Radiografia unei comunități descompuse: Pe unde înoată urechinii, de Lucian Dan Teodorovici

O copilărie simplă și totuși atât de bogată: bunici, prieteni, neînțelegeri, jocuri, timp de care să te bucuri. O recunoaștem cu toții, deși am trăit-o într-un alt timp. O copilărie cu inocența și distrugerea ei. Apoi ura care se așază în noi fără să bată la ușă. Acestea sunt doar câteva dintre gândurile care îmi vin în minte atunci când mă raportez la romanul Pe unde înoată urechinii, de Lucian Dan Teodorovici. Dani este un copil de opt ani care locuiește împreună cu verișorul și bunicii săi, care are o copilărie obișnuită pentru acele vremuri – suntem în perioada comunistă -, dar ieșită din comun în ochii multora dintre noi: o copilărie adevărată, în care vara este timpul tuturor posibilităților, în care singura modalitate de a-ți petrece timpul este afară, cu gașca, în care asculți povești și cititul este o ambiție, este cool – am zice noi azi – nu ceva plicticos ce doar îți perturbă atenția de la desene animate pe calculator sau de la jocurile pe consolă. Totuși, copilăria lui Dani are o sincopă. Deși nimeni nu vede în asta o problemă, o greșeală: ura și discriminarea, zvonul și izolarea sunt acolo, ajung să o perturbe.

Tot satul numai despre asta vorbește, de parcă mare chestie, ce să zic! A murit unul! Ce, nu mor oameni?

Reflexele unei întregi comunități de a diferenția și marginaliza ies la iveală când în seara de Înviere un copil de etnie rromă moare în urma unei întâmplări ce-l are în prim-plan pe fiul unui gospodar, om bine văzut și respectat de toți, iar milițienii locali împreună cu sătenii mușamalizează evenimentul. Astfel, sub ochii lui Dani, se desfășoară o luptă între oamenii noștri și cei de pe deal, între „cei buni”, creștinii care la îndemnul preotului ajung să năvălească peste cei din deal cu furci, ciocane și lanțuri, și „cei răi”, cei care îndrăznesc să coboare la crâșma din sat, care îndrăznesc să mănânce peștele revărsat din heleșteu – Dac-aveau obraz, nu luau peștele. Dar ce poți să le ceri ăstora… – care își câștigă banii cinstit când dă taurul lapte, care îndrăznesc să existe printre alții. Sunt cei din deal, cei care merită bătuți, care fac scandal și care împrăștie minciuni. Faptul că un băiat a murit în curtea bisericii devine pentru „cei buni” o minciună sfruntată ce acoperă dorința avidă pentru bani. Totul, cam prin același mecanism orwellian prin care războaiele cu Eurasia sunt, de fapt, războaiele cu Estasia: prin ură, frică și manipulare. Prin nevoia de a-l umili pe altul pentru a te simți superior. Prin convingerea că dacă altul e „cel rău”, tu ești „cel bun”.

Dacă întâlnirile cu astfel de romane ne învață ceva, acest lucru este toleranța și că, privind comportamentele discriminante cu indiferență sau chiar cu înțelegere, disprețul gospodarilor pentru persoanele de etnie rromă este instinctuală, veche, cu rădăcini adânci și atât de internalizată încât nici noi, cititorii, nu ne putem descotorosi în totalitate de ea. Nu din răutate, ci pentru că așa am fost învățați: că diferit e mereu celălalt. Fără a avea în vedere că și noi putem fi priviți ca diferiți.

Astfel, familia în care intrăm cu un soi de speranță că va reuși să păstreze un echilibru, că nu va fi „contaminată” de poveștile celorlalți este cea a lui Dani și a bunicilor săi. Acesta este și motivul pentru care Dani are nelămuriri și chiar obiecții împotriva atitudinii pe care o observă în jur: mediul în care valorile lui morale se dezvoltă e unul pus sub semnul toleranței și al empatiei. Chiar dacă și aici intervin tensiuni și ceva se întunecă, fiind pe punctul de a genera conflicte între bunici.

Dar de unde-au venit!? am urlat și eu, tot cumva printre dinți, că mă ustura genunchiul. Noi de unde-am venit? Am picat din cer? Chiar crezi că ne-a pus aici Mâna aia a lui Dumnezeu sau ce? Toți am venit de undeva!

