Poezia lui Răzvan Andrei e îmbrățișarea caldă a identității, atotcuprinzătoare, menită a descătușa gândirea, a cuprinde cu mâini lungi, uneori tremurânde, alteori sigure, fricile îngrămădite într-o lume care nu mai este suficientă, o lume care reușește a demola cu putere și constant, însă nu și ireversibil, libertatea și apropierea umană. Raport către Walt Whitman nu e doar strigătul curajos către și pentru o lume ce se ascunde, ci e vocea comună, a unui întreg, care salvează și se salvează tocmai prin faptul că se face auzită, observată. Totul pe sub ceruri e haos,/ Iar treaba asta-i excelentă!/ Ai zice că n-ai despre ce scrie.
Distanța și diferențele dintre Răzvan și Răzvan aduc în față raportul personal-colectiv, generator de sentimente ale nepotrivirii, ale marginalizării și ale neînțelegerii exterioare, unde normalitatea – deși nedefinită, însă contrară ideii de libertate – pare a se închide în primele linii&contururi. Experiența devine datoria de a mișca ceea ce pare a fi de neclintit, însă asupra căreia, cu adevărat, nu s-a exercitat vreo forță. Poemele LGBTQ+ sunt puternice, însă rămân neputincioase atunci când vocea care sparge tăcerea nu își găsește ecourile. Volumul lui Răzvan Andrei așază în brațele firescului tot ceea ce a fost umbrit și evitat, iar strigătul lui are nevoie de un alt strigăt, care să se întoarcă ca un boomerang, la fel de puternic și de curajos, pentru ca regăsirea fiecăruia să fie reală și lipsită de sunetul oricărei alarme ce anunță că a simți este un lucru nepotrivit.
Aici, pe pământ, te-mpiedici la tot pasul de francizele/ infernului/ Iar aurorele boreale pâlpâie ca stroboscoapele într-un/ club subteran:/ Rațiunea lor de a fi e să ne privim sfârtecați: deci, să/ nu ne mai privim deloc./ Suntem sinistrații unei apocalipse deja consumate.
Raport către Walt Whitman este o carte a dezastrelor, a catastrofelor ce merită a fi observate, a strigătelor care marchează revolta și nevoia de a ridica problema în fața realității. Plimbările prin spații presupun amintirea unor dezastre anterioare despre care nu s-a vorbit, care generează, la rândul lor, alte distrugeri, deseori fiind aceleași, repetându-se la nesfârșit. Catastrofa e mecanismul prin care am putea intra pe porțile fericirii și cheia care ne-ar/ Deschide drumul spre unitate & dragoste & miracol.
Din Coreea de Nord spre România, de la Gorbaciov la Alan Turing, judecat pentru homosexualitate, din virtualul facebook-ului până în ambianța liniștită, casnică, blândă, unde somnul încolăcit e urmat de cafeaua dimineții, privirea se deplasează atent, țintind și fixând problema și punctele care au închis și au izolat în interior durerea prin tocmai prelungirea scurgerilor exterioare. Nu există istorie, nici biografii! Doar lungi, inconsistente urlete de disperare./ Lupta cu aparența este ea însăși o aparență. Focalizarea devine, deseori, una greșită, iar destrămarea evidentă a unei lumi, a unei Românii sărace, decorate, cu puțină inimă & cu creier de marmeladă, care încă își poartă cravata, pentru care credințele se opresc în tăietura portofelului, este dublată de lovitura asupra propriei libertăți. Libertatea de a fi cu adevărat și de a simți, de a te exprima fără a atrage miliarde de ochi înțepători.
Gândesc în locul vostru, sunt serios în locul vostru,/ Arunc ironia hăt, departe, în locul vostru-/ Pentru că nu mi-e rușine, pentru că nu mi-e jenă,/ Pentru că hlizeala, sughițul, hohotele & grimasa/ N-au cum să înfrunte cataclismul. Poezia devine aici atât o asumare a unei dureri generale, universale, cât și datoria de a capta o realitate în timp, de a o numi în mod nemijlocit. Eu sunt poetul care n-are chef de ironie, iar dacă poezia nu este atât de puternică încât să transforme fără întârziere realitatea, ea își atinge scopul prin însăși reprezentarea și fotografierea acesteia. Viitorul e mersul unui somnambul/ Prin propria casă./ Cine doarme, cine visează,/ Cine sforăie, cine plescăie nu-i încă mort.
