În inima Bistriței, aici unde mirosul de cafea devine o componentă esențială a aerului, oamenii caută poezia, se întâlnesc cu ea, trăiesc muzica adusă aproape de ei de Marele Ț. Așa se poate ajunge la salvarea speciei (cum spunea, în sinagoga bistrițeană, Ștefan Manasia). Dar nu a fost doar atât, ci mai mult: descoperirea frumosului sub orice formă. Dacă încă suntem aici înseamnă că nu ne-am pierdut niciodată, de fapt.
Încă o dată, la Festivalul de poezie de la Bistrița, am zâmbit la unison, ne-am înfiorat, am tremurat când vântul răcoros ce prevestea venirea ploii de vară ne trecea pe lângă urechi și prin piele și am așteptat. Invitatul special al acestei ediții, Radu Afrim, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru pe care îi are România, ne-a arătat că arta de a mânui oamenii vii de pe scenă nu este un act de sclavagism sau o dictatură, ci doar teatru: felul în care îți însușești constant, cu fiecare spectacol, o nouă condiție care ajunge să te definească.
Dan Coman deschide dialogul și apoi mai ia o înghițitură din cafeaua-i preferată, nu înainte de a aminti publicului câteva aspecte ce îl privesc pe omul-regizor Radu Afrim: Interviurile cu tine sunt ca piesele tale. Încep normal și apoi te iau pe nepregătite. Îți iau pământul de sub picioare. În timpul doar aparent generos avut la dispoziție, s-a vorbit despre libertatea din teatrul de ieri și de azi, s-au rememorat evenimente și clipe marcante, s-au construit povești noi, cele ale întâlnirii de la Bistrița cu oameni senini, mici sau mari și s-au evidențiat coordonatele unei lumi aparent îndepărtate, străine de noi, adolescenții de astăzi, dar care ne-a fost făcută apropiată, familiară. Vorbind despre anii formării sale ca regizor, Radu Afrim a precizat: Am făcut o școală foarte liberă. Nu trebuia să respectăm nimic din ce însemna conflictul dramatic, regulile teatrale. Îmi pare rău că nu a rămas atât de liberă. Apoi, amintind de primele sale spectacole, aduse și la Bistrița, a adăugat: Bistrița era un oraș care și pentru București părea unul șocant de alternativ. Era altfel. Cu regret în glas, Radu Afrim mărturisește, referindu-se exclusiv la arta pe care o face posibilă pe scenă, că Bistrița părea tărâmul făgăduinței, singurul loc în care teatrul ar fi avut valoare deplină, singurul loc în care s-ar fi putut face teatru, dar nu mai sunt acei oameni care aveau atunci energia de a începe teatru, de a face experimente… Lucrurile s-au oprit atunci. În ciuda faptului că teatrul nu are un loc al său în universul imperturbabil al Bistriței, speranța plutește sfios: Peisajul nu e neapărat trist, dar nu e așa cum îl visam eu altădată
Este o ruptură mare între lumea literară și cea a teatrului. Ca și cum teatrul nu ar însemna și literatură. E ciudat..
Despre regizor, despre mintea care dirijează lumi, structuri, oameni se poate spune că fiecare mișcare pe care urmează să o facă e un risc absolut. Imaginea acestuia, în genere, este schimbată de personajele sale, de actorii asupra cărora în timpul spectacolului nu are un control absolut. Așadar, Radu Afrim e convins (și o spune în stilul personal, adeseori inconfortabil pentru ceilalți) că puțină dictatură nu strică. De ce? Pentru că pe scenă totul trebuie să funcționeze asemenea unui ceas elvețian.
Aflându-ne la un festival de poezie, discuția a virat firesc către relația dintre literatură și teatru. Constatarea că acum este o ruptură mare între lumea literară și cea a teatrului. Ca și cum teatrul nu ar însemna și literatură. E ciudat. a venit din analiza literaturii care se scrie astăzi, cel puțin la noi: puține texte dramatizabile, care să suscite cu adevărat interesul său regizoral, puțini scriitori provocați de dramaturgie. De aici și îndemnul de a se scrie (și) pentru teatru, de a se tatona mai mult acest teritoriu. Regizorul nu a ezitat să mărturisească faptul că e foarte ușor să ratezi ca dramaturg, gândindu-se la piesele Hortensiei Papadat Bengescu (o excepțională prozatoare în opinia sa) sau chiar la valoarea discutabilă a Năpastei lui Caragiale, pe care, de altfel, a și pus-o în scenă. De asemenea, am aflat că, pentru Radu Afrim, în acest moment a citi înseamnă în mod evident a selecta pentru a-și satisface o nevoie interioară: aceea de a transpune scenic o idee, de a transmite o emoție, de a propune o alternativă de realitate. Iar acest aspect macină. Nu mai pot să citesc cu bucurie, nu pot să termin un roman dacă nu e dramatizabil, dacă nu îl pot pune pe scenă. E o boală.
Rog scriitorii să scrie teatru, rog pe toată lumea să scrie teatru!
Amintindu-și, de exemplu, de spectacolul realizat la Târgu Mureș după romanul lui Attila Bartis, Tihna sau de De ce fierbe copilul în mămăligă, de la Odeon, Radu Afrim ne-a sugerat că teatrul se naște din literatura puternică, dinamică și, desigur, din fiecare element care respectă și se încadrează în zona estetică a regizorului. Această zonă estetică personală este fundamentală. Și da, prin opțiunile sale, dar și prin modul în care își asumă actul de a trăi și de a transforma un text, Afrim este o prezență inconfundabilă, nonconformistă. Pentru domnia sa, teatrul nu înseamnă doar cuvânt rostit și mișcare scenică, doar prezență a actorului, ci imagine, stare, dinamică. A nu rămâne în afară, ci înăuntrul lumii pe care urmează să o propui spectatorilor. O lume pe care mai întâi o faci a ta. Într-un anumit fel, ca în cazul literaturii. Se scrie bine. Nu consider că este o criză. Și totuși, teatrul trebuie scris altfel decât literatura.