Aceasta este tulburătoarea întrebare a lui Dani pentru Radu (al cărui tată furniza informații celor de la partid) când e acuzat că le ia apărarea la borâții ăia din deal. Nu despre conștiința răului este vorba, pe aceasta nu ar putea-o avea un copil de opt ani. Adevăratul motiv pentru care Dani nu înțelege atitudinea celorlalți săteni cu privire la cei din deal este prietenia. El devenise frate de cruce cu un băiat de-ai lor fără să știe exact ce înseamnă să fii frate de cruce și fără să inițieze acest demers. El vede la celălalt copil (căruia nu îi aflăm numele nici măcar la finalul romanului, pentru că individualitatea lui nu are o atât de mare importanță precum rolul său pentru Dani: înțelegerea că este la fel ca el – un copil ce se joacă și care merge la școală, un copil prietenos, care, chiar dacă este de pe deal, nu este diferit și nici murdar și periculos, așa cum îi spuneau cei mari) că are un fluier interesant, făcut chiar de mâna lui și rămâne fascinat că cineva doar puțin mai mare decât el cântă atât de frumos. Vedem cum inocența nu respinge diferitul. Dani e atras de el, e curios în privința fratelui de cruce, simte că s-ar putea înțelege și chiar împrieteni. Totuși, conflictul se propagă și deteriorează inocența.

Poate momentul care m-a zdruncinat cel mai tare a fost cel în care Dudu, băiatul lui Avramescu, este confruntat de ceilalți copii pentru că din cauza lui martorii omorului din noaptea de Înviere au fost luați de milițieni. Doar că nu Dudu, ci tatăl său a furnizat aceste informații; copilul a făcut doar ceea ce părintele l-a rugat, devenind complicele tablagiilor din supunere familială. Când recunoaște că el e turnătorul în fața prietenilor, începe să plângă. În ciuda naivității, cu toții erau inițial profund afectați de ce se întâmplă în jur și simțeau că ceva în acțiunile adulților este strâmb și incorect. Nu, nu erau toleranți precum Dani, nu se arătau binevoitori, însă reacționau la violență. Treptat însă această violență a adulților se transferă către copiii care se ceartă din cauza poziției pe care părinții lor o adoptă față de hotărârea de mușamalizare a incidentului. Segregarea, nu doar între cei din sat și cei din deal, ci între cei care rămân fideli adevărului și cei care ascultă cuvântul părintelui acționează asupra băieților forțându-le maturizarea în interiorul unui șablon de gândire și instaurând tensiuni și credințe care nu le aparțin.

Tocmai de aceea eu vă rog pe toți, dragi credincioși, să țineți minte că noi trăim cu ai noștri, așa cum alții trăiesc cu ai lor. Să nu vă grăbiți să faceți una sau cealaltă, că puteți greși față de cei între care trăiți. Așteptați și lăsați timpul s-aleagă grâul de neghină.

Cel mai fascinant aspect pentru un adolescent care citește Pe unde înoată urechinii rămâne modul în care Lucian Dan Teodorovici redă lumea satului, mai precis, rețeaua de informații care circulă printre oameni și felul cum ei se raportează la ceilalți. Cititorul pătrunde în spațiul rural, acolo unde chiar și în timpul comunismului credința era puternică. Însă ea nu mai aparține dimensiunii spirituale, ci celei sociale. Preotul, ca Fratele cel mare (ca să rămân în spațiul comparației orwelliene), coordonează atitudinea și crezul sătenilor, bucurându-se de imaginea celui ce posedă judecata corectă și limpede, toți încrezându-se în cuvântul lui. El este cel la îndemnul căruia oamenii merg în deal pentru a rezolva situația celor ce „fură” peștele revărsat după prăbușirea barajului. El este cel care modifică povestea morții copilului, care refuză să-i facă slujba de înmormântare și care-i împinge spre unitatea ce îi demonizează pe cei din deal. Astfel, predicile lui se transformă într-un generator nu de toleranță și de generozitate, ci de minciuni și de dispreț. Iar aceste semințe care sunt plantate în mințile oamenilor cresc precum buruienile, devenind un adevăr colectiv: Mihnea Baraban nu a omorât un copil și nu a plecat din sat pentru a scăpa de acuzații, ci cei din deal și-au omorât propriul băiat – sau l-au ascuns – pentru a șantaja familia Baraban și pentru a obține bani. Peste reticențele unora, vorba preotului vine și clădește o lege nerostită, dar aproape palpabilă: ei cu ai lor și noi cu ai noștri; comunitatea nu trebuie să recunoască o greșeală și să susțină dreptatea, ci trebuie să clădească un zid de minciuni pentru a se apăra pe sine. De cine să se apere? De ceilalți, desigur, căci doar ei sunt în stare de așa ceva.