Acum, trebuie să-mi avortez ideile și/ Simt crampoanele Duhului Sfânt strivindu-mi maxilarul-/ Doar-doar o să mă facă să tac./ Căci eu am alte muze și inspirația mea vine din suferința celei lovite & a celui pus la pământ &/ Din goana copilului homo-.
Așteptarea constantă a unei lovituri naște revolta, creează nevoia urgentă de a acționa. Pentru tine-cel de acum, pentru tine-copilul neputincios, încă nepregătit să facă față lumii exterioare, dar, mai ales, pentru ceilalți. Târziu, însă, am auzit, târziu am știut că-s și eu unul de-ai voștri,/ Târziu am simțit atingerea unei palme de băiat pe buci.
Interesant este cum motivul ochilor vizează diferite moduri de a privi. Există ochi care sfâșie, spintecă, judecă, lăsându-și greutatea prin permanenta mișcare, ochi care pot doar a se uita, încât imaginea nu prinde claritate, nu devine reală, însă există și ochi care reușesc a cunoaște, a trece de suprafața realității și a pătrunde atent în substraturile acesteia.
Lumea din jur ar putea oricând să distrugă microuniversurile unice, autentice. Privirea mustrătoare a societății este dublată de cea divină, de o moralitate inventată și creată tot de om, unde dragostea lui Dumnezeu nu mai este necondiționată, iar ultima soluție rămâne să fii canonizat în calendarele underground. Aș fi urlat din timp la lună & ne-am fi făcut gașca noastră/ De ființe jigărite, ne-am fi întemeiat propria leprozerie. Este o lume în care judecătorul nu mai ești tu și te cauți în ochii celorlalți. Ceea ce face poezia lui Răzvan Andrei este să anuleze infamul, reacția nejustificată, tendința de a condamna ceea ce nu se potrivește structurii proprii a fiecăruia, reușind, în cele din urmă, nu să ordoneze o astfel de lume, ci să o păstreze curată în dezordine, ca într-o relație în care unul este vegan și activist, iar celălalt mănâncă cartofi prăjiți cu ouă.
Oricum te-ai orienta, pare că normele vor fi mereu încălcate, iar în această nepotrivire, nu Europa Liberă sau Vocea Americii, ci tot omul poate restabili modul în care se raportează la sine, dar și la cei din jur . Eu sunt Scufița Roșie care face pipi/ Pe istorie, trăind în burta lupului bine/ Merci. Devenind înțeleaptă și grasă. Acele lucruri considerate smiorcăieli ar putea fi problemele cu adevărat reale întrucât sunt generate de încălcarea valorii umanității.
Înghit & inhalez & procesez în plămânii mei superdotați odoranții orașului &/ Dau afară compasiune & îmbrățișez săracii adormiți pe saltelele milei urbane &/ Îmi arunc blestemul peste omenirea care uită, omenirea care pedepsește,/ Omenirea care strică & dezmembrează & sfâșie & bate & extermină & ucide.
Volumul de poezii al lui Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman, se înfățișează sub forma unui sweet political porn, construindu-se ca o împletitură de lumi strâns legate, însă, în același timp, despărțite și divergente, unde problema este reprezentată de simultaneitatea desfășurării acestora și de neputința adaptării, întrucât a trăi în una dintre acestea înseamnă, automat, a ieși din cealaltă sau, cel puțin, a i te opune. Deși diferite, lumile își au același punct de plecare: omul și modalitatea prin care acesta alege a se raporta la cele înconjurătoare. Poezia propusă nu oferă liniște, ci miliarde de forme de egoism, ea este ceva capabil să vă întoarcă mațele pe dos, însă se află într-o continuă căutare a acestei stări.
Într-o astfel de lume care mai mult ia decât oferă, Răzvan Andrei găsește un timp&spațiu sigur, cel al poeziei, prin care oferă celorlalți tot ceea ce i-a fost și a acceptat să îi fie luat, Raport către Walt Whitman devenind salvarea unei întregi lumi. Mărinimia acestui poem care vrea să îmbrățișeze pe toate & toți & tot & chiar vă îmbrățișează/ În mărinimia iubitului, în respirația lui & în sperma lui revărsată peste lume. În final, ceea ce rămâne din această poezie sinceră&necomplezentă&relaxată este apropierea călduroasă față de om, dar și față de sine, acest exercițiu fiind necesar până când „eu” nu va mai însemna doar o dorință, ci va exista cu adevărat, va fi real.
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, este studentă la Facultatea de Litere, Universitatea din Brașov. În liceu a fost olimpică la logică și la limba și și literatura română. În clasa a 12-a o obținut Marele Premiu la Olimpiada Universitară de la Chișinău și a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”.
