Radu VANCU: „Fiecare frază trebuie să aibă ceva din frumusețea poeziei.”

Întâlnirile cu Radu Vancu surprind mereu prin simplitatea tandră a omului și prin iscusința scriitorului de a lăsa ideile și imaginile să curgă firesc, anulând realitatea pentru câteva ore, ca mai apoi aceasta să își urmeze cursul lent. Astăzi, Radu Vancu a intrat în librăria Orest Tafrali din Iași asumat ca de fiecare dată, pândit de chipurile cercetătoare, luându-și timid locul pentru a începe dialogul despre un roman liric ce nu vrea să fie nicicând realist, un roman care respectă convențiile genului în măsura în care minte de la prima pagină – după cum trebuie de altfel să o facă și după cum autorul însuși ne-a mărturisit. Transparența*, primul roman semnat de Radu Vancu, a fost pretextul care ne-a adus pe toți la un loc, a fost cel care a făcut să ne bucurăm de existența unitară și astfel să învățăm să ne construim propriul adevăr, autentic și viu, prin literatură.

Alecartul e ceea ce visam noi toți, când eram foarte tineri, să facem în România: să adunăm cât mai mulți oameni convinși că literatura și frumusețea există și că ele dau sens vieții.

Înainte de a fi prezentate impresiile lăsate de lectura romanului, Viviana Gheorghian a vorbit despre conținutul numărului 22 al revistei Alecart. După ce invitația de a descoperi cele mai proaspete articolele a fost lansată, Anastasia Fuioagă și Ioana Tătărușanu au încercat să descompună pagină cu pagină particulele vii ale unei lumi construite într-o formă inflamantă, în care dragostea, nepăsarea, iluzia realității, terorismul literaturii și cel al realității urmăresc obsesiv cititorul mult după terminarea Transparenței. Am respins alături de Radu Vancu ideea că undeva în această lume contemporanii noștri nu știu să citească (parafrazându-l pe Mallarmé) și am descoperit prieteniile ieșene ale poetului: când se întâmplă să mă îndoiesc de faptul că literatura asta are vreun sens și că degeaba scrii, îmi amintesc că sunt contemporan cu câțiva ieșeni (Bogdan Crețu, Doris Mironescu, Antonio Patraș) care au încercat să formeze un grup de rezistență în fața urâtului, în numele frumosului, care au drept  combustibil credința în literatură. Alecartul e ceea ce visam noi toți când eram foarte tineri să facem în România: să adunăm cât mai mulți oameni convinși că literatura și frumusețea există și că ele dau sens vieții.

Proza – artă a amânării

Prezentarea Anastasiei a insistat asupra capacității protagonistei de a schimba coordonatele lumii, justificând-o prin puterea neexersată, naturală de a înțelege pe deplin esența acesteia. Vine ca un firesc, ca un natural, Mega nu „muncește” pentru a modifica realitatea din jurul ei. Întrebat care e rolul amânării morții ei în cadrul  romanului, Radu Vancu formulează o teorie despre așteptare, invocând povestea din Muzeul inocenței al lui Pamuk, despre nevoia de amânare care, în definitiv, rămâne fascinantă prin felul în care provoacă cititorii și care reprezintă esența oricărui roman. Romanul trebuie să construiască o tensiune care să explodeze în final. (…) Trebuie să ai senzația că personajul (din Transparența) e prins într-un labirint care pentru el e inexistent, pentru că are conștiința că acel labirint e o iluzie, dar pentru care captivitatea e cât se poate de reală. Personajul-narator al lui Radu Vancu a fost nevoit să se miște prin acest labirint al vieții până când femeia dispare și captivitatea lui devine mai dură. Așteptarea a construit pentru el adevărul care îl face să supraviețuiască. La rândul ei, Ioana o vede pe Mega ca pe un detector de transparențe și pune în lumină translarea dinspre poezie înspre proză a lui Radu Vancu. Scriitura acestuia este una profund marcată de poematic, de „carnalitate” vizuală, iar romanul în sine poate fi văzut ca un vast poem mistic. Se pare, așadar, că orice așteptare ajunge să fie justificată prin acea foame de frumos, caracteristică oamenilor în perioada post-decembristă, după cum amintea Ioana. (Ca toate ființele ieșite din spaimă, românii vorbeau despre frumusețe).

