despre lumea pe care a construit-o și despre progres, dar care are în miezul ei convingerea neclintită că vor exista întotdeauna, negreșit, niște smintiți frumoși care vor lupta, cu sălbăticie și ardoare, pentru a păstra marja de demnitate a sufletului omenesc. Niște nebuni răsăriți de niciunde și purtați în luptă de un entuziasm care nu are nimic de-a face cu nebunia, ci doar cu nevoia imperioasă de a face ceva pentru ceilalți, de a înfrunta orbirea, egoismul, micimile și interesele meschine ale unei lumi întregi, ale statelor, guvernelor sau indivizilor. Niște eroi lipsiți de aura eroismului, dar care cred cu tărie că viața înseamnă mai mult decât face omul din ea. Că frumusețea există, că palpită în noi o devoratoare nevoie de libertate, că nu avem niciun drept să distrugem ultimele rămășițe de încredere în puritate. Că avem o datorie. Față de noi înșine și față de ceilalți. Așa cum o face Morel, francezul ce apără cu înverșunarea și candoarea unui Don Quijote dreptul la viață al elefanților africani. Pentru că iubește natura. Pentru că uriașele pahiderme ce zguduie pământurile Africii, atât de arhaice și de stânjenitoare pentru setea de expansiune și de dominație a omului, sunt, pentru el, ultimele insule spre care cineva și-ar mai putea îndrepta nevoia de a crede în ceva, de a răscumpăra atâta oroare și atâta nonsens.
Era încă o poveste despre singurătate.
În jurul lui Morel, în ciudata aventură în care pornește acesta prin savana din Africa Ecuatorială Franceză, se adună tot felul de ființe stranii, mânate de cele mai diverse impulsuri și credințe, oameni din toate categoriile sociale, albi sau de culoare, ticăloși sau idealiști, profitori și vânzători de arme, oameni fără scrupule sau înfrânți în lupta cu viața și purtând în suflet răni adânci, misionari, jurnaliști, urmându-l îndeaproape sau urmărindu-i de la distanță acțiunile, încercând să înțeleagă dacă acest bărbat e un rogue, un mizantrop care visează să-și schimbe specia, un anarhist, hotărât să meargă mai departe decât alții, un pion în jocurile politice ale mișcărilor naționaliste din Africa sau doar cineva care crede orbește că elefanții merită orice sacrificiu, că, luptând pentru drepturile lor, omul salvează ceva adânc din sine, că nu e o luptă zadarnică, ci una pentru demnitate, pentru dreptul de a te mai putea numi om. Toți cei din jurul său mărturisesc mai devreme sau mai târziu că au fost atinși de candoarea și de forța credinței lui, de flacăra ce părea să-l mistuie neostoit, de convingerea că lupta nu e zadarnică și că oamenii îl sprijină fiindcă au înțeles câtă nevoie au de elefanți. Cu toții au nevoie să se agațe de ceva, de o oază de normalitate, de o cauză lipsită de miză pentru om, dar care să le redea încrederea în umanitate, în frumusețea și bunătatea care sunt încă posibile, deși tot ceea ce a însemnat istoria s-a încăpățânat să demonstreze contrariul. Toți se simt nespus de singuri nu doar sub cerul infinit al Africii, cel mai frumos peisaj din lume, ci în propria viață. O singurătate dureroasă, ca o pojghiță groasă care-i împiedică să iasă în întâmpinarea celuilalt, deși visează mereu la ea, o singurătate de care singurătatea lui Morel îi face să se lepede pentru un timp, urmându-l pentru a înțelege cine este acest bărbat, cum poate să umble năuc, mânat de o credință de neatins, incendiind ferme, conducând atacuri armate, pedepsindu-i pe toți cei care vânează sau pun în pericol viața elefanților, păzindu-i deși e răpus de oboseală, fiind gata să se predea dacă primește asigurări că elefanții vor fi protejați, gata să se pun în slujba oricui i-ar garanta asta. Pentru că acțiunea lui este despre ceva mai profund, despre foarte multă singurătate și despre dezamăgirea adunată în suflet tăind o crevasă adâncă în care nevoia de a ocroti nu mai vizează omul, ci creația naturii. Despre privirea îndreptată asupra omului care și-a pierdut umanitatea, care-și exersează cruzimea. Despre omul lipsit de discernământ, despre umilință și elefanții care ne amintesc de întinderi nesfârșite. Despre libertatea neîngrădită, despre niște valori aproape pierdute, despre forța de a te agăța de ceva mai puternic decât propriul instinct de supraviețuire. Despre demnitate.