În acest ecosistem necrozat este prinsă într-o anumită măsură și bunica lui Dani, o femeie care renunță la Cuvânt în favoarea cuvântului preotului. Percepția ei despre ce s-a întâmplat în seara de Înviere este modificată de gândul că, dacă și părintele Augustin și restul oamenilor susțin un scenariu pe care ea nu îl poate combate cu dovezi, întrucât nu asistase la acel eveniment, atunci este mai mult decât posibil ca vocea satului să aibă dreptate. Chiar dacă resentimentul ei față de comunitatea de pe deal nu este vădit, el există, luând forma unui gând pe care bunătatea, răbdarea, poate chiar indiferența îl inhibă până la un punct. Însă datoria de a asculta de cuvântul preotului depășește aceste trăsături de personalitate, iar zvonurile răspândite de tanti Hristea catalizează augmentarea acelui nucleu al prejudecăților. În roman, bunicul lui Dani rămâne instanța morală verticală, neparticipând la evenimente violente ca cel din crâșma de lângă Consiliul Popular și refuzând să creadă poveștile părintelui. Poate fiindcă el însuși a avut de suferit sau poate doar din cauza neîncrederii față de părintele Augustin. Nici Dani nu rămâne complet imun la ceea ce se întâmplă. El simte, chiar dacă rușinat, tentația de a vedea diferențele și ideea că aparții unei anumite comunități în funcție de culoare pielii există în mintea lui. De aceea și spune că dacă prietenul lui de cruce ar merge în Africa, unde toți au pielea mai închisă decât a lui, acesta ar putea să râdă el de ei, căci pielea sa l-ar pune într-o poziție de superioritate.

Pentru a primi răspunsuri e important să ne adresăm întrebări, așa cum pentru a nu condamna trebuie să înțelegem. Astfel că o concluzie reflectată în urma poveștii pe care Lucian Dan Teodorovici ne-o propune rezultă din întrebarea De ce? De ce gândesc oamenii în acest mod? De ce există acest clivaj social care își are consecințe în viața fiecăruia? De unde aceasta ură pentru cei diferiți de noi? Răspunsul: din cauza tendinței de a generaliza și din cauza incapacității noastre de a-l privi pe celălalt în sine, nu ca pe un reprezentant al unei comunități. Soluția pare la îndemână, dar nu e deloc așa: a privi exact așa cum vrem noi înșine să fim priviți. Așa cum Dani îl vede pe fratele lui de cruce: nu ca pe un copil din deal, ci ca pe un copil. Dar asta e cel mai dificil lucru de pus în practică. E semnificativ felul în care domnul Popovici își justifică ura față de cei din deal printr-o experiență personală: într-o seară, când se întorcea de la muncă, a fost bătut atât de tare de câțiva dintr-ăștia încât a trebuit să se pensioneze de boală, fiind condamnat la o viață dominată de sentimentul inutilității. Astfel de experiențe personale și singulare îndeamnă, din păcate, oamenii către a eticheta și a condamna. Așadar, unul dintre cele mai consistente exerciții pe care ar trebui să le facem pentru a deveni toleranți este să nu judecăm, să empatizăm, să înțelegem ce este în sufletul celorlalți. Să vedem că cel din fața noastră nu e același cu cel care ne-a făcut rău, chiar dacă, în aparență, seamănă cu el. Să vedem care e motivul pentru care unii oameni răspândesc răutate – de cele mai multe ori o fac pentru a se elibera de ura pe care au primit-o la rândul lor și astfel mecanismul prejudecăților și al discriminării continuă.