În viziunea regizorului, mecanismul unei piese de teatru este unul complicat, dar nu neapărat perfect tehnic. Acesta presupune, de asemenea, chimia dintre un regizor și actori, chimie care va modifica incontestabil traseul viitorului spectacol. Întrebat despre relația cu actorii („sclavi pe plantație”, cum observa Dan Coman, reluând în mod voit un anumit tip de discurs), despre faptul că unii afirmă că orice regizor este adesea un despot, Radu Afrim a precizat că lucrul în echipă implică inevitabil o dictatură, însă una eficientă. Și e firesc să fie astfel, întrucât actorii înșiși vin cu o lume, cu o experiență umană și scenică personală, care urmează a fi adaptată, făcută congruentă cu cea a regizorului. Zâmbind, Afrim a adăugat că e conștient că, într-un eventual conflict cu actorii, toată echipa e împotriva regizorului. Și a adăugat: Voi, scriitorii, sunteți de invidiat, doar voi cu foaia. La noi nu e așa. Pe de altă parte, domnia sa nu uită nici un moment că actorii trebuie să facă la orice oră ce le ceri, sunt fenomenali pentru că pot să facă asta. Fiecare actor e un univers.
Evocând momente în munca alături de diverși actori, nu întotdeauna ușoară și adeseori marcată de incongruențe în întâlnirea dintre personalități, Afrim a spus că, în timp, a învățat să-și mai domolească reacțiile, să asculte, chiar dacă nu acceptă punctul de vedere al celuilalt. Comunicarea este, în viziunea sa, cheia în procesul de creație. Acest proces presupune nu o minte, ci zece, douăzeci, treizeci. Și aceste minți urmează să aibă aceleași credințe, să își golească mintea de orice știau înainte, chiar dacă există dorința de a personaliza rolul, de a-l îmbogăți cu experiențe personale, pentru a ieși un spectacol omogen.
Mesajul tău trebuie să aparțină întregii echipe.
Omul care pune în scenă o poveste este un soldat poziționat în fața unei armate, în fața actorilor și este pe deplin conștient că cel mai mare adevăr al meseriei sale e că munca în teatru este una de grup. Nu știam să ascult.
Orice spectacol este pândit de un moment de criză. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor: veni, vidi, iar doar regizorul poate spune la final vinci.
La întrebarea despre cum se poate rata în teatru, Radu Afrim a spus că ești liber să spui oricui că a ratat. Pe de altă parte, este convins că, dincolo de punctul de vedere al unui anumit critic față de un spectacol, cel puțin în cazul pieselor puse în scenă de el, nu s-a confruntat cu sentimentul ratării totale. Au existat nemulțumiri, nepotriviri, întâlniri parțial eșuate cu anumiți actori, dar întotdeauna va exista ceva care salvează o reprezentație.
Și aplauzele publicului la spectacolele lui Radu Afrim certifică faptul că cel care a fost față în față cu lumea propusă de regizor nu a plecat indiferent, că a înțeles magia a ceea ce înseamnă teatrul, căci acesta e, în esență, teatrul în viziune afrimiană: un act de magie.
Am aflat apoi despre proiectul la care lucrează regizorul acum: un spectacol după Pădurea spânzuraților și ne pregătim, avertizați de ceea ce ni s-a dezvăluit, să fie un spectacol care remodelează imaginea pe care o avem despre romanul lui Rebreanu, care îl contextualizează, îl aduce aproape de timpul în care trăim, ne pune față în față cu posibilul Bologa din fiecare dintre noi. Și am înțeles că trebuie să așteptăm cuminți toamna pentru a vedea un nou spectacol, marca Afrim, la Iași!
Pentru alecartieni sunt două mari sărbători cu care se deschide și se închide un an școlar. Un fel de Crăciun și de Paște: FILIT-ul și „Poezia e la Bistrița”.
La finalul dialogului cu Radu Afrim, Dan Coman l-a invitat pe Emil Munteanu, unul dintre coordonatorii Alecart, să vorbească despre proiectul Alecart și despre cea mai recentă apariție: „Suplimentul Alecart de Poezie” dedicat Festivalului Poezia e la Bistrița. Au fost reamintite valorile pe care se fundamentează funcționarea (și credem noi: reușita) unui asemenea proiect: muncă în echipă, devotament, viziune critică, pasiune: Alecart formează cititori adevărați, spectatori inteligenți, oameni care iubesc dialogul.(…) Pentru alecartieni sunt două mari sărbători cu care se deschide și se închide un an școlar. Un fel de Crăciun și de Paște: FILIT-ul și „Poezia e la Bistrița”. Între aceste două mari sărbători, fiecare carte citită, fiecare întâlnire cu scriitori, regizori, artiști, fiecare spectacol reprezintă o lecție din care înveți să primești și să oferi cadouri.
Mulțumim, Bistrița, pentru aceste întâlniri, pentru aceste cadouri fabuloase. Mulțumim pentru prilejul de a intra în dialog cu Radu Afrim. Poezia este și va rămâne la Bistrița.
Foto: Andrei Rusu