Când dă claustrofobia peste voi, când vă apasă sârma ghimpată, betonul armat, materialismul integral, gândiți-vă la asta, la turmele de elefanți în deplină libertate, urmăriți-le cu privirea, agățați-vă de ele în timp ce aleargă și o să vedeți că o să vă meargă dintr-odată mai bine…
Pentru că într-o închisoare din Germania nazistă, într-un spațiu de un metru și zece pe un metru cincizeci, un deținut începe să se gândească la turmele de elefanți aflate în libertate […] Aproape că auzeam pământul care tremura sub pașii acestei libertăți uluitoare și atunci vântul depărtărilor ne umfla plămânii. Și temnicerii fac tot ce știu pentru a sfărâma fantasma acestor uriași pe care nicio năpastă, nicio ideologie nu-i putea alunga de pe fața pământului. Și când, epuizați de lovituri și de tortură, elefanții aproape au dispărut din mintea lor, deținutul care i-a adus printre ei, agonizând, îl încredințează pe ultimul colegului de celulă, lui Morel. Am știut că Rodolphe îmi rămăsese mie. De atunci îl car mereu cu mine. E unul dintre motivele pentru care Minna, adolescenta de altădată din Germania lagărelor de concentrare, din Berlinul devastat apoi de război, siluită de ai ei și de ruși deopotrivă, trăind o poveste de iubire chiar cu un tânăr ofițer rus, terminată tragic, visând la un pământ mai cald, la păsări mari și la blândețea animalelor sălbatice, indiferentă la ceea ce caută ceilalți în trupul ei, ajunge să-l urmeze pe Morel. Fiindcă era nevoie să fie cineva din țara ei, cineva din Germania alături de el. Minna e prima care înțelege că bărbatul acesta de lângă care nu vrea să plece face tot ceea ce face fiindcă e, la rândul lui, un om care are nevoie să fie ocrotit. Și care știe să ocrotească. Demnitatea, asta apăra el, spune colonelul Babcock. Voia ca omul să fie tratat cuviincios, iar omului nu i se întâmplase nicăieri asta până acum… Era un protest nemaipomenit, în fața căruia un gentelman nu putea să rămână nepăsător. Pentru că într-o carceră în care deținuți politici, membri ai Rezistenței franceze, și de drept comun abia își târăsc zilele, unul dintre ei, Robert, aduce o femeie imaginară, îi face galant curte, îi obligă pe ceilalți să se poarte ca niște cavaleri, să-și recapete fibra umană (la halul în care ajunsesem, dacă nu apărea un pact al demnității de care să ne sprijinim, dacă nu ne agățam de o ficțiune, de un mit, nu ne mai rămânea decât să ne lăsăm în voia soartei, să capitulăm și chiar să devenim colaboraționiști) și refuză să o predea, chiar dacă este zdrobit și mutilat sub tortură. Nu era nicio forță, niciun soldat, nicio armă care să dea afară din baracă acea ficțiune: era de neatins fără consimțământul nostru, al deținuților. E același Robert care, peste ani, îi iese în cale lui Morel în savana africană metamorfozat în administratorul Duparc, cel ce ucisese peste douăzeci de elefanți în mai puțin de doi ani fiindcă aceștia îi devastaseră plantațiile de bumbac. N-aveai dreptul să vânezi elefanții. Nu tu. Nu tu. Dezlegați-l! e tot ce-i rămâne să facă lui Morel după ce descoperă a cui fermă o incendiase și cine este cel numit de toți Duparc. Pentru că e nevoie de foarte puțin pentru a-ți recâștiga demnitatea ultragiată. Să te apleci, deși ai un bloc de granit în spate, urmărit atent de ofițerii naziști și să întorci cărăbușii căzuți pe spate care nu-și mai pot lua zborul. Chiar dacă apoi talpa ofițerului va ucide mai mulți decât ai putea tu salva vreodată. Să eliberezi niște câini fără stăpân în ai căror ochi e atâta tristețe și încredere că un om va veni și îi va duce acasă, să incendiezi fără pic de remușcare acest ghetou canin, fiindcă din pielea lor urmează să se facă mănuși. Chiar dacă gestul tău e doar un act de nebunie. Să vrei să salvezi balenele, ca naturalistul Peer Qvist. Să lupți pentru orice formă de viață. Nu trebuie să fii isteț din cale-afară ca să le înțelegi gestul, trebuie doar să fi suferit. Cum a făcut-o Forsythe, cel ce mărturisește că îl urmează pe Morel și că se află printre elefanți doar fiindcă nu știe unde să se ducă, așa cum o face Minna, convinsă că oamenii nu-l pot înțelege fiindcă nu au suferit îndeajuns, cum ajung să o facă toți cei care sunt atrași în preajma lui de acțiunile sale de mântuitor pe punctul de a fi răstignit.