Cel mai greu lucru din lume e să vorbești în mod adevărat despre literatură cu doi adolescenți inteligenți. (Borges parafrazat de Radu Vancu)

Literatura se prezintă ca o formă patologică ce are rolul de a modifica existența. Când vine vorba de lectura atentă și sinceră a adolescenților, cum o definește Radu Vancu în nenumărate rânduri pe parcursul întâlnirii, observăm că ea nu lasă loc niciunui rest, tocmai pentru că dorința de a cuprinde nemărginitul este cea care domină. În adolescență, când citești, îți asumi întrebările ultime despre literatură, adevărul literaturii, ce îți poate ea oferi și cum ți-ar putea schimba concret viața. Mergând pe aceeași linie, invitatul nostru realizează un exercițiu de admirație față de adolescenți, deoarece ei iau literatura în sensul radical. Am fost îndemnați să fim mereu excesivi în artă, iar în viață să păstrăm un echilibru cuminte, ce îmblânzește forma haotică a existenței doar dacă vrei să construiești ceva puternic. Cred în artiști care par cuminți, dar care când te uiți ce au scris vezi că au dus literatura dincolo de ultimele limite excesive ale literaturii imaginabile. Thomas Mann sau Arghezi (în a doua parte a vieții) sunt două dintre exemplele oferite de autor.

Poezia este un spațiu de care Radu Vancu nu se poate dezlipi și de aceea mi se pare că avem în față un scriitor proteic, deși obsesional, care se îndreaptă spre ce îi este mai drag, dar care nu ezită să cerceteze frumosul și în alte locuri. Inevitabil am ajuns apoi să vorbim și despre poezie: despre Arghezi care a fost un dement în scris, despre Mircea Ivănescu, primul care a stabilit un contur concret al poeziei, un om generos, dar care s-a urît pe sine, despre traducerea poeziei care catalizează personalitatea traducătorului și despre ochiul literar care poate exista sau nu, ale cărui funcții pot fi „accesate” printr-un efort hotărât de voință. Când citești poezie e important să transformi textul într-un videoclip, textul să fie o bandă desenată. Să înveți să transformi cuvintele în imagini. Există ochiul literar care reușește să traducă cuvintele în imagini, iar cei care îl iau trebuie să exerseze pentru a vedea cum imaginile acelea au tot mai multă intensitate, o intensitate care te face să părăsești realitatea.

Drumul excesului duce la palatul înțelepciunii

Ce este transparența totuși? Cum ajungem la transparență? M-am simțit semi-transparent acum, încercând să răspund la întrebarea ta și trișând, tot ocolind răspunsul și văzând la voi că așteptați să vă spun ceva esențial. Așadar, sentiment în formă pură. De ce un roman sub  formă unui vast poem despre lucrurile esențiale și electrizante din viață? Din nevoia definirii unui reflex, a unei dorințe. Radu Vancu mărturisește apoi despre tentativele din copilărie de a scrie romane, urmate de cele din adolescență care rămăseseră proiecte eșuate de care m-am amuzat tandru. În fiecare din cărțile mele de poezie am încercat să fie o altă stilistică. Stilul nu e doar un accesoriu, stilul e forma existenței tale și forma creierului tău.

La vremea parcurgerii volumului, Transparența a fost pentru mine o poezie întinsă pe sute de pagini, căci lirismul și construcția frazelor tind spre aceasta, iar senzația mi-a fost confirmată. Fiecare frază trebuie să aibă ceva din frumusețea poeziei. Fiecare frază trebuie să fie mai importantă decât acțiunea în sine. Dacă ești cititor de proză realistă, te va enerva foarte mult romanul acesta. Intriga romanului este și ea explicată: autorul, de fapt, a construit două personaje care se revarsă din sine și care multiplică emoția periplului prin paginile romanului – un eu tânăr și un eu bătrân, caricaturizat pe alocuri drastic doar din plăcerea libertății cuvântului. Sinceritatea din poezie se datorează unui așa-zis handicap de a consuma propria materie (câte un creier diferit  la fiecare volum de poezie), pe când minciuna din spatele prozei se fundamentează pe convenția măștii stabilită de la început. Prin urmare, cititorul își asumă minciuna care îi alimentează foamea de frumos.

Deși au mai rămas vreo 10-15 mâini ridicate, deși timpul nu prea a fost prietenos cu noi, unele întrebări amânându-se pentru un alt moment, ne-am bucurat sincer de această întâlnire-poem care ne-a învățat că în noi e ceva mai adânc decât noi, fie că vorbim de poezie sau de proză, și că, în genere, a scrie se definește ca un act intim, construit printr-o cercetare continuă, printr-o călătorie până în miezul materiei nefiltrate.

 

*Romanul Transparența este câștigătorul prestigiosului Premiu Național de Proză „Ziarul de Iași” – 2019.

Foto: Ilinca Zaharia

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.