Această protejare a naturii, pe care o cereau atât de zgomotos, atât de tenace, nu ascundea oare o tandrețe mărinimoasă față de tot ceea ce suferă, rabdă și moare, începând cu noi înșine și mergând mult dincolo de simplitatea aparentă a scopurilor pe care le urmăreau?
Rădăcinile cerului nu este un roman politic, deși nu refuză să aducă în prim-plan problemele colonialismului, asumarea responsabilității față de populațiile colonizate, goana după fildeș și hegemonie. Nu ezită să vorbească despre începutul mișcărilor naționaliste, despre primele forme de terorism, despre contrabanda cu arme în Africa Centrală, despre voința de putere a unor lideri de culoare crescuți în universitățile din Franța, despre manipulare, despre sărăcia și nevoia de hrană a triburilor pierdute în savană, despre ritualuri sângeroase și credințe arhaice. În Habib, în De Vries, dar, mai ales, în Orsini și în Waitari se coagulează întreg cinismul și egoismul ființelor umane. Prins de febra de a rămâne în istorie, Waitari e sclavul unor cuvinte mari ca libertate, dreptate, progres, dar faptele lui, în numele unui naționalism care nu a învățat nimic din sângeroasa istorie a continentului european, sunt pe cale să producă o tiranie și mai despotică, și mai lipsită de scrupule. Negrii au cunoscut negoțul cu sclavi, canibalismul, colonizarea și pe rebelii Mau-Mau, dar toate astea nu înseamnă nimic pe lângă ceea ce vor cunoaște datorită vouă, atunci când veți deveni noii tirani ai Africii – și mi se strânge inima când mă gândesc la cei ce vor supraviețui… Privind la ceea ce s-a întâmplat în fostele colonii, la luptele sângeroase pentru putere și la dictaturile militare, istoria i-a dat dreptate lui Peer Qvist, așa cum i-a dat dreptate și lui Morel care, cu zâmbetul lui amar, îi spune lui Waitari că în curând Africa va cunoaște un nou Stalin și că el nu poate crede în nimic altceva decât în elefanții ei. Cunosc alibiul naționalist și-mi face silă: de la Hitler la Nasser, am văzut ce ascunde. Cele mai minunate cimitire de elefanți la ei le găsești.
Extrem de dens, cu o acumulare lentă de fapte și personaje care nu fac altceva decât să încerce să adâncească imaginea de neînțeles a acestui aventurier care a crezut mai presus de orice în necesitatea protejării drepturilor elefanților și, implicit, a libertății, romanul lui Romain Gary e de o uluitoare complexitate, pagină de istorie întunecată și credință în capacitatea omului de a salva, fie și sporadic, ceva din propria demnitate. Un adevărat tur de forță este și splendida traducere realizată de Daniel Nicolescu, mărturie a efortului care merită depus pentru a întreține speranța că omul poate înțelege la timp care sunt monștrii ce îl amenință.